agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-27 | |
Barbatul intre doua varste din fata ei, imbracat cu o roba neagra si cu o mina foarte sobra, care-ti dadea sentimentul ca nu zambise niciodata in viata lui, continua sa le vorbeasca celor doua personaje care stateau in picioare inaintea biroului urias, ce-l ascundea in mare parte, facandu-l sa para de-a dreptul caraghios – daca reauseai sa faci abstractie de privirea-i de animal de prada si de vorba lui grava, al carei timbru iti patrundea pana-n maduva oaselor, indemnandu--te sa te intrebi daca tu vei fi urmatoarea lui victima. Vedea asemenea scene aproape zilnic, dar de data asta ceva ii atrase atentia, desi nu stia sa-si lamureasca ce anume. Poate femeia ceea eleganta, cu ochi tristi, care nu reusea – sau poate nu voia – sa-l faca pe barbatul de la biroul cel mare, sa vada dincolo de insiruirea de cuvinte searbade asternute pe hartie anume, de vreun avocat iscusit sau invatate pe de rost la indemnul acestuia, pentru a convinge nu doar asistenta. Sau poate barbatul din stanga ei, cu privire aroganta si zambet superior, care dadea semene de nerabdare, incearcand, parca, sa-l hipnotizeze pe celalalt barbat, cu roba neagra, pentru a-l scuti de o plictisitoare si inutila confruntare cu cea careia ii statuse o vreme alaturi “la bine si la rau”, dupa cum isi promisesera in prima si cea mai fericita zi a scurtei lor convietuiri. Privirea lui increzatoare parea a spune “amice, stii foarte bine cum sta treaba cu femeile astea… doar vinul devine mai bun cu trecerea anilor, asa ca fa bine si elibereaza-ma cat mai repede, caci mai am o viata de trait si nu vreau sa pierd nici o secunda din ea!” Nu stia ce anume ii adusese acea tresarire care facuse sa amuteasca orice zgomot din sala aceea mare si plina de tot felul de oameni, fiecare preocupat de propriile-i probleme si imun la problemele celorlalti si care-o facuse sa resimta dureros toate acele lucruri pe care crezuse ca le lasase in urma.
Telefonul sunase insistent si, desi se temea sa raspunda, in cele din urma ridica receptorul. Recunoscu vocea sotului ei la celalalt capat al firului si reusi sa zambeasca pentru doua secunde, dupa care, cuvintele lui ii oprira respiratia, incremenind timpul in loc pentru o scurta vesnicie: “Ma opereaza din nou”. Amutise. Vestea o coplesise. Isi reveni insa repede, caci sotul ei nu trebuia sa-i simta ingrijorarea si incerca sa-l imbarbateze, desi il cunostea bine si stia ca nu se va lasa amagit. Era pentru prima oara cand niciunul din ei nu-i dezvaluia celuilalt adevaratele sentimente, temerile… si erau multe, le invadasera viata si ii lipsisera de ei insisi pentru o vreme… nu aveau sa stie cata. Inchise telefonul cu gesturi mecanice si cu un zambet reflex in coltul buzelor palide isi privi copiii fara vlaga, nestiind cum sa raspunda suvoiului de intrebari care urma. Cel mic ii spusese intr-o zi ca ii va scrie lui Mos Craciun si ii va spune ca nu vrea jucarii, dar il roaga sa i-l aduca pe tati acasa. Ii dadusera lacrimile. Il imbratisase, spunandu-i ca nu va fii nevoie, caci tati va fii acasa pana de Craciun. Si acum, aceasta veste care ii zdruncinase increderea si-o aruncase in cea mai neagra deznadejde… a treia operatie pe creier, pentru ca celelalte doua fusesera un esec… cu o sfortare de ultim moment isi opri lacrimile inainte sa apuce sa-i spele obrazul, caci nu venise inca timpul lor. Constienta ca toata durerea care-i curgea acum prin vene trebuia ascunsa de ochii inocenti ai copiilor, dragostea ei reusi sa transforme suferinta in zambet si stupefactia in cuvant cald si linistitor: “Tati e bine, va veni in curand acasa”. O manea infundata profana deodata tristetea clipelor de reverie. Toate privirile se intoarsera spre locul de unde venea sunetul. O doamna in varsta cauta grabit si vinovat intr-o poseta invechita, ceva ce parea ca nu reuseste sa gaseasca. In cele din urma sunetul inceta brusc, fara ca doamna in varsta sa-si fii retras mainile din poseta sau sa-si ridice privirea, ca si cum in geanta aceea micuta si invechita ar fi vrut sa-si ascunda neglijenta de neiertat si, odata cu ea, propria-i persoana. Stia ce avea sa urmeze. Chipul barbatului cu roba neagra se inaspri si mai tare, fiecare cuta a fruntii fiind acum atat de vizibila, incat parea ca o mana iscusita de sculptor gravase in piatra insemnele osandei. Buzele i se schimonosira intr-un rictus care se vru zambet si, cu vadita ironie, se adresa posesoarei aparatului care emisese dezagreabilul sunet: “Gusturile vi le pot intelege, dar lipsa de respect, la varsta dumneavoastra, nu. Daca va plictiseste aceasta sedinta va rog sa poftiti afara si veti putea asculta acolo tot ce doriti, asta ca sa nu va dau o amenda care sa va aminteasca de acum inainte cum trebuie sa va purtati intr-o sala de tribunal!” Sarmana doamna, cu greu reusi sa ridice privirea din interiorul posetei unde parea ca avea nevoie sa-si regaseasca rasuflarea si sa-l priveasca pe barbatul ce-o apostrofase si care ar fi putut sa-i fie fiu. Rosie pana-n varful urechilor si simtind toate privirile atintite asupra-i, incerca sa se scuze pierdut, cum ca era telefonul nepotului, pe care nu stia sa-l foloseasca, drept pentru care nu reusise sa-i opreasca sunetul, dar acum dadea asigurari ca-l inchisese de tot. Intalnindu-i privirea, barbatul in roba neagra paru dintr-o data jenat de propriile-i cuvinte si isi intoarse grabit capul spre cele doua personaje din fata lui, care inca mai formau un cuplu, dar pareau nerabdatoare ca el, prin autoritatea cu care fusese investit, sa-i elibereze de aceasta povara. Tristetea femeii parea ca se cronicizase si parca dorinta de a trai o parasise cu totul. Sotul ei ii luase sufletul, acum isi cerea si numele inapoi, copii nu aveau… ce-i mai ramasese oare? O viata, dar ea inca nu stia asta. Cat de bine o intelegea! Ramasa singura, dupa ce duse copiii la culcare si ii saruta de ”noapte buna”, puterile o parasira si se aseza intr-un fotoliu, ca si cum ar fi fost ultimul lucru pe care-l mai avea de facut in aceasta viata.. Nu mai gasi nici o motivatie suficient de buna pentru a-si opri lacrimile, asa ca ele tasnira din fantana sufletului in stropi sarati de neputinta amara. Pentru o vreme se abandona in bratele deznadejdii. Obosise. De dimineata pana seara, de aproape doua luni se impartea intre copii, spital, cumparaturi, platit facturi, gatit si toate celelalte treburi casnice, cu speranta ca intr-o zi, curand, lucrurile vor reveni la normal. De doua sau chiar trei ori pe zi uneori, mergea la spital. Trebuia sa-i duca mancare sotului ei, trebuia sa-i fie alaturi, sa nu-l lase sa renunte la speranta… sa-l impiedice sa renunte la el, la ei... Pana acum reusise, sotul ei avusese un tonus bun in toata aceasta perioada. Vestea din seara asta, insa, o secatuise. Zadarnicia efortului de pana acum ii picurase, parca, in fiecare fibra, neputinta. Simtea ca nu mai are putere sa lupte si totusi nu putea sa abandoneze. Luminita aceea vie din privirea plina de o inocenta speranta a copiilor ei, nu-i dadeau voie sa renunte. Nu stiu cata vreme suspinele ii zguduira trupul slabit de suferinta, dar plansul acela tacut, inabusit de teama, paru, in cele din urma, a o