Stătea de ceva timp rezemat de peretele stâncos în care câteva raze de peste deal băteau cald, într-un amurg târziu. Christian Abel se întorsese aici, pe colinele copilăriei, acum, la bătrânețe, chemat, parcă, de un glas ce străbătea din timpuri aproape uitate, dar care se făcea auzit din ce în ce mai mult, în special în serile liniștite când, în fața șemineului stil baroc, la lumina sfeșnicului vechi din gresie și înconjurat de niște nepoți imaginari, și care uneori luau chipul vechilor prieteni din copilărie, rămași, după atâta timp, la aceeași vârstă la care erau când s-au văzut ultima oară, le povestea, în gând, despre frumusețea bătrânilor munți cu piscuri ce urcau printre stele și văi adânci și prăpăstioase, în care pădurile de brad cu mirosul mereu proaspăt de rășină, pe care nu l-a putut uita niciodată, erau străbătute de izvoare mai întâi pitite printre tufe, pentru ca apoi, după ce se învolburau printre pietrele albe de lumină, să se prăvale în cascade înspumate; le povestea de ursul brun, bătrânul prieten pe care de atâtea ori îl întâlnise pe potecile părăsite, ce duceau la tufărișul de mure; de grotele în care se piteau, jucându-se de-a v-ați ascunselea, ei, copiii munților, cum li s-a spus ades. Aici, pe Platoul Bucegilor, descoperise pasiunea pentru explorare și, înscris, mai târziu, în cercul de speologie Focul Viu, cerc de turism specializat înființat in anul 1969 din inițiativa unor iubitori de munte, studenți ai Facultății de Geologie-Geografie din București, învățase să pătrundă, întâi cu sfială dar cu nestăvilită curiozitate, apoi cu îndrăzneală și pasiune, în tainele din adâncuri, echipat cu casca cu jugulară în y, flacăra acetilenică și lumina electrică, frontală, subcombinezonul din fibră “polar” luat direct pe corp, fără alte haine de piele, ciorapi din neopren ori hamul speologic sau carabiniera de dimensiuni reduse pentru agățarea lămpii de carbid. Străbătuse, astfel, numeroase peșteri în care nimeni cunoscut nu intrase vreodata; doar bătrânii povesteau, seara, la foc, legende… Cea care-l atrăsese în mod deosebit, dintotdeauna, era despre o cheie fermecată, ascunsă într-o peșteră, de însuși duhul munților; deși nimeni n-o văzuse, se știa sigur că era o cheie mare și grea, de culoarea sienei arse, cu micuțe încrustații în formă de coarne de cerb; și că era cheia de la o comoară, se mai știa… dar unde era comoara, și despre ce comoară era vorba? De câte ori punea aceste întrebări, bătrânii îi răspundeau cu un zâmbet abia schițat: asta, doar cine găsește cheia, va ști… Cât își dorise, în copilărie, să găsească cheia fermecată! Și cât o căutase, împreună cu prietenii lui, plecați și ei, acum, prin lume. După ce poveștile copilăriei se pierduseră prin ani mulți de studii, întâi în țară, apoi în Anglia, studiind tehnica speologiei alpine, organizare ture speologice și echipare peșteri, nivel superior, Christian Abel, devenit, în timp, un reputat speolog, cu numeroase studii și tratate publicate despre speologie fizică și biospeologie, iată-l întors pe meleagurile natale, chemat parcă de un glas pierdut prin timp, al inocenței și dorului de casă.
