La mai puțin de o sută de stânjeni, pe promontoriul din piatră și humă ocolit cu viclenie de molcoma apă a Dâmboviței pe care localnicii îl numesc din vechime Cotul Morii, se înalță, de pe la 1460, cu turlele ei rugătoare la cer, o micuță bijuterie creștină. Mai este o săptămână până la sfânta zi a Crăciunului. Dar naosul, un regal al artei iconice tărănești, este înțesat de lume și mulțimea sfeștnicelor și lumânărilor aprinse pentru a lumina calea și rămășițele pământești ale lui Nicolae, ultimul dintre cei care au fost supranumiți “nemții lu’ moș Dobre“.
Lângă căpătâiul defunctului, încremeniți într-o durere mută dar demnă, veghează, asemenea vechilor străjeri, în ultimul ei schimb, ultima gardă de onoare formată din Dumitru, unicul urmaș al răposatului, împreuna cu soția Ralița și cei trei copii ai lor Lavinius, Roxana și Narcisa. Ochii sătenilor și ai neamurilor sunt ațintiți mai ales asupra tatălui, în jurul căruia s-a țesut un fel de legendă locală după ce a construit cu propriile mâini și după propriul proiect, adevarată penitență pentru ispășirea unor neștiute păcate, cu sprijinul exclusiv al familiei, un micuț castel în curtea părintească. Aflat în pragul încheierii unei strălucite cariere în armată, vecinii și cunoscuții îl numesc, cu un soi de respect impregnat cu ceva invidie bine ascunsă, « Colonelul ». Alții mai îndepărtați, cu un iz de glumă mustind un pic a ironie, îi spun mai pe la spate « Castelanul ».
Rudele îi așteaptă reântoarcerea la vatră din peregrinările ostășiei recunoscând în el, în calitate de succesor al părintelui său, pe noul patter al neamului. Pe Lavinius nu îl mai văzuseră de mult. Umblă tot felul de șoapte despre el. Se zice că, după ce a făcut vreo două facultăți deodată, a lucrat în cercetare. Apoi ar fi devenit ofițer de informații. Nu se știe în ce împrejurări l-ar fi solicitat însuși patriarhul să lucreze pentru Biserică. De vreo doi-trei ani umblă tot pe afară. E un fel de diplomat dacă nu o fi, mai degrabă, spion. De la cei din familie nu poți să scoți o vorbă despre el. Orice i-ai întreba dau din umeri. Chiar a circulat zvonul că ar fi murit împușcat prin nu se știe ce țară. Venirea lui e o adevărată surpriză pentru toți. Nimeni nu știa unde putea fi găsit. Ai lui nici acum nu au habar cine l-a anunțat despre moartea bunicului. Maică-sa l-a rugat pe un popă, cu care e colegă la Ministerul Apărării, să vină pentru slujba răposatului. Poate ăla să fi știut ceva.
Săracu’ Colonelu’! Nici nu știe pentru ce să plângă mai întâi. De durere că și-a pierdut tatăl, pe care îl iubea și îl respecta enorm, ori de bucurie că și-a îmbrățișat fiul rătăcitor ? Încearcă să se poarte cât mai bărbătește dar în colțul pleoapelor îi strălucesc bobițe argintii, cu greu, abia stăpânite. Figura îi rămâne însă împietrită. Se sprijină ușor cu mâna pe marginea sicriului și nu lasă să se întrevadă imensul zbucium sufletesc, tumultul gândurilor și al amintirilor care îl încolțesc nemilos. Parcă își aude în urechi vocea de copil …
« - Haide mă, tată Nae, mai spune-mi despre moșu’ Dobre și despre tataie Dumitru și... despre Crimeea aia a ta !
- Ehee… măi băiete, să știi și să ții minte cât oi trăi că noi sântem un neam vechi, cu oameni dă mare ispravă. Dă la moșii noștri dân bătrâni am pomenit, așa transmis dân gură în gură, că noi am avea rădăcinile, adică începutul, într-un strămoș foarte îndăpărtat. Un fel de popă, un sfânt care a fost omorât, mai bine zis înnecat într-o apă așa cam ca Dâmbovița asta a noastră. Îi spune apa Buzăului…
- Aoleu ! Și a murit așa dă tot, dă tot ! L-a luat apa și gata... dus a fost. Și nu l-a mai văzut nimenea ! Eu nu mă duc la gârlă.... Să știi... că mă bagă la fund copiii ăia mari și mă înnec!
- Așa e, să nu te duci ! Hee, da ține minte ! De la călugăru’ ăsta ne tragem noi. În legătură cu numele lui nu prea e clar. S-au spus tot felul de povești… este trecut și în cărțile de istorie și în călindar. Unii i-au zis Sava Gotu’, alții Sava Getu’ pentru că umbla încălțat, tot timpu’, cu opinci. Ba unii i-au zis și Sava Grecu’. Da, până la urmă, important e că îl chemă, ca pă noi, Sava! Oasele i-au putrezit cine știe pă unde. La fel au dispărut și spada și crucea pă care le purta asupra sa chiar și când dormea.
