Cândva, după o primăvară îmbibată cu miros de murdar și de moarte, după cutremurul ce ne-a schimbat ca un scurtcircuit viețile la 4. martie 77, am aflat că „podul de piatră” dacă se dărâmă, pentru că „ a venit apa și l-a luat”, în viața reală nu mai puteam „face altul și mai frumos”……..

Ce s-a pierdut în primăvara aceea nu mai putea fi readus în nici un fel în forma știută.

N-a mai apărut actorul Toma Caragiu (familie veche din Cadrilater) în viețile noastre, să ne spună „cum e în tenis” sau cum se citesc inscripțiile pe doedorantele poloneze, nu am mai petrecut nici un revelion cu domnul care știa să pună „șopârle”unde trebuie, n-a mai cântat Doina Badea șlagarele ei inconfundabil de lungi, nu a mai criticat scriitorul Bakonsky, nu au mai fost traduse Vedele în nici o rimă de Viorica Vizante (traducătoare, familie de farmaciști; venită după Război de la Cernăuți), iar Veronica Porumbacu (scriitoare, traducătoare) nu a mai citit poezii în nici o emisiune radiofonică.

Alexandru Ivasiuc a disparut precum romanul sau „Păsările” din programa școlară. Pentru mulți scriitorul cu ani buni de detenție și arest la domiciliu a fost un mister, după cutremur nu-și mai bătea nimeni capul cu „de ce a putut pleca el la Oxford”. Totul s-a întâmplat în circa un minut.

Toma Caragiu pentru a nu mă descuraja pe viață mi-a spus la o probă de teatru, cu câteva zile înainte de cutremur:

- Măi fetiță, nu zic că nu știi nimic, știi multe, literatura română e mare, dar are prea puține roluri de virgine....Lasă-l dracu de teatru pentru alții, apucă-te de ceva serios și mai ales încet, că nu e de tine scena pe care trebuie să fii cu gura mare, drăguță, eh, acu du-te tu la mătuș-ta și spune-i ce ți-am zis.....

Până să-i zic mamei cum mi-a zis domnul acela mare cu o voce cât Sala Palatului, am plâns de m-am stricat în Cișmigiu. Nu prea înțelesesem eu bine ce a vrut exact, dar știam un lucru, scena nu e de mine, sunt prea înceată, teatrul e o lume neserioasă și eu aș fi bună de nevastă, mamă sau soră de caritate.

Mama, când i-am spus, a râs cu poftă, i-am spus și tatei, dar acela a dat din cap, ochiul său strâmb reuși să mă apostrofeze chiar clipind mai repede, și oricum tata avea mari dubii în ceea ce privește soarta actrițelor:

- La ușe de om serios, nu bate actor....nu fași actorie, ueber meine Leiche, (peste cadavrul meu)....tu nu auzi che ești im Mund (la vorbit) cu defect de vorbit??, dinții strimbi nu e frumos, mersu leghenat nu e bine, și zu viele (prea mulți) actori romani așunșe, nu trebe și actori nemți...n-avem bani de aruncat...!!

„N-avem bani de aruncat” era așa o zicală, cu care se termina orice hotărâre luată serios de tata și nu era chip să i te împotrivești. Ca și cum cineva ar fi aruncat cu bani, în afară de clipele în care un mort „trecea” o intersecție...dar erau mai mulți care să-i strângă, decât cei care îi aruncau triști spre lumea de dincolo.

La teatrul Bulandra cred că se juca „Lungul drum al zilei către noapte” sau nu-mi amintesc bine, dar știu că la televizor era un film bulgăresc „Dulce și amar”.
Și acum mă mir cum de se potrivesc până și titlurile momentelor cruciale prin care am trecut în primăvara vieții noastre?

A fost prima oară, cuprinsă de spaima nopților cu lună plină, că am țipat la Dumnezeu.

