agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-04-03 | |
Șcribleac
De când mă știu, în multele mele preumblări pe dealul copilăriei, treceam adesea pe lângă o căsuță mică, mai degrabă un bordei, aflată ceva mai sus de casa noastră, spre pădure. Nu atât căsuța mă impresiona, cât locul. De acolo se vedea cum nu se poate mai frumos tot satul, toți munții, toate gospodăriile vecinilor. Mai ales iarna și vara. Dar era și un loc în care vântul bătea cel mai aprig. Mă și mir cum de n-a fost luat bordeiul cu totul de pe culmea muntelui de câte urgii s-au abătut pe-acolo de-a lungul anilor. Nimeni nu mai știa cine zidise acel bordei, pesemne niște bătrâni care s-au prăpădit de mult. Dar, într-o vară, a apărut un om ciudat, venetic, care fusese văzut intrând pe ușa bordeiului. S-a aflat că omul venise tocmai din Galiția, o regiune din Polonia de atunci, dincolo de Ceremuș. Adusese cu el niște straie ciudate, comice, pălărie verzuie, caftan gri de lână, cămașă albă, de in, bundiță înflorită cu găitane roșii, și, ceea ce era cel mai hazliu, niște ciorapi roșii lungi până la genunchi, de modă poloneză. Cu straiele acelea îl vedeai prin sat de Paște și de sărbătorile sfinților. Era mic de statură, costeliv, cu mustăți lungi, ochi mici, dar vioi. Pe deasupra, era și rău. Ce nu i-a plăcut omului în Galiția – nimeni n-a știut vreodată. În schimb, i-a priit în pădurile Bucovinei. Văzându-se stăpân de bordei, s-a pus pe treabă. A cumpărat și ceva pământ. Într-o mică șură din fața casei improviză magazia de lemne. Cumpără și ceva unelte de meșterit în lemn, știa să lucreze greble și cofițe din lemn. Mai lucra și în pădure. An după an își extindea gospodăria, cumpărând pământ, pășune. A mai adăugat un grajd aproape de casă. Mai avea vreo doi stupi în grădină. Doar bordeiul nu l-a mai extins, n-avea la ce. O odaie, un pat, o măsuță, o sobă îi erau de ajuns. Ce nu-i reuși lui în niciun chip era însurătoarea. A încercat el de vreo două ori, dar, de rău ce era, nicio femeie nu putea sta mai mult de două luni în preajma sa. Atunci s-a lămurit că e mai bine să trăiască de unul singur. Așa l-au pomenit părinții mei, așa l-am pomenit și eu. Tata povestea des o întâmplare hazlie despre Șcribleac. Venise într-o dimineață la bunicul meu cu o mare rugăminte: - Buna dimineața, pani Vasile! (între vecini din zona Bucovinei se vorbea cu multe politețuri, cu dumneavoastră, la plural) - Buna dimineața, pani Șcribleac!... Cu ce treburi veniți pe la noi? - Am să vă spun de ce, pani Vasile! Că doară cine e vecinul meu cel mai înțelegător? Ce aș vrea să rog pe domniile voastre, dacă aveți atâta bunăvoință, să lăsați pe băiatul vostru, pe Neculăieș, să vină azi la mine să mă ajute la bătut cu șnurul? Vreau să tai niște scânduri… - Pani Șcribleac, dacă asta-i dorința domniilor voastre, îi dau voie, cum să nu! Să meargă. Trebuie să ne ajutăm, ca-ntre vecini!… Neculăieș, adică tata, fiind pe-aproape, auzind conversația, sărea într-un picior de bucurie. A bate cu șnurul era o treabă cât se poate de nouă pentru el, foarte atrăgătoare. (Șnurul era o sfoară lungă înmuiată în ceva foarte negru, funingine, catran, vopsea tare, cu care se însemnau linii paralele pe un trunchi de copac, ca să se știe pe unde trebuie tăiat cu joagărul). Așadar, băiatul ardea de nerăbdare. Mai ales că scăpa pe ziua aceea de corvoada nu prea plăcută de a merge cu cârlanii în toloacă. Ehe, dar ca să ai parte de așa o plăcere, mai întâi trebuia să meriți, era nevoie de pregătiri serioase. Au plecat degrabă până într-o margine de pădure, nu departe de casă. Era cam ploioasă ziua aceea de vară, crengile în pădure, toate lemnele, scoarțele copacilor, erau ude, grele. Șcribleac s-a pus pe treabă, nu se uita după nori și ploaie. Erau deja mai mulți molizi culcați la pământ. S-a apucat să taie crengile copacilor doborâți, apoi a început să cojească trunchiurile. - Măi, Neculăieș, ia toate cepurile astea și cară-le acolo la vale, lângă gard, fă o grămadă… să fie curat aici. Ia și toate