Eu sunt Nimeni și, în același timp, Cineva, blocat într-un pârdalnic de lift. Căci, să locuiești în spațiul strâmt și întunecos, umed și dizgrațios este o experiență care îți conferă un statut de om privilegiat care are ocazia să arunce o ocheadă în trecutul său de stagiar intrauterin și care privește lumea numai prin ochii uscați de nevoi ai mamei sale. Să stai blocat în lift și să cugeți la condiția ta de om, de ne-om sau de intenție de înger...

Să fii captiv în lift, în peșteră, în uter este totuna cu a nu gândi liber, ori cu a gândi îngrădit de condiția ta de damnat. Ca în povestea aceea incredibilă , pe care sunt sigur că n-ai vrea s-o auzi, sau ai vrea dacă ți-o spun eu, întâmplată cu o tânără care, cu toate că, timp de douăzeci de ani, nu a părăsit propria locuință, fiind sechestrată, după toți acești ani de coșmar mai vrea, încă, să se întoarcă acasă, chiar dacă a fost acasă fără să fi fost.

După două decenii de „captivitate”, femeia are, încă, discernământ, cică așa ar fi concluzionat psihologii. În tot acest timp, ea nu a părăsit casa, iar ultimii doi ani i-a petrecut închisă numai într-o încăpere și s-a hrănit doar cu pâine și untură și, bineînțeles, cu gânduri.

Fusese o fată frumoasă, obsedată de propria sa lume interioară. Nu avea prieteni, însă, la un moment dat, s-a logodit cu un băiat frumușel și isteț, de care s-a și despărțit prea curând, de ce?, deoarece familia ei n-a vrut să-l accepte , lucru des întâlnit în lumea de azi, dar și în cea de ieri, poate că și în cea care o să vină doar pentru a se trece. Apoi, tânăra a rămas însărcinată și a dat viață unei fetițe. Ca atare, părinții au pedepsit-o așa cum i se cuvenea unui copil-rușine, mamă precoce; au încuiat-o într-o cameră cu cheia pe dinafară iar clanța ușii au legat-o cu sârmă ghimpată, la propriu, nu doar ca simbol; ferestrele încăperii acoperite cu storuri din lemn, prin care pătrundea foarte puțină lumină, completau atmosfera de lagăr; îmbrăcată doar cu o bluză subțire, femeia stătea în mijlocul camerei în care se aflau un pat cu arcuri, fără saltea, o plapumă sfâșiată, o noptieră ruptă și o toaletă mobilă improvizată într-o găleată din tablă. Pedepsită astfel pentru că a dat viață, nu că ar fi adus moarte...

Două decenii! Mă mir ca proasta-n bâlci.
Nu are relevanță durata captivității, o zi, două, nouă..., o viață chiar; o clipă care nu se mai sfârșește.

... Eu, ce mai tura-vura, am pierdut noțiunea timpului, aici, în utero-peștero-lift nu poți ști când e zi, când e noapte, nu poți scrijeli pe lemnul cariat al tăbliței murdare și igrasioase câte o liniuță, însă ceva timp a trecut, mai mult chiar decât m-aș fi așteptat, îmi dau seama de acest lucru după barba crescută, precum a unui sihastru; am început să am mâncărimi ale pielii de nespălat ce sunt, în vreme ce libărcile și gândacii și-au găsit un bun refugiu în prietenoasa mea companie, grație cărora, însă, nu voi mai simți apăsarea singurătății și, pentru asta, le voi fi pururi recunoscător. Se pare că introvertiții fac față mai ușor captivității, se adaptează mai ușor la utero-lift, la noile norme autoimpuse, îmi spunea el, Nimeni și eu râdeam bolnăvicios, iar el, la rându-i, mă tot provoca: „Va veni o zi când nimic nu va mai fi la fel, când orice zi nu va mai fi ca orice zi”, îmi tot repeta el, iar eu îl luam în derâdere ca un nemintos și el se bâlbâia de n-avea aer, de supărare, firește, iar eu , de-a dreptul paranoic, făceam selecția gândurilor: ăla-nu, ăla-nu, ăla-nu, dar trebuie, mă „pozitivam” eu, trebuie să fie și un ăla-da.

- Frate, trăim vremuri noi, îmi șuieră de la distanță Cineva, vremuri în care, ca și în cele trecute, nu ne regăsim. Vom exista în afara vremurilor și în afara locurilor, poate că va fi altfel, nu sunt sigur dacă mai bine, dar vom afla cum e să trăiești și altfel”.
- Stai, stai, suntem sătui de experiențe pe pielea oamenilor cinstiți, dezgustați de chestii gen "generație de sacrificiu". Ne-am tot sacrificat pentru un viitor de aur care n-a mai fost să fie, până ce am ajuns la groapa de gunoi a societății ca expirați, acolo unde, cu părere de rău c-o spun, ne vor din ce în ce mai mulți...
- Domne’, nu înțeleg ce se întâmplă, nu, dar zic eu, e loc pentru toți pe lume, pe apă și pe pământ, în grote sau în castele, chiar și în locul cel mai strâmt care se cheamă gaură de șarpe...
- Știu ce vrei să spui. Dar, nu te supăra, eu nu mă las doborât de sindromul marginalizării, oricât de devastator ar fi noul val de tzunami. Când scriu, dacă scriu ce scriu, mă simt ca fiind eu cel-de-ieri, cel-de-azi și cel-de-mâine. Nu mă pun în calea valului, fug doar din calea lui, apoi, după ce o să treacă furia valului, o să-mi reiau viața mea de dinainte: joaca de-a Cineva, plăcerea de a crea tablouri care au fost, sunt și vor fi, de a zugrăvi oameni care trăiesc ca și cum n-ar înceta a fi vreodată.

- Suntem osândiți, glăsuiește Cineva. Să cădem des, dar să ne și ridicăm, să dormim pe jos, dar și pe saltea de paie, să călătorim desculți și jerpeliți și să ne hrănim ca păsările cerului, să trăim captivi, dar și să sperăm, mai glăsuiește el.

- Suntem osândiți la viață!, concluzionează Nimeni.