Am intrat în biserică și nu am mai stat ca „adormita” sau „gioconda”, cum le plăcea la bătrânele săsoaice să îmi zică, în timp ce îmi întorceau obrajii cu degetele lor cărnoase de la munca multă și brută, da, ca prin mașina de tocat îmi suceau fălcile, minunându-se ba ca sunt tari, ba că sunt roșii…
- Teu Eni, det meidscha is stumm , (draga Ana, fata asta a ta e mută!), adăugau privindu-mă fix, căutându-mă, de parcă eu aș fi fost căzută în mine, ca într-o fântână, zgândărindu-mă cum făceam noi cu cățeii prin gard ca să latre și să se enerveze oamenii mari.
Da, acești oameni mari căutau să mă facă să zic ceva…..de care să poată râde în comentariile lor, în limba lor, pentru noi nevorbitorii de dialecte, tare strâmbă…..

Pentru că eu dacă ziceam ceva, ziceam în germană sau română și asta îi distra. Ei vorbeau toți dialect, eu eram un fel de mulatru adus așa, liber și de bună voie, la „jocurile” de duminică dimineața.

Da, din 4 martie nu am mai stat ca „adormita”, am plâns tare, iar singurul Hristos resemnat la altar a început să se piardă în valuri de lacrimi, să se topească și bunătatea lui și cuvintele mele de înțelegere.

M-am dus hotărâtă la preot să aflu motivul dispariției lumii mele de copil tânăr și plin de speranță:
- Warum, Herr Pfarrer, warum? (De ce, părinte , de ce?)
- Ich weiß es nicht, nu știu!! răspunse fără o tresărire pe fața lui angelică și limpede, privind în gol cu ochii lui albaștrii, s-a întors atât de brusc că n-am avut timp să continui, și-a plecat.

Preotul Ambrosi mă botezase, îmi dăduse lecții de religie, ne uitam la el cu o admirație uriașă, era calm, un bărbat frumos cu trăsături armonioase nu ca cele pe care le înregistram cu spaimă în fața bisericii.
Acum, când mă consideram pierdută la început de viață, acum când un tânăr la 18 ani are vise, este plin de planuri pentru care ani de zile se pregătise….da, tocmai acum nu a avut nici un răspuns.

M-am simțit părăsită, când am văzut, că după 18 ani de citit din Biblie, de rugăciuni, de viață așezată în matcă, nimeni nu răspunde la nici o întrebare.

S-a lăsat o liniște mare peste acel București lovit de cerul unei singure nopți.

Cei loviți de soartă erau muți și nici de plâns nu aveau curaj, iar ceilalți goleau (furau!) ce puteau, un rest mic, pâlcuri ici, pâlcuri colo, stăteau neajutorați.
In acea primăvară s-au născut multe singurătăți, suflete ce nu s-au mai destăinuit în biserică, lovitura fusese atât de neașteptată, încât ar putea fi comparată cu ieșirea din Paradis.

Cimitirele erau păzite de milițieni neajutorați, băieți aduși din regiuni ascunse ale țării, unii nici nu știau că sunt în București.

Nu aveai voie să intri în morgă decât cu dovezi că tu ești tu, și că ai pe cine căuta....Imaginile acelei primăveri s-au lipit perfect la acel film „Dulce și amar”, în care un personaj tocmai spărgea oglinda de cristal a unui dulap....când lumea noastră ne-a clătinat, amețindu-ne, din care unii nici că s-au mai trezit.

Nu am mai stat de atunci, numărând moliile ce ieșeau din mantalele de cașmir sau lână de nu știu ce animal rar, cărate, vai de ele cum, din toată străinătatea numai să poată fi arătate în biserica asta Luterană, pe strada Luterană, o dată pe săptămână între 9 și 12., da, am hotărât să am grijă de esențial, și să-l las pe Dumnezeu în pace.

Aflam tot timpul, din pasiunea mamei pentru proverbe și expresii, că „Dumnezeu e mare și vede tot, și de aceea să fii cuminte…..”….

Așa că m-am pregătit și eu să am ce spune, în caz că mă va întreba, după ce „vede tot timpul tot”. El, Dumnezeu avea sute de pagini către noi, și mai ales pentru mine, dacă e să o ascultăm pe bunica și pe toate aceste femei care parcă trăiau numai pentru a se îmbrăca în negru și a merge la biserică……..