scoarțele astea de molid și pune-le acolo lângă cărare, să nu stea sub picioare! Bietul copil s-a pus pe muncă, dar fără mare entuziasm. Nu pentru asta venise. Mai ales că toate crengile erau ude. Căzu în robie mare. Șcribleac dădea înainte, tot tăia crengi, tot cioplea bușteni. Băiatul făcea treaba din ce în ce mai anevoie. Începu să se uite după soare. Deși era înnorat, se vedea că soarele s-a înclinat mult spre după-amiază. Foamea începu să-l chinuie. Șcribleac, taciturn, își vedea înainte de treabă, nici pomeneală de masă de prânz. Când se mai apropiară de sfârșit cu pregătitul buștenilor, îi veni lui Șcribleac în minte să meargă acasă, să mâmânce ceva. Prânzul era cât se poate de sărac, doar niște mămăligă rece cu lapte acru. Răgazul de prânz s-a încheiat repede. Mai aveau multă treabă. S-au întors la marginea pădurii, să termine pregătirea. Spre seară de tot, Șcribleac dădu vestea cea bună, misterioasă, atât de așteptată: bătutul cu șnurul. Buștenii curățați de coajă și prismuiți cu toporul, erau așezați așa încât să stea bine pentru trasarea liniilor drepte pe unde avea să taie joagărul. Șnurul trebuia ținut astfel încât să fie cât mai lipit de trunchi, la un capăt și la celălalt. Apoi, doi inși ridicau șnurul cu degetele un pic la fiecare capăt, și, la comandă, i-l slobozeau. Vopsit fiind cu ceva negru, lăsa urmă lungă pe trunchi. Se făceau mai multe asemenea linii paralele, ce prefigurau viitoarele scânduri mai subțiri, ori dulapi mai groși. Aceleași linii trebuiau trasate și pe partea cealaltă a trunchiului de copac. Pe atunci nu erau joagăre mecanice pentru a tăia scândură, trebuia urcat bușteanul pe niște stâlpi, cam la doi metri înălțime, un om urca sus pe buștean, celălalt rămânea dedesubt, și tăiau cu joagărul exact după liniile trasate mai dinainte. Vai de cel ce era dedesubt, îi venea tot rumegușul în ochi. Astfel ieșeau scânduri, frumoase cât se poate, numai bune pentru podele și tavane! Pe Șcribleac nu l-a văzut nimeni vreodată mulțumit: - Nu așa, măi!!!... Ce ți-am spus eu!… Cum se ține sfoara?! striga la băiat. La urletele lui, bietul Neculăieș se pierdea și mai tare cu firea, liniile trase cu sfoara ieșeau și mai rău. A naibii slujbă! Cu mare chin au ispășit treaba cu bătutul cu șnurul. Văzându-se eliberat de sclavie, bietul copil s-a dus spășit acasă, hotărând în sinea lui că așa distracție nu-i mai trebuia cât va trăi! Anii trecură, Șcribleac al nostru a îmbătrânit și el. Mustățile i-au albit, la fel și părul de pe cap. De fapt, chelise pe frunte, la spate mai avea niște lațe albe. Bunicii mei muriseră înainte de vreme, din cauza tifosului de după război. Dar Șcribleac a mai dus-o cu viața în umilul lui bordei încă vreo treizeci de ani după aceea. Ce era rău la Șcribleac, era pacostea lui cu fumatul. Cumpăra niște tutun din cel ieftin, îl îndesa într-o cutie de tablă pestriță pe care scria “Monopol”. Își făcea singur trabucuri, învelind tutun în fâșii de ziar. De la asemenea obicei rău, și-a șubrezit cu totul sănătatea. Plămânii erau tot o funingine, o armonică de șuierături. Asta i-a adus un necaz imediat: tusea. Tușea ai naibii, se îneca în tuse. Plămânii îi șuierau cumplit la orice răsuflare. Văzându-se slăbit, Șcribleac începu să se gândească la moștenitori care să-l ajute la bătrânețe. Găsi niște oameni din sat care se-nvoiră să-i fie moștenitori. Chiar semnară un testament. Dar moșul, buclucaș cum era, s-a certat repede cu cei cărora le-a promis averea. A găsit pe alții ca moștenitori. Nici cu ăștia nu s-a înțeles. S-a ajuns astfel la multe procese ce se țineau lanț, ani de zile. Moșul cheltuise tot ce avea pe la tribunale. Erau și aspecte comice legate de aceste procese. Dacă treceai mai aproape de casa lui și ascultai cum vorbește înăuntru, de unul singur, te stricai de râs: - Ha,ha,ha!... Zice aducantul: „taci din gură, moșule!” De ce să tac, dom’ aducant? … Să vă spună dom’ avocat!... (acces de tuse)… Hmm!Hmmmm!... Iar avocatul de colo: „Tu n-ai niciun drept!”… Ha-Haaaaaa!!!...jubila moșul în hohote. Cât de bine l-a aranjat avocatul pe pârâș! Altădată, când moșul nu mai putea, îl auzeai în casă: - Eu… eu mă lupt… cu … cu moartea… și ei (cei de tribunal) mă înghiontesc cu scrisori!... Caha! Caha! Cahaaa!...Hm-Hmmmmm! … (tuse afurisită). Odată venise la noi în casă s-o roage pe mama să mă lase la el să-i pun ventuze. Mama nu-l prea avea la inimă, știa că cheltuie bani pe tutun și pe la tribunale. Dar văzându-l așa de prăpădit, s-a îndurat de el, i-a pus niște lapte într-un blehuț și un pic de mălai într-un săculeț. N-aveam mălai de prăpădit pe vremea lui Gheorghiu Dej, era viață grea, nu se găsea faină și mălai. Dar trebuia să împarți ce aveai și cu cel foarte nevoiaș. Pornisem alături de Șcribleac la deal spre bordeiul lui. Eu îi duceam blehuțul cu lapte, dar și săculețul cu mălai. Moșul de abia mergea. Pe la pârleazuri de gard se oprea să sufle. Erau prea înalte pentru el. Ajunși la el acasă, începu pregătirile pentru pus ventuze. Scoase vreo opt pahare de același fel, luă un ziar, rupse bucățele potrivite din el. Aduse o lumânare pe care o aprinsese. Apoi dădu jos cămașa de pe el și se culcă pe pat cu fața în jos, lăsând spinarea (numai pielea și os) pregătită pentru ventuze. Procedeul era în felul următor: luai un pahar, îl puneai cu gura în jos, aprindeai cu lumânarea bucata de ziar, o băgai sub pahar și-l aplicai repede pe spinare. Astfel, paharul se lipea strâns de spinare. Aici era toată filozofia. Unii mai știau să pună și lipitori pe spate în cazuri de acest fel. Doar că, neîndemânatic cum eram, ba nu aprindeam la timp ziarul, ba mai cădea câte un pahar de pe spinare. Moșul se înfuria și răcnea: - Nu așa!!!!.. Cum ți-am arătat eu să pui paharul!?... Ai grijă când aprinzi hârtia!... De la răcnetul lui, ba și de la tusea afurisită, mai săreau câte două - trei pahare de pe spinarea slabă. Chinul de pe lume! După multe încercări, s-a săturat și el de așa tratament. A sistat procedeul cu ventuze. Eu, scăpat de necaz, am întins-o degrabă acasă, m-am lecuit pentru totdeauna de muncă de felcer. Moșul va relua în curând un procedeu alternativ de terapie, cel bazat pe trabucuri de tutun. Am rămas, totuși, cu mintea la sertarul din odaia sa. În timp ce căuta el lumânare prin sertar, am văzut fel de fel de monede, unele chiar din cele de pe vremea lui Franz Iosef. Și câte și mai câte avea moșul: cioburi de oglinzi, dinți de greble, cuțite, sfori… o bogăție! Pe la sfârșitul lui martie, căzură ninsori mari peste munții Bucovinei. Erau zăpezi până la brâu. Într-o zi, vecinii lui Șcribleac și-au dat seama că moșul nu mai umblă pe lângă casă. Până atunci îl mai ajutau cu lemne, apă, ceva de mâncare. L-au găsit rece în patul lui. Murise. Trecuse la odihnă. Venind la deal de la școală, am auzit glas de trâmbiță lângă casa noastră. Am aflat că tocmai murise Șcribleac. Am fost cuprins de tristețe. S-a mai prăpădit un reper al copilăriei mele. Priveghiuri multe nu s-au ținut. Au adus o sanie cu boi mari, au luat sicriul cu moșul și-au pornit la vale. Vreo doi vecini l-au însoțit o vreme, mâhniți să-l vadă pe Șcribleac părăsind bordeiul pentru totdeauna. Azi trec pe lângă casa lui pustie. Oameni străini au preluat gospodăria. Din bordei au făcut șură de lemne. Au zidit un grajd nou, de vite, chiar lângă casă. Doar că vremurile când moșul Șcribleac mai trăia s-au dus pentru totdeauna! Dumnezeu să-l odihnească! Chiar și acum, când ajung pe coama muntelui copilăriei mele, mă cuprinde melancolia. Muntele, acest munte pe care m-am născut, care m-a hrănit, care mi-a dat zmeură și mure, care mi-a dat lemne și umbră, când m-am făcut mare, am râs de el, n-am știut să-l prețuiesc. Și am plecat în lume să mă fălesc cu înțelepciunea mea. Acum revin la muntele meu. E tot acolo. Mă privește cu milă. Am îmbătrânit, în curând mă voi reîntoarce sub brazda lui. Doar el, singurul, vorba poetului, va rămâne mereu tânăr, puternic, mult mai înțelept decât noi toți... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate