Când Albert se trezi la ora şase, locul de lîngă el era gol, iar soția lui plecată. Pe noptiera ei se afla un bilet. Albert se întinse după el şi citi următoarele: „Scumpul meu prieten, m-am trezit mai devreme ca tine. Adio. Plec. Nu ştiu dacă am să mă mai întorc. Cu bine. Katharina”Albert lăsă biletul să cadă pe aşternutul alb şi scutură din cap. Faptul că ea s-ar întoarce astăzi sau nu - era lipsit de importanță. Nici conținutul, nici tonul scrisorii nu reuşeau să-l surprindă. Numai că se întâmplase mai repede decât s-ar fi aşteptat. Timp de paisprezece zile trăi o fericire completă. Ce mai conta? Era pregătit.Se sculă greu din pat, îşi luă halatul, făcu câțiva paşi până la fereastră şi o deschise. Oraşul Innsbruck se întindea, la picioarele sale, în lumina împăciuitoare şi liniştită a dimineții, în timp ce în depărtare se ridicau în zare steiuri amenințătoare. Albert îşi încrucişă brațele şi privi în afară. Îl apăsa tristețea. Se gândea cum toate prevederile şi chiar o hotărâre luată din timp nu făceau mai uşoară soarta potrivnică, ci doar o lăsau să fie purtată cu o atitudine mai bună. Şovăi pentru o vreme. Ce mai avea acum să aştepte? Nu era mai bine să o termine cu toate? Curiozitatea ce îl chinuia nu era deja o trădare a intențiilor prestabilite? Trebuia să-şi urmeze soarta. Hotărârea fusese deja luată cu doi ani înainte, când, la un dans, buzele-i tainice îi atinseră obrajii cu suflul lor răcoros.Îşi aminti de acea seară când se întoarse acasă cu prietenul său Vincenz. Trebui să se gândească la tot ce îi povesti Vincenz odinioară; iar tonul blând al prevenirii îi suna din nou în ureche. Vincenz ştia o sumedenie de lucruri despre Katharina şi familia ei. Tatăl, colonel al unui regiment de artilerie în timpul campaniei bosniece, fusese ridicat la titlul de baron şi muri de glonțul unui insurgent. Fratele fusese locotenent de cavalerie şi îşi risipi repede averea; mai târziu, mama îşi sacrifică întregul avut pentru a-şi apăra fiul în fața dezastrului; dar asta nu fu de ajutor pentru mult timp şi imediat după aceea tânărul ofițer se împuşcă. În acestă situație, baronul Maaßburg, ce trecea drept logodnic al Katharinei, îşi încetă vizitele în casă. Aceast fapt nu era pus în legătură doar cu noua situație modestă a familiei, ci şi cu o scenă ciudată ce avu loc în timpul funeraliilor. Katharina se aruncase plângând în brațele unui camarad de abia cunoscut al fratelui ei, de parcă acesta i-ar fi fost iubit sau logodnic. Un an mai târziu fu cuprinsă de o pasiune violentă pentru celebrul organist Banetti. Acesta părăsi Viena, fără ca ea să-i fi adresat vreun cuvânt. Într-o dimineață, îi povesti mamei un vis în care Banetti intră în camera ei, cântă la pian o fugă de Bach, iar apoi cade mort la podea, în timp ce tavanul se deschide, iar pianul urcă la cer. În aceeaşi zi, sosi vestea că, într-un sat din Lombardia, Banetti se aruncase din turnul unei biserici prăbuşindu-se în cimitir, la capătul unei cruci. Nu după multă vreme, la Katharina apărură primele semne ale unei tulburări mintale care culmină cu o adâncă stare de apatie; doar mama, prin refuzul ei înverşunat şi credința nestrămutată în vindecarea Katharinei, îi împiedicase pe doctori să o interneze pe fată într-un ospiciu. Un an întreg, Katharina îşi petrecu orele, de-a lungul zilei, singură şi în tăcere, cu toate acestea în unele nopți se ridica din pat şi cânta melodii simple ca în vremurile de odinioară. Treptat, spre surprinderea medicilor, Katharina îşi reveni din deprimare. Părea să fie redată vieții, chiar bucuriei. Primi degrabă invitații, mai întâi, într-un grup restrâns; cercul cunoştințelor se lărgi iarăşi, iar când Albert o cunoscuse la balul crucii albe, îi păru atât de echilibrată