“La mine privești tu?” Mă uitam la mine cu ochiul minții și ămi dădeam seama că probabil arătam comic și cu privirea încrucișată de uimire de ea nu își mai lua ochii de la mine. Făcea pași mărunți și se uita la mine ca la un spectacol uimitor. „Trebuie să fiu foarte amuzant pentru ea, cu admirația din privire, cu felul meu necredincios de a o privi.” Ochii ei erau implantați în ochii mei și ochii mei o explorau cu mii de picorușe de miriapod. Nu aveam ce atinge pentru că doar era îmbracată perfect pentru mine, fără părți din trup care să mă cheme obscen la o poză de trupuri dezbrăcate cu noi. Dar asta era mai puțin important... ea mă privea, eu o priveam de la distanță. Gândul real își punea amprenta, să mă întrebam la șanse, la situație, dar dacă...”Dacă rețin numărul mașinii poate mă ajută cu ceva, poate o să o mai văd pe stradă vreodată, și o să îi caut iar privirea, măcar.”
- Ai mai scris ceva?
- Nu. Aștept inspirația să vină la mine, să își croiască cale prin mintea mea, să... Doar știi că glumeam.
- Cauți o nouă poveste de dragoste? În prima parte a acestei afirmații mă întrebam dacă are sau nu dreptate... dar am privit mai adânc și mi-am dat seama că nu era așa. Doar că nu mai vedeam „imaginea mare” de ceva timp și nu mai avusesem timp să mai scriu... Dar am lăsat-o să creadă ce vrea.
În mintea mea începuse procesul de a genera o poveste cu final fericit sau nefericit. Era povestea roșie a hainei pe care o îmbrăca o persoană infinit de distantă, pe care nu o vedeam bine din cauza ochilor orbiți de soare și oboseală.
Azi am alt gând, și tu stai călare pe el. Căutam cu disperare o poveste, dar ea era chiar sub ochii mei. O lume ascunsă pe care numai eu o știam. Mă gândeam la sărutul unei chinezoaice cu bețe înfipte în păr negru și lucios. Cum ar fi fost oare? Poate dacă ar avea buzele mici si roz, cu o limbuță dulce pe care să o pot ține mult între buzele mele...
Cum ar fi trebuit să fie? Scundă ca să pot să o simt ca o teacă a sabiei mele, să pot să o car ca pe o haină, să pot să o duc oriunde cu mine. Dar oare asta e visul cel mare? De aici începe frumusețea... ochii ei negri și mici, care stau pe cerul chipului ei ca doi luceferi dintr-un negativ de poză.
Știai că ... eu nu mă uit în ochii tăi, ci în sufletul tău... Eu nu mă pot gândi când te privesc, doar simt că înnot într-o mare de uitare, vesel și fericit, blocat, înghețat în timp.
-Și care ar fi legătura cu femeia îmbrăcată în roșu?
Hm... care ar putea fi legătura... Timpul ăsta e ciudat, aleargă cu viteze diferite în mintea mea și în realitate. Nici nu mi-am dat seama că am spus ceva cu voce tare din ce gândeam...
O fericire mai puțin de înțeles mă făcea să mă întreb dacă am uitat cum este în cădere. Am vorbit la telefon și simțeam cum fercirea ei și râsul ei mi s-a transmis. Ea era un înger care îmi dădea tot timpul sfaturi bune și o stare de spirit incredibilă. Poate că deviasem din lumea reală în lumea imaginației, iar. Ea e sigură pe frumusețea ei, dar ar fugii de prostia asta de sentimente inutile. Firul inexistent al curiozității ne ține în viață fantezia logică a unei iubiri perfecte. Realitatea își spune cuvântul și timpul trece... și trece... și dorințele reale se usucă ușor ca niște prune zbârcite... Vor avea mai târziu un alt gust, o altă aromă mai dulce.
Ne v-om întâlni la o vârstă mare, la o vârstă la care o să fim liniștiți, la o vârstă la care ne urâm pentru că o să credem că totul ar fi fost foarte frumos „dacă”. Am atât de multe promisiuni de ținut pentru tine încât nu mai știu dacă o să le pot duce la bun sfârșit.
Ea nu mai dorește să fie în mine, se zbate, mă agasează cu valuri de logică și cu palme de realitate... Eu zâmbesc sincer, liniștit, calm, fără pic de durere... sunt în cătutarea imaginii mari asupra lumii și Ea este deja mult prea stabilă în visul și sufletul meu ca să mai vreau să mai schimb ceva. Are dreptate, nimic din ce spune nu este deplasat sau ciudat... dar în mine e același lucru ca și acum câteva luni, ca și acum câțiva ani... Ea nu poate să creadă asta. Nici eu... Dar zâmbetul meu la cuvintele ei mă face să mă întreb iar întrebări fără rost... Oare sunt de nemișcat? Oare ...?
Încerc să îmi desenez un drum pe care să merg. Până acum toate drumurile aveau o finalitate, un scop real. Acum am numai distanțe spre infinit și direcții foarte mari. Ceva poate fi în neregulă cu mine, dar sunt sigur că voi reuși.
A încheiat discuția prin a accepta, fară să creadă, că mă iubește. Eu știam asta, sau mai degrabă vroiam să cred asta mai mult decât ar fi fost posibil.
Supăram unele persoane prin firea mea și unii țânțari mă supărau pe mine. Adăugam liniuțe pe un perete din minte la fiecare zi care trecea. Am uitat deja numărul lor. Mă gândeam la fantoma trecutului, la visul meu real pe care l-am trăit cu bruneta chinezoaică.
Ce vise? Ce sentimente? E mai bine să merg liniștit pe stradă, cu ochiul din mine vizionând visul și cu cel al realității treaz și agitat.
Odată cu vârsta se adună și gândurile din suflet în minte, din inimă în tactil, din vis în realitate. Unde eram? La povestea unei chinezoaice frumoase. De unde îmi pot eu imagina un astfel de vis? Din colțul minții mele visătoare.
Am cunoscut o chinezoaică frumoasă, cu ochii de sticlă, negri și răpitori. Era o distanță atât de mare, atât ca limbaj cât și din punct de vedere al culturii, între noi, dar asta era doar o mică piedică în calea gândurilor mele. Ea se potrivea perfect cu visele mele, era ca o piesă lipsă dintr-o imagine care eram eu. Frumusețea fizică a ei mă încânta la nebunie. Nu îmi dădeam seama dacă o privesc cu ochii realiști cu care priveam toate femeile din jur și le judecam după standardul bunului gust, sau o priveam cu ochii plini de cataractă ai iubirii pe care visam că simt.
Nu fizicul ei mă încânta. Era ceva anume în felul în care pășea pe stradă, ca o barcă din vis, care merge pe mare, cu valuri care o ridică și o lasă constant. Când își strângea părul era exact ca o balerină rusească. Întorcea capul cu o mândrie și o eleganță pentru care orice regină s-ar fi antrenat să o aibă.
Și totuși, după lungi întrebări și analize, îmi dau seama că nici astea nu contau... ci felul în care mă privea, felul cum se adâncea în ochii mei, felul în care mă simțeam atras de ea doar privind lacul negru din ochii ei...
Am fost împreună la o întrunire a studenților dintr-o asociație multinațională. Era o seară cu