- Du mußt genau lesen, (trebuie să citești exact), hast kappiert, (ai priceput)? Ja, für dich hat er geschrieben, für dich ist er gestorben, trink und iss und schweig……….(Da, pentru tine a scris, pentru tine a murit, bea și mănâncă și taci…..)

Era greu de citit, Biblia adusă din Ardeal era scrisă în scriere gotică, îi dădea un aer din altă lume, dar nu o făcea mai ușor inteligibilă.

Am tăcut. El scrisese atâtea pentru noi! Iar noi păream să facem ceva greșit, doar așa se explica cutremurul, așa se explica inundația în care sute de oameni muriseră, iar alte sute se îmbogățiseră……

M-am trezit având o dorință să-i spun părerea mea: nu era bine ce făcea cu mulți bătrâni, nu a fost bine că a luat sute de copii, mamele mergând amețite prin morgă, se uitau oarbe la fețele împărțite în mai mult, și refuzau să-și recunoască copilul sau sau…..

- Dumnezeu nu face așa ceva…..se auzea printre sughițuri, printre mormane de oameni-păpuși, adunați la repezeală de moarte și în cimitirul nou-nouț Domnești II, undeva mai departe de cartierul Ghencea…..

Mama făcea cozonac, eu trebuia să-l împart pentru toți cei ce murisera, să le dau de baut, de mâncat, să mă rog pentru ei. În loc să învaț să intru la facultate eu mă ocupa de sufletele care pluteau peste tot Bucureștiul, nu erau câțiva colo, câțiva dincolo, erau în zeci de blocuri scufundate cu zecile de morți grăbiți. Atunci am pierdut profesori, colegi, vecini.

Am tras deseori clopotele în biserica Luterană, iar cu banii aceia am luat lumânări să se lumineze drumul morților din oraș. Știu, e naiv ce făceam, în același timp, alții, care nu au fost afectați de cutremur au fost despăgubiți și s-au mutat în apartamentele care erau de fapt pentru cei sinistrați.

Am citit din sfinți, am tăcut, am băut și mâncat din trupul său până am obosit. Nu a răspuns nimeni. Nici după toate pomenile și faruriile, paharele și prosoapele date! O mare tăcere s-a lăsat peste noi.

Cine a auzit vocile celor scoși din pivnița hotelului „București” după câteva zile fără apă, după ce au întins mâna printre gratii și nimeni nu avea voie să se apropie de ei, erau păziți de soldați, - era ordin „nu ai voie să ajuți”, ei trebuiau să aștepte până cineva de sus dă aprobarea – acela nu poate uita.

In unele case s-a murit încet, au fost acoperite de pământ, s-au făcut părculețe, și cândva au fost dezgropați toți unul după altul. Dar cine-i mai știa pe cei care până în 4 martie ne fuseseră vecini, prieteni, dușmani?

Cei care nu au auzit vocile, au putut dormi în mirosul care a înecat orașul cu lunile. Cimitirile au crescut, orașul a învățat ce este insomnia, iar de atunci nu a mai dormit nici el profund.
Întunericul avea să devină o a doua natură a anilor 80, întuneric ce s-a născut în acea noapte de 4 martie.

Ceilalți, cei convinși că a fost o simplă zdrunciatură de placi tectonice, ce oricum s-ar fi mișcat sub noi, că se păcătuia sau nu, se mințea sau se fură or nu se mințea și nu se fura de pildă, eh, aceia s-au scuturat de oboselile vieții și au schimbat societatea, „pe ici pe colo, în punctele esențiale care va să zic”......

Caragiale și-ar reveni repede din somnul morții, atât ar fi de șocat analizând „marile schimbari esențiale” din anii 70.

Unul din exemplele fundamentale ale schimbării după cutremur a fost noul sistem telefonic, ce a trecut la generația : telefon cu microfon incubat.
Mi-am adus aminte de tata covins din anii 60:

- Nu trebuie telefon, cine vrea se vorbeasche cu tine , ghesește el o cale….

- Va urma -