sufleteşte, că nu putu urmări, în drumul spre casă, povestea prietenului său fără să se îndoiască. Albert von Webeling, care mai înainte nu frecventase prea mult societatea, avu ocazia, prin bunul nume al familiei şi prin poziția de vice-secretar dintr-un minister, să acceadă cu uşurință în cercul de cunoştințe al Katharinei. Cu fiecare întâlnire, pasiunea lui pentru ea căpăta profunzime. Katharina se purta mereu simplu, dar distincția personală şi maniera ei deosebită, de-a dreptul regească, de a-şi înclina capul, atunci cînd asculta pe cineva, crea impresia unui rafinament cu totul aparte. Nu spunea multe, iar, atunci când era în societate, ochiii ei priveau adesea într-o depărtare inaccesibilă celorlalți. Bărbații tineri nu îi acordau prea multă atenție, preferând să stea la taclale cu domnii maturi ce se distingeau prin faimă sau rang. Şi, iarăşi, la un an după ce Albert o cunoscuse, circula zvonul unei legături cu contele Rummingshaus care revenise acasă dintr-o expediție în Tibet şi Turkistan. În acel moment, Albert îşi dădu seama că ziua în care Katharina va întinde mâna altuia pentru a se căsători va fi şi ultima din viața lui, iar el, a cărui viață îşi urmase până la vîrsta de treizeci de ani cursul domol, a înțeles într-o clipită toate primejdiile şi nebuniile unei pasiuni violente capabile să răstoarne pe omul prudent. Era cu totul pătruns de micimea lui în fața Katharinei. Avea un venit mulțumitor, iar ca celibatar ducea o viață comodă, însă la vreo moştenire nu se putea aştepta. Avea înainte o viață sigură, dar, neîndoios, lipsită de însemnătate. Se îmbrăca atent, fără să arate vreodată cu adevărat elegant, nu vorbea fără o oarecare pricepere, neavând totuşi niciodată ceva interesant de spus, era văzut bine, fără a fi vreodată remarcat. Şi astfel simți că o ființă misteriosă şi parcă de pe o altă lume cum era Katharina trebuia să se aplece mult dacă era să fie a lui, şi că ea, indiferent cum, i-ar fi cerut să îşi plătească scump fericirea nemeritată. Totuşi, prin faptul că era gata pentru orice sacrificiu, începu să se considere a fi vrednic de ea. Într-o dimineață, află de plecarea în Galiția a contelui ce nu îşi clarificase poziția; cu o determinare ce nu-i stătea în fire, consideră că sosise momentul aşteptat şi îi făcu o vizită Katharinei.Cât de îndepărtată îi părea deja acea oră !Vedea în fața lui camera de la Schottenhof, spațioasă, boltită, dar joasă, cu mobile vechi, bine păstrate, vedea fotoliul roşu-închis, izolat în colțul ferestrei, pianul deschis cu partituri, masa rotundă de mahon pe care se aflau albumul cu coperțile de sidef şi bolul din vechiul porțelan de Meißen în care se țineau cărțile de vizită. Îşi aminti cum se uita în jos la grădina spațioasă prin care, după slujba de florii, o mulțime numeroasă tocmai se întorcea de la apropiata Schottenkirche. În timp ce băteau clopotele, din camera alăturată, intră Katharina însoțită de mama ei. Nu păru atât de surprinsă de vizita lui pe cât se aşteptase. Îl ascultă binevoitoare şi îi primi cererea în căsătorie cu o emoție ce de abia o depăşea pe aceea a unei invitații la bal. Mama, cu zâmbetul caracteristic celor ce aud greu, stătea liniştită pe un colț de divan şi îşi ducea uneori la ureche evantaiul de mătase. În timpul discuției, din tihnita camera răcoroasă, duminicală, Albert avu impresia că ajunse într-un loc unde, multă vreme, se abătură furtuni puternice şi care acum tânjea după pace. Iar când, mai târziu, coborî scara întunecată, nu avu sentimentul euforic al unei dorințe împlinite, ci doar conştiința că a intrat într-o epocă cu totul specială a vieții sale, altminteri obscură şi nesigură. Şi cum în plimbarea lui, de pe o stradă pe alta, prin grădini şi