- Și cum le ținea ? Adică le băga sub cap și dormea pă ele ? Așa cum îți bagi tu cojocu’ !
- Ba nu, avea o manta și le ținea pă dădăsubt. Se spune că împreună formau un talisman care îl apăra dă vrăjmași și dă toate relele. Nu a putut fi ucis dăcât atunci când le-a lăpădat, odată cu hainele. A vrut și el ca omu’ să se scalde în gârlă...
- Ce e ăla talisman, e bun ? Vreau și io... Ia-mi și mie unu’!
- Nu e nevoie. Fiecare om are talisman. Și tu ai. E un înger care îl apără pă fiecare dă rele. Ãluia care le-a luat, vorbesc dă spadă și dă cruce, nu i-au fost dă niciun folos. Pentru că spada și crucea erau fermecate, aveau puteri magice numai dacă erau purtate dă unul dă același sânge cu sfântu’. Să zice că neamul său, adică noi urmașii lui, a fost dă soi. Da a decăzut din cauza unui blestem.... Hee, și sfântu’ ăsta va renaște și își va găsi liniștea și împăcarea numai atunci când spada și crucea vor reintra în stăpânirea urmașilor dă sânge ai călugărului.
- Mi-e frică... Ce e ăla ? Și io sânt urmaș ?
- Sigur că da... O să afli când mai crești. Da ascultă mai dăparte ! Și pă spadă să află încrustate trei cuvinte al căror tâlc numai urmașul cel mai destoinic, ales de către Sfântu’ de acolo din cer, îl poate dăzlega. Se pare că ăsta va fi însuși Sfântu’ reîntrupat. Umblă vorba că de mai multe secole sabia își tot caută noul stăpân pentru a-și recăpăta puterea magică. Să zice că lucru’ ăsta se va întâmpla la începutul erei Vărsătorului. Când o fi aia ! Atunci spada o să să întoarcă acasă. Și tot atunci va înceta și blestemu’ aruncat asupra urmașilor dă sânge ai ucigașului. He, atunci, când o veni ziua aia, cele două neamuri se vor contopi într-o mare iubire.
– Săracu’ sfântu’... Io vreau spada să mă lupt cu toți. Să mă fac haiduc ! Vezi, d-aia să nu mă duc singur la gârlă că mă înnec ca sfântu’ și tu nu mai ai cui spune povești. Si dacă mor io moare și moșu’, mori și tu... Și muriți toți, și gata… moare neamu’ ! - Așa e, ai mare grije ! Și… uite moșu meu, ăsta mai dâncoace, aici în poză... Ãsta cu barbă mare ca dă popă, fară un ochi și cu mantaua asta dă soldat pă el, ca o rasă dă călugar... A fost decorat cu cea mai mare decorație a țării, acolo la Plevna. Chiar regele, cu mâna lui, i-a agățat-o pă piept. Îi spune « Steaua României ». Numai el și Peneș Curcanu’, ăla dân poezie, au primit-o. Uite, vezi aici pă umăr, e sergent moșu’. La fel ca mine! Era un voinic și turcii, atât dă mulți, că nu mai prididea să-i înțepe cu baioneta. Ca să nu mai piardă timpu’ îi lua direct dă ceafă și dă turu’ pantalonilor, așa cu mâinile goale, și-i arunca dân redută afară.
- Ahaa... Și cum! Îi lua așa... și buff cu ei în pământ ! Când m-oi face mare așa fac și io cu turcii.
- Eh, tu o să te bați cu alți dușmani. Ca mine, poate cu rușii! Da... cum era el ocupat să arunce la turci, nu a băgat dă seamă că ai lui să retrăgeau și s-a trezit singur în redută. Dă groază azvârlea la turci și țipa ca dân gură dă șarpe: « Săriți bă, că mă omoară bașbuzucii! » Când l-a văzut căpitanu’ lui și compania s-au întors și i-au sărit în ajutor. Și atunci pă tot frontu’ s-a produs un mare iureș. Turcii au fost dați peste cap și așa a fost cucerită Plevna. - Și dă ce avea barbă așa mare moșu’ tău ? Și unde e crucea asta dân pieptu’ lui?
- Păi… tataia bătrânu’ a ținut toată viața doliu după băiatu’ lui. Că numai unu’ a avut. Dumitru îl chema, ca pă tine! Și pă noi, patru nepoți pă care ne-a crescut dă mici, când am rămas orfani dă amândoi părinții. Tata Dumitru era cel mai renumit meșter dân sat, se pricepea la orice.
- Făcea și pușcă... și bicicletă ?
- Sigur, prima bicicletă dân sat el a făcut-o. Era dă lemn toată. Și când a primit, în 1916, ordin dă mobilizare, adică să plece la război, moșu’ și-a pus decorațiile în piept, și-a luat mantaua de la ‘77 și s-a dus la comisariat. Zicea să-l ia pă el în locul lu’ fie-său! Ofițeru’ de acolo, când a văzut decorațile, l-a salutat cu respect dar i-a spus că nu să poate, că el și-a făcut datoria. A încercat și la regimentu’ lu’ Dumitru, să rămână măcar cu el să-l ferească dă gloanțe. Da tot nu l-au primit! Nici măcar ca voluntar.