Urcase pe vechea potecă și cu nerăbdare, dar și cu mirare: aici parcă nimic nu se clintise din loc, totul părea ca în urmă cu treizeci de ani; stânca semeață, de sub care răzbătea un fir de apă rece, printre pietrele calcaroase; poteca șerpuită prin pădurea stufoasă, câteva raze de lumină împletite prin frunzisul verde, cimbrișorul și rhododendronul violet, potbalul auriu și firava gențiană, ori parfumata levănțică. Ajuns lângă peretele muntelui, căută prin tufa de jnepeni intrarea în grotă; era o mică scobitură în piatră, prin care n-ai fi crezut că se poate pătrunde înăuntru, dar el știa… Se aplecă zâmbind, amintindu-și de câte ori, în copilărie, pătrunsese în inima muntelui prin această portiță ascunsă de privirile turiștilor care nu aveau de unde să cunoască locul. Doar intrarea era strâmtă, apoi grota se lărgea într-o galerie lunguiață, pe care de atâtea ori o străbătuse, că ajunsese să-i cunoască fiecare colț ori adâncitură. La fel porni și acum, în vechea aventură a copilăriei pe care n-o putuse uita nicicând. Cu lanterna ținută în mâna stângă, lumina fiecare petec de stâncă, în timp ce cu mâna dreaptă mângâia peretele întunecos, recunoscând fiecare piatră: aici, o felie de andezit, apoi granitul zgrunțuros, calcarul gălbui, dincolo, brecia, dolomitul, ori calcarul recifal. Toate erau ca în copilărie, le regăsea bucuros, pierdut în amintiri. Deodată, din această visare îl trezi o lumină venită brusc, dintr-un perete îndepărtat, pe un coridor de care, parcă, nu-și mai amintea… O lumină în inima muntelui, într-o grotă în care aproape crescuse, de atâtea ori intrase în ea, copil fiind; nu, nu era posibil! Christian Abel era acum un om de știință matur, nu mai credea de mult în miracole. Poveștile copilăriei erau frumoase și încă și le amintea cu nostalgie, dar acum știa că erau doar frumoase basme ale muntenilor sfătoși ce depănau seara, la foc, aiureli, să le mai treacă timpul… Raza de lumină îl sfida cu sclipirea ei din adâncuri, răbdătoare și neclintită de verdictul omului de știință. Simți broboane de sudoare ce-l străbăteau în aerul înghețat al peșterii. Hotărî să meargă spre lumină; picioarele nu-l ascultau, înglodate, parcă, în stâncă. Se desprinse cu greu și păși încet, cu teamă, ca pe-o lespede vrăjită. Pas cu pas, se apropie de oaza sclipitoare; era ca o lume ce se deschidea în mod miraculos, spre un alt tărâm…Încercă, apropiindu-se, să pătrundă întâi cu privirea, în această lume pe care, într-o lucire de gând, o văzu ca pe o gaură în timp, prin care pătrundeai în alt univers paralel. Totul era luminat ca prin ceață, nimic nu putea distinge în această fantă plină de semnificații... Ajuns aproape, întinse mâna, spre a intra cu totul în lumea miraculoasă a luminii pure. Mâna se izbi de stâncă. Era o stâncă din piatră de mică, pe care, o rază pornită din lanterna lui și lovită de peretele opus, se răsfrângea, amplificând lumina, așa cum face de obicei orice pietricică de mică pierdută prin colbul drumului, în care o rază de lumină sclipeste ca aurul. Râse înciudat, de el însuși… Doamne, ce naivitate! După atâtea studii științifice pe care le scrisese și atâtea premii obținute, cum putuse fi atât de naiv? Exact ca-n copilărie! Colindase lumea, pentru ca întors aici, în bătrânii Bucegi, să descopere deodată Mașina Timpului și Triunghiul Bermudelor, la un loc, la el acasă… Gândi amuzat că, întors din călătorie, va avea ce le povesti imaginarilor săi nepoți, în serile de singurătate, din fața șemineului. Porni înapoi, amuzat de toată această întâmplare hazlie, glumind în gând pe seama lui și a amintirilor de demult, care nu voiau să-l părăsească.
Mergea greu, printre cioburi de stâncă ascuțite și alunecoase. Apoi, într-o clipă de neatenție, piciorul călcă alături și simți cum se prăvale… Încercă, disperat, să se agațe de pietre, dar acestea îi alunecau printre palmele crispate; picioarele căutau în zadar un punct de sprijin, totul se mișca, se zguduia într-un vuiet înfiorător; lanterna zburase o dată cu bucăți calcaroase ce alunecau de-a valma, prinzându-l într-un vârtej cumplit. Gândi scurt și deodată, parcă, împăcat, că acesta e sfârșitul; știuse dintotdeauna că aici, în același loc în care viața lui începuse, avea să se termine la fel de brusc, într-o zi; și aceată zi venise. Într-o fracțiune de secundă rememoră primii ani cu uimirile lor și bucuriile de neegalat; revăzu chipul blând al mamei și asprețea din privirea de un albastru tăios a tatei, pe prietenii lui, Florian și Achim, cu genunchii veșnic juliți și privirile curioase ca de pisic, apoi o văzu pe ea, domnișoara ce venise în vacanță la domnu’ învățător, bunicul dumneaei, și pe care o visase ani în șir, sperând într-o revedere ce nu avea să se întâmple vreodată… Se văzu, apoi, pe sine, în laboratorul cu zeci de neoane sub care, mințile luminate ale colegilor săi rezolvau formule savante, apoi... Apoi își dădu seama, dintr-o dată, că “prăvălirea” lui se terminase demult și stătea pe pământ stabil, umed și rece. Nu alunecase decât un metru și jumătate, într-o adâncitură săpată în stâncă, de trecerea vremii. Nu avea nici o julitură și, pipăind cu mâna alături, găsi lanterna rezistentă la șocuri. Ce sperietură! Nu-i venea să creadă… Cum să-și găsească sfârșitul aici, într-o scobitură de câțiva metri pe care o cunoștea palmă cu palmă? Bătrânețea, îți zise el; de când nu mai umblase prin peșteri, începuse să uite. Devenit deodată, parcă, mai înțelept, regăsi drumul spre ieșire. Acum pășea cu multă atenție, încet, cu grijă.