alei, trecea, în acea zi de primăvară, pe lângă oameni veseli şi lipsiți de griji, îşi dădu seama că nu mai era unul dintre ei şi că asupra lui începu să lucreze o ursită nemaipomenită. Acum şedea în camera boltită în fiecare seară. Uneori, Katharina cânta cu o voce plăcută, dar aproape lipsită de expresie, cântece populare simple, majoritatea de origine italiană, iar el o acompania la pian. Pe urmă, stătea alături de ea la fereastră, până târziu, şi priveau în jos la curtea liniştită unde copacii înverzeau şi înmugureau. În după-amiezele frumoase, se întâlneau câteodată în Belvedergarten; acolo unde ea şedea îndelung şi urmărea jocurile copiilor. Când îl vedea sosind, se ridica, iar apoi se plimbau împreună, în jos şi sus, pe poteca pietruită. La început, el vorbea uneori despre existența lui anterioară, de anii copilăriei în casa părintească de la Graz, de anii studenției de la Viena, de vacanțele de vară, şi se minuna de caracterul fantomatic pe care îl lua viața lui dinainte, atunci cînd încerca să şi-o reamintească. Poate conta şi faptul că din partea Katharinei nu se arăta niciun interes față de aceste fapte. Surveniseră lucruri ciudate, fie ele chiar fără nicio importanță, dar care, oricum, rămâneau nelămurite. Astfel, într-o zi, pe la amiază, Albert îşi întâlni soția în Stephanplatz, în compania unui domn elegant, îmbrăcat în doliu pe care, până atunci, nu îl mai văzuse. Albert rămase pe loc, însă Katharina îl salută cu răceală, şi, fără să-i acorde prea multă atenție, îşi continuă plimbarea alături de acel domn necunoscut. Albert o urmări pentru o vreme, bărbatul se urcă într-o trăsură, ce îl aştepta la un colț de stradă, şi plecă. Katharina reveni acasă. Când Albert o întrebă, seara, cine era acel domn, ea îl privi iritată, pomeni un nume polonez cu totul necunoscut şi se închise pentru restul serii în camera ei. Într-o altă ocazie, se lăsă zadarnic aşteptată toată seara. Într-un final apăru, când ceasul anunță ora zece, cu un buchet de flori de câmp în mână. Povesti că a fost pe câmp şi că a adormit într-o poiană. Florile le aruncă pe fereastră. Odată vizită cu Albert un muzeu şi zăboviră mult în fața unei picturi ce reprezenta un peisaj alpin izolat cu nori albi. Câteva zile vorbi de acest loc de parcă ar fi colindat cu adevărat aceste înălțimi, în copilărie, alături de fratele ei mort. Albert crezu la început că ea face o glumă, dar, încetul cu încetul, îşi dădu seama că acea pictură prinse viață în amintirile ei. Mirarea lui se preschimbă din acea clipă într-un sentiment cumplit de spaimă. Dar cu cât ființa ei îi părea mai greu de cuprins, cu atât mai deznădăjduit se cufundă în dorul după ea. Uneori, reuşea să o facă să vorbească de tinerețea ei. Dar tot ceea ce povestea, întâmplări reale sau visări, stătea în aceeaşi lumină confuză, încât Albert nu ştia ce i se impregnase acesteia mai viu în memorie: acel organist care se aruncase din turnul bisericii, tînărul duce de Modena care trecu călare pe lîngă ea în parcul Prater sau acel bărbat tânăr de Van Dyck al cărui portret îl văzuse, copilă fiind, în galeria Liechtenstein. Şi astfel ființa ei devenea din ce în ce mai misterioasă, urmărind lucruri necunoscute, ori imprecise, iar Albert îşi dădu seama că el nu reprezenta pentru ea decât un oarecare care îi oferise brațul în societate pentru un tur al salonului. Folosindu-se de tot ce îi stătea-n putință pentru a o scoate din felul ei bizar de a fi, realiză în cele din urmă că prezența ei amețitoare îl deruta, că, prin nevoile existenței lor cotidiene, felul lui de a gândi şi chiar de a se comporta începu treptat să se schimbe. Primele cumpărături făcute pentru viitoarea gospodărie îi depăşiră cu mult mijloacele. Apoi îi dărui logodnicei bijuterii de o valoare considerabilă. Iar în ajunul cununiei îi cumpără o căsuță la marginea oraşului, pe care Katharina o remarcase în timpul unei plimbări, şi în aceeaşi seară îi aduse actul care o atesta ca unic proprietar al locuinței. Ea, însă, primi totul cu acelaşi calm şi aceeaşi bunăvoință cu care primise şi cererea în căsătorie. Trebuie să îl fi crezut mai bogat decât era. La început, se gândi, bineînțeles, să vorbească cu ea despre mijloacele lui financiare. Amâna de pe o zi pe alta pentru că îi lipseau cuvintele, dar ajunse să creadă că orice discuție pe o asemenea temă e de prisos. Căci, atunci când ea vorbea despre viitorul ei, nu proceda aidoma celor ce văd în față un drum drept; mai mult, toate posibilitățile îi rămâneau deschise ca mai înainte şi nimic din comportamentul ei nu trăda vreun ataşament, fie el personal sau social. Astfel, într-o zi, Albert simți că în fața lui stă o fericire nesigură şi de scurtă durată, dar şi că tot ce ar putea urma după ce Katharina va fi dispărut, nu ar mai avea pentru el nicio însemnătate. Şi asta pentru că nu îşi putea imagina o viață fără ea, şi, din acest motiv, era foarte hotărăt să părăsească lumea imediat ce ar fi pierdut-o pe Katharina. Această certitudine rămase singura lui consolare temeinică în aceste vremuri confuze, pline de dor.În dimineața în care Albert se căsători cu Katharina, aceasta îi rămase la fel de străină ca în seara în care o cunoscuse. Deveni a lui fără patimă şi fără împotrivire. Au călătorit în munți. Au trecut prin văile înverzite ce se lărgeau sau se îngustau, s-au plimbat pe malul lin al lacurilor limpezi şi au colindat pe cărări pierdute prin pădurea foşnitoare. Au stat la numeroase ferestre, privind spre străzile liniştite din oraşe fermecate, urmând cu privirea curgerea râurilor secrete, până sus la munții tăcuți deasupra cărora norii palizi se pierdeau în ceață. Şi vorbeau despre lucrurile cotidiene ale vieții, întocmai celorlalte cupluri tinere, se plimbau la braț, se opreau în fața edificiilor şi a vitrinelor, vorbeau, râdeau, ciocneau pahare pline de vin şi cădeau îmbrățisați în somnul celor fericiți. Uneori, însă, îl lăsa singur, într-o încăpere întunecată de hotel, acolo unde răsăreau toate tristețile străinătății, pe o bancă de piatră în mijlocul oamenilor ce se bucurau de mirosul anotimpului în floare, într-o sală înaltă cu pictura înnegrită a unui argat de la țară sau a unei Madone şi niciodată nu ştia într-un asemenea ceas dacă Katharina are să revină sau nu. Şi asta deoarece trăia în sine sentimentul sigur şi neabătut asemeni bătăii propriei inimi că totul era la fel ca-n prima zi, că ea era la fel de liberă ca atunci, iar el complet aservit ei.Aşa se întâmplă că dispariția ei din acea dimineață, după excursia de două săptămâni şi biletul ei ciudat, nu reuşi decât să-l tulbure, fără să-l surprindă. Cercetările pe care le-ar fi putut interprinde, i s-ar fi părut o înjosire pentru el şi pentru ea deopotrivă. De el reprezenta pentru ea o toană, un vis, sau un om aievea, îi era cu totul indiferent; nu ştia nimic, şi nici nu mai dorea să ştie altceva în afara faptului că ea nu mai era a lui. Poate era chiar bine că inevitabilul survenise atât de iute. Avutul său se topise aproape în întregime prin cumpărarea acelei case, iar din salariul său modest nu ar fi putut trăi amândoi. I-ar fi fost oricum imposibil să vorbească cu ea despre economii sau despre obişnuitele griji cotidiene. Îi trecu prin minte, timp de câteva clipe, să îşi ia adio de la ea. Privirea îi căzu pe aşternut, acolo unde se afla biletul. Avu ideea efemeră să-i scrie o scurtă lămurire pe celalaltă parte a foii. Dar renunță, având certitudinea că pentru Katharina o asemenea explicație nu