Eram singur în biserică, singur cu gândurile mele. Mă rugam pentru ea, să fie ea fericită.
- O iubești?
- Cum iubesc florile soarele,și când razele le ating petalele, în mireasmă le îmbrațișează. Cum iubesc fluturii cerul, când le mângâie aripile cu atingeri de vară.
- Atunci de ce ai lăsat-o?
- E un înger, nu vroiam să îi rup aripile, vreau să zboare către nouri, să nu simtă pământul înghețat de durere.
- Nu puteți zbura împreună, ținundu-vă de mână?
- Va pluti într-o rochie de mătase printre nouri , ținând fericirea ei de mâini, nu suferința.
- Ai renunțat la ea?
- Îi voi iubi mai mult zâmbetul decât lacrimile. O voi privi cum se curăță de spini, și va rămâne doar gingașul trandafir care va străluci de blândețe.
- Dar poate dragostea ei ești tu? Poate ea e?
- e o dulce floare de tei, ce te alină cu farmecul ei și te duce în lumea copilăriei. Ea e puritatea sufletului meu.
- Dar ea nu te iubește? Ea nu luptă pentru tine?
- A luptat. Dar nu pot să îi dăruiesc cerul cu stele, ci doar nourii înegriți de lacrimi. S-a rănit de prea multe ori luptând cu o inimă de piatră, și de fiecare dată când lovea în ea, cădea în genunchi cu mâinile sfâșiate, cu ochii în lacrimi, dar se ridica și apoi din nou aceeași luptă. Lupta cu o fantomă, o fantomă ci o hrăneam eu cu indiferență. O fantomă ce îi răpea liniștea, ce o arunca în umbre de foc. Era fantoma sufletului meu. Dar acum e liberă, nu mai are pe chip răni, nu mai are pe obraji lacrimi. Acum e fericită.
Glasul a dispărut. Eram eu singur. Plângeam, în lumina lumânărilor, privit de icoane îi rosteam că o iubesc. Mie dor de ea. De îngerul meu....