Întâi i se păru că visează. Apoi, din ce în ce mai clar, știu că se auzeau șoapte; da, aici, în grota unde era singur, se auzeau, venite de nicăieri, șoapte de neînțeles. Se opri, tot mai uimit. Se aplecă și lipi urechea de pământ, încercând să afle de unde veneau; o luă spre stânga, cu sfială. Din loc în loc se mai oprea și asculta pietrele, cu urechea lipită, așa cum făcea, adesea, în copilărie. Găsi un coridor strâmt, prin care pătrunse aplecat, bâjbâind; șoaptele se auzeau acum tot mai clar, și tot mai aproape. Cine sunteți? Întrebă abia șoptit, la rândul său. Ecoul îi răspunse cu mii de glasuri venite din toate părțile. Îngheță de frică. Apoi, printre pietre, îl văzu: șipotind agale, vechiul pârâiaș de care uitase… Își aminti cum îl ascultase de atâtea ori, în copilărie; și atunci i se părea că izvorul ascuns în grotă îi șoptește lucruri doar de ei doi știute. Zâmbi, regăsindu-și o seninătate de mult uitată și abia acum porni, hotărât, spre ieșire. Văzuse, regăsise, își amintise! Parcă toată copilăria lui se păstrase neatinsă de trecerea timpului în această grotă micuță din bătrânii munți…
Atunci îl văzu. Exact în fața ieșirii, stătea el; întruchipat, parcă, din veșnicia stâncii, ca un bătrân înțelept cu barba albă și privirea pătrunzătoare, cu zâmbetul senin: Duhul Munților. Christian Abel nu-și putu reține un zâmbet ironic în colțul gurii… Asta le întrecea pe toate. Era obosit; efortul, întâi al urcușului pe potecile întortocheate ale muntelui, apoi pe stâncile alunecoase, și apoi, toate aceste emoții resimțite în grota copilăriei, iată, își spuneau cuvântul. Nici nu clipi. Se îndreptă în același ritm, calm, spre “zeitatea” împietrită. Îl privea ușor amuzat, așa cum ai privi un tablou, ori ai citi o legendă. Tocmai se pregătea să-i dea binețe și să-l întrebe de sănătate, după obiceiul locului, când acesta îl opri cu un gest scurt, ridicând mâna stângă cu palma îndreptată spre el. Apoi văzu, în mâna dreaptă, o cheie, pe care “duhul” i-o întinse, tăcut. Christian Abel luă cheia, făcu o scurtă plecăciune, și ieși zâmbind la fel de amuzat. Lumina orbitoare de afară îl făcu să închidă ochii preț de câteva secunde. Razele de soare coborau pe piscuri domol, printre umbrele înserării. Câteva stele se agățaseră deja prin crengi. Se așeză pe o piatră și privi, abia acum, cu interes, cheia: era mare și grea, dintr-o alamă de culoarea sienei arse, cu micuțe încrustații în formă de coarne de cerb.
Pe o potecă ițită de după Colții Morarului, apăru o turmă de oi. Ciobanul, un bătrân cu pantaloni din aba, strânși pe picior și băgați în încălțări înalte cu carâmb și nojițe legate în cruce, peste care purta o șubă din blană de oaie neargăsită, se opri, sprijinit în baston.
_ Bună seara, îi spuse Abel. Am intrat în grotă și iată, am găsit această cheie… Mă gândesc că o fi pierdut-o cineva, adăugă el, încurcat… Știți a cui ar putea fi? Ori, poate, vreun turist, mai zise, uitând că nici un străin n-ar fi gasit niciodată intrarea de după jnepeniș. Rostea vorbele la întâmplare, privind încurcat în jos, pe lângă cheia ce-i părea din ce în ce mai grea…
Când, în sfârșit, ridică privirea, păstorul se pierdea pe după piscul îndepărtat al muntelui scăldat în lumina lunii, ce-și rezemase coatele, ca-n fiecare seară, pe uluca stânii.