fi eliberat de menghina incertitudinii care ii ardea launtrurile. Zagazurile sufletului odata deschise si preaplinul durerii lasat sa se reverse in afara, hotararea ii reveni si, cand isi aminti ca trebuie sa se pregateasca pentru o noua zi, deja stia ce are de facut. A doua zi, de dimineata, merse la un alt spital unde nu cunostea pe nimeni, prezentand situatia sotului ei medicului spre care fu indrumata. Era un domn distins, foarte in varsta, cu privirea blanda ca a bunicului care-i ocrotise copilaria si mai apoi visele - o somitate in materie de neurochirurgie, cum avea sa afle mai tarziu – care o impresiona profund inca de la inceput, simtind ca el este omul caruia ii poate incredinta viata sotului ei. Se agata de acest gand cu disperare si numai vocea ii trada plansul care i se ridica pana in gat, cand batranelul simpatic din fata ei ii refuza plicul cu bani pe care il pregatise, spunandu-i simplu “ai cheltuit destul”. Bunul domn accepta ca sotul ei sa-i devina pacient. Era intr-o zi de 13. Merse de graba la spitalul unde era internat sotului ei si il gasi convins de ceea ce avea sa urmeze si resemnat cu soarta ce-i fusese harazita. Avu totusi puterea sa o invete ce trebuie sa faca dupa ce el nu va mai fii: “vinzi masina, achiti datoriile, banii ramasi ii pui intr-un cont…” Il opri. Nimic din toate astea nu avea sa se intample, caci ea hotarase altfel. Refuza cea de-a treia operatie la care fusese deja programat pentru acea zi, ii facu externarea pe propria raspundere si il interna in spitalul unde bunul domn il acceptase ca pacient. Se dovedi o hotarare buna: nu avea nevoie de inca o operatie, prima fiind reusita, numai ca, in timpul ei contactase un bacil din sala de operatie, care-i provocase o mastoidita localizata la urechea dreapta.. Infectia nu fusese identificata de medici, care puneau simptomele pe seama esecului primei operatii. A doua operatie fusese lipsita de sens, deci, dar asta nu mai avea acum nici o importanta. Nu avu nevoie decat de doua saptamani de tratament medicamentos pentru a fi complet vindecat si a reveni acasa. Iar ea… “In pronuntare!” izbucni aprig, dintr-un con de lumina palida, vocea judecatorului. In multimea de oameni care se retrasera lasand un culoar de trecere pana la usa, o zari din nou pe femeia trista si eleganta de mai devreme, indreptandu-se spre usa, cu atitudinea unei condamnate. Chipul ei, inca tanar, parea de-a dreptul sculptat in marmura stravezie a resemnarii. Ochii ii erau pustiiti, mainile ii atarnau pe langa corp, inerte, pasul parea nesigur si te-ai fi steptat in orice moment sa se prabuseasca. In fata ei, grabit, cu un zambet triumfator, deliberat afisat cu ostentatie, cu o licarire vesela in privire si pasul ferm, se indrepta spre iesire cel in mainile caruia tanara doamna isi incredintase cu nadejde sufletul. O petrecu pana la usa cu privirea si ar fi vrut sa-i strige “Lupta, nu renunta, ai o viata inainte, nimic pe lumea asta nu e intamplator!” Isi auzi insa numele rostit de grefier si isi aminti subit motivul pentru care se afla in aceasta sala. Nu, de data asta nu era strigat avocatul… de data asta erau chemati in fata judecatorului reclamantul si paratul. Privi spre usa: tanara doamna iesise. In urma ei, doar unda de tristete resemnata din privirea-i ratacita mai ajunse pana la ea. Dar era suficient ca sa stie ce are de facut. “Prezent”, se auzi spunand si, ridicandu-se din banca de unde pana acum fusese un simplu spectator al vietilor altora si un contemplator al ultimilor ani din propria-i viata, pasi hotarata in fata domnului sobru, in roba neagra, din spatele uriasului birou de lemn, care-l facea sa para atat de caraghios. Nu isi ascunse zambetul. Avea si ea o roba neagra, dar cum intotdeauna o purta cu dezinvoltura numai in fata biroului de lemn, nicicand n-ar fi putut avea aerul ala idiot de sobolan impaiat sub care a fost lipita nefiresc eticheta “leu”. Vru sa-i faca o surpriza sotului ei la intoarcerea acasa. Nu mai condusese de 10 ani, dintr-un sentiment de teama indus de un accident pe care el il avusese la putin timp dupa casatorie, iar permisul de conducere ii expirase. Masina statuse parcata in spatele blocului, tot timpul asta in care ea fusese nevoita sa alerge sa rezolve toate problemele, pe jos sau cu mijloacele de transport. In cele doua saptamani, intre vizitele la spital si celelalte probleme, hotarata sa-l aduca acasa cu propria lor masina, pe care sa o conduca ea insasi, merse la politie si isi reinnoi permisul si mai lua inca 5 ore de sofat cu un instructor. Se ocupa, evident si de plata facturilor, de cumparaturi, de copiii, fara a neglija niciuna dintre celelalte responsabilitati. De altfel, acum parca avea aripi. Simtea ca poate muta muntii din loc, chiar daca ajunsese sa manance doar un iaurt pe zi. Dar ceea ce nu stiu ca trebuia sa faca totusi, fu ca, dupa ce plati cu cardul facturile de telefon (modalitate de plata la care apela pentru prima data, in incercarea de a castiga timp pentru rezolvarea altor probleme), sa trimita pe fax chitanta la compania de telefonie mobila, pentru confirmarea platii. Aceasta “intamplare” se dovedi a fi cuiul lui Pepelea, adica tocmai acel lucru neinsemnat care rasturna toata ierahia de valori a sufletului ei si o arunca intr-o insingurare adanc devastatoare, care o impinse, in cele din urma, pe un drum pe care niciodata nu l-ar fi crezut harazit ei. Desi platite, fara confirmarea platii, telefoanele mobile – inclusiv al sotului – fura suspendate, tocmai in preajma iesirii lui din spital. Il astepta cu dragoste si nerabdare, cu sufletul plin de zambetul copiilor ei, fericiti pentru intoarcerea tatalui lor. Il astepta, mandra de felul in care reusise sa se descurce in lipsa lui si de constientizarea faptului ca salvarea omului iubit i se datora si ei. Il astepta. Nu voia multumiri, il voia pe el. Pe el, omul pentru care facuse tot ce-i statuse in putere, pe el, omul care-i lipsise atat de mult si pe care fusese la un pas sa-l piarda. Merse la spital si il aduse acasa, in ziua stabilita pentru externare. Aduse cu el si mirosul acela greu de spital, pe care multa vreme de aici inainte avea sa-l simta in momentele ei de teama si nu numai. Intra in casa si isi imbratisa copiii cu bucuria revenirii la viata - in toate cotloanele casei se resimtea, intr-un fel neinteles pentru un ochi strain, nu doar bucuria revederii, ci chiar vibratia vietii. Traia! Era acasa! -“Stii ca mi-au taiat telefonul? N-ai platit factura? - Ba da, am platit-o? - Le-ai trimis si chitanta prin fax? - Nu nu le-am trimis chitanta, n-am stiut ca trebuie sa fac asta. - Daca eu as fi fost acasa, nu s-ar fi intamplat asa ceva!” Picuri mari de ploaie izbesc cu nonsalanta in geamurile salii de judecata, spargand uimirea gandului in mii de culori – nepretuite comori ale clipei prezente. Cerul si-a eliberat hergheliile de nori, lasand lacrima universului sa spele sufletele de pacate. Lumina zilei nu mai are forta inceputului de drum… e nevoie de lumina omului pentru a continua. Forfota multimii fu acoperita de un glas gutural, de acum parca plictisit de repetabilitatea gestului care frange destine: “In pronuntare”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate