Timpul nu se mai măsoara în nimic,doar trece, jignitor de încet.
Am încercat să aprind ultimul chibrit, dar era îmbibat cu apă.L-am strivit in mâini, fosforul rămânând pe degetele înțepenite de frig, care le tot izbeam de catranul mizerabil.Mă rugam să se aprindă, să văd flacăra, să simt căldura…să simt ceva…Ce prostie, mi-am zis râzând…cum să se aprindă?
Privirea mi se pierde prin incăperea întunecată.Dacă mă uit atentă, văd pereții negrii cu mici pete de roșu întunecat.Aici s-a dat o bătălie.
Pare că se crapă de ziuă.Să îndrăznesc, să văd urmele sfârșitului de-afară?Nimicul ce-a mai rămas?Mi-e frică să nu mă vadă vreo umbră.Deși nu-mi pasă…Tot ce s-a putut, mi-a dat deja “binevoitoare”, viața.
Frig și umezeală.
Aerul îmi aduce aminte de tata.Aș vrea să îl mai simt…să-l pipăi, să-i simt venele groase ce-i străbat mâna.
Realitatea însă mă trezește.
Tata, nu mai e.
Îmi fac curaj și arunc o privire spre-afară.
Mi se arată pustiul zdruncinat de o ploaie infectă.Blocuri singuratice ce tânjesc după geamurile ce odată străluceau în lumina soarelui.Acum…nu mai are ce să strălucească.Totul e dus naibii.D-aia a fost creat omul…să construiască, și-apoi atât de imbecil să distrugă.
Am rămas o rătăcitoare printre cadavrele clădirilor.
Mă întreb dacă mai respiră cineva.