ar însemna nimic. Îşi deschise servieta din care luă un mic revolver şi se gândi să caute un loc undeva în afara oraşului, iar acolo, cu demnitate şi fără să deranjeze pe cineva, să-şi ducă intenția la capăt. În dimineața aceea de vară, oraşul se scălda sub o lumină violetă şi o zăpuseală timpurie. Albert mergea cu hotărâre. Nu făcuse nicio sută de paşi de la hotel, când zări silueta Katharinei. În mână ținea o umbrela de mătase închisă la culoare şi înainta agale pe drum. Primul impuls al lui Albert fu să cotească pe o altă stradă, dar o putere, ce îi întrecea toate gândurile şi intențiile, îl forță să o urmărească pentru a obține totuşi certitudinea care acum câteva minute încă îi părea fără importanță. Începu chiar să se teamă ca nu cumva ea să se întoarcă şi să-l vadă. Katharina o luă spre Hofgarden, iar el se ținu la o anumită distanță. Ajunse la catedrală [Hofkirche] unde poarta era deschisă. Intră. Albert, după câteva clipe, o urmă. Rămase la intrare, ascuns într-un loc întunecat; văzu cum Katharina păşea lent prin naos, între întunecații piloni cu eroi şi regine. Deodată se opri. Albert părăsi locul unde zăbovise până atunci şi se strecură într-o crevaşă spațioasă, din spatele mormântului împăratului Maximilian ce se înălța impunător în mijlocul catedralei. Katharina stătea neclintită în fața statuii lui Teodoric. Cu mână stângă sprijinită pe sabie, eroul din bronz părea că priveşte cu ochii cei veşnici. Atitudinea lui era aceea a unei osteneli alese, de parcă ar fi conştient în aceeaşi măsură de măreția şi deşertăciunea faptelor sale şi de parcă întreaga lui fală s-ar prăbuşi în alean. Katharina stăruia în fața statuii şi privea chipul sfântului rege. Albert rămase un timp ascuns, apoi se încumetă înainte. Pesemne că ea auzise paşii, dar nu se întoarse; rămânea parcă țintuită în aceeaşi poziție. Oamenii intrau în catedrală, străini cu ghiduri roşii în mâini, se vorbea lângă ea, îndărătul ei, ea nu auzea nimic. Pentru un timp se lăsă tăcerea, Katharina rămase la fel, ea însăşi imobilă asemeni unei statui. Un sfert de oră se scurse, iar apoi altul. Katharina nu se clinti.Albert plecă. La ieşire, se mai uită odată înapoi; văzu cum Katharina se apropie de statuie şi sărută picioarele eroului. Albert se îndepărtă grabnic. Zâmbi. Se gândi la ceva ce îl umpluse de o anumită emoție îmbucurătoare. Mai avea încă ceva de făcut pentru iubita lui înainte de a părăsi lumea. Se duse la un magazin de artizanat de pe Strada Gării [Bahnhofstraße]; acolo întrebă dacă nu poate obține o replică de bronz a lui Teodoric în mărime naturală. Norocul făcu că o asemenea copie fusese gata de o lună; cel care o comandase, un lord, murise, iar moştenitorii refuzau să primească opera de artă. Albert întrebă cât costă. Corespundea aproximativ cu ce îi rămase din avere. Albert şi-a comunicat adresa de la Viena, apoi dădu instrucțiuni precise privind felul în care trimisul firmei trebuia să amplaseze obiectul în grădina casei. Pe urmă ieşi, traversă oraşul în grabă, trecu prin suburbia Wilten înspre Igls, şi în pădurice se împuşcă tocmai cînd Soarele se afla la amiază.La câteva săptămâni după acest incident, Katharina reveni la Viena. Între timp, Albert fusese depus în cavoul familiei de la Graz. În noaptea sosirii, Katharina stătu o vreme în fața statuii din grădină, care, între copacii înalți, îşi găsi o poziție minunată. Apoi se duse în camera ei şi scrise o scrisoare lungă post-restantă pentru Verona către Andrea Geraldini. Acesta dorea să fie numele unui domn ce o urmărise de la biserică după ce îl lăsase pe Teodoric cel Mare, şi de la care purta sub inimă un copil. Dacă acesta era adevăratul nume al domnului, nu află niciodată pentru că nu mai primi vreun răspuns.