Presimțea bietu’ moșu’ că n-o să-și mai vadă niciodată fecioru’! Și așa a fost. Atunci când s-a rupt frontu’… pentru că rușii, aliații noștri de atunci, au fugit, românii au rămas singuri. Auzi tu… să se bată singuri cu nemții și cu austriecii și cu ungurii la un loc ! S-ar fi dăscurcat ei, că erau viteji. Au luptat și în izmene, la baionetă ! Da au mai sărit pă ei și bulgarii... și turcii. Mulți dintre soldații noștri, luați din toate părțile, au căzut prizonieri. Printre ei și tatăl meu, Dumitru, pă care nici nu am apucat să-l cunosc. A fost dus într-un lagăr, undeva pe la granița franco-germană. Prin Alsacia unde o fi aia! Mult după asta s-a primit, pân Crucea Roșie, o carte poștală, dă culoare galbenă... Ți-am arătat-o eu, care îi anunța moartea. »
- Veeeșnica lui pomenire ! Veeeșnică pomenire ! Veeeșnica lui poomeniiireee !...
“- Mă, și ține minte că toți bărbații dân neamul nostru au luptat pă front ! Uite aici, în cutia asta ruginită… Sânt decorațiile mele. Bunicu’ s-a bătut cu turcii, tata cu nemții și io m-am bătut cu rușii. Am fost peste ei dă am adus înapoi, acasă, Basarabia. Da apoi ne-au luat-o iar. Dăgeaba au murit atâția oameni... Ni l-au împușcat și pă mareșalu’ Antonescu. Ãla care a comandat armata și țara. Un erou ! Acu, Basarabia, e iar la ei. Da nu îmi fac griji! O să te duci tu sau copiii tăi și tot o aduceți înapoi. Că e a noastră!
- Și mă duc io... ca tine și ca tataia Dumitru. Și praf îi fac !
- Așa să faci ! Uite vezi... aici în poză, am bască. Am fost vânător dă munte și m-am dus după ruși până în Caucaz. Am mers grămadă cu ei. Le-am luat Crimeea, Odesa, Sevastopolu’... Am luptat numa’ lângă nemți. Ei ne hrăneau pă vremea aia. Ne dădeau și ciocolată numai să fim cu ei. Tare ne mai prețuiau! Eram trupa dă elită, nimeni nu ne sta în față. Când trebuia spart frontu’ ne chema pă noi !
- Știu, mi-ai spus... Și mâncați ciocolată cu mămăligă și cu ceapă. Îmi iei și mie bomboane ?
- Îți iau la vară. După ce vindem cartofii și pepenii la piață. Hee… cum spuneam, când nemții se împotmoleau ne aduceau pă noi, vânătorii dă munte, și spărgeam frontu’. Uite, decorația asta. E germană, cea mai mare decorație a lor! Îi spune “crucea dă fier” și puțini nemți au luat-o. Mie mi-au dat-o acolo în Caucaz. Noi și cu nemții am încercuit și am luat prizoniere o grămadă divizii rusești. Vreo cinșpe odată! Una era numai dă femei... Mă salutau nemții când mă vedeau cu ea în piept. Uite în hârtia asta verde, cu flori pă margine, scrie despre noi! I-auzi... “Și tu, sergent Sava Nicolae, ai luat parte la marea bătălie dintre Nipru și Marea de Azov. Prin vitejia ta și eroismul tău dușmanul a fost înfrânt, urmărit și distrus. Izbânda Corpului Vânătorilor de Munte a fost măreață. Ea va rămâne ca o lumină pururea strălucitoare peste veacuri.
Să povestești cu mândrie eroicele fapte de arme săvârșite de tine și de camarazii tăi. Să spui, camarade, că Vânătorii Corpului de Munte s’au războit cinci zile și cinci nopți, pe un front de cincizeci de kilometrii, cu cinci Divizii dușmane dintre cele mai brave, înzestrate cu artilerie multă, cu munți de muniție, cu aviație numeroasă care a svârlit zi și noapte deasupra ta fier și foc.
Să nu uiți să arăți că inamicul a atacat ca roiul de albine, fără răgaz, cu tancuri care s’au dus adânc în spate, fără a te îngrozi; că te-au înconjurat de nenumărate ori, dar că ai stat neclintit la post. Să spui că ai răbdat de foame, de sete și de frig, dar n’ai disperat și n’ai pierdut nădejdea în victorie. Să povestești că răniții au suferit ca martirii în tăcere. Să spui cu inima plină că morți au fost răzbunați și că vânătorii au înscris una dintre paginile cele mai glorioase din istoria războiului împotriva bolșevismului.
Răsplata cea mai mare pentru tine, camarade, este coștiința datoriei împlinite și mândria de a fi luat parte la cea mai însemnată bătălie a Corpului Vânătorilor de Munte. »”
- Rugăm rudele, prietenii, vecinii și cunoscuții să-și ia adio de la cel care ne părăsește. Dooaamneee miluieeeeșteee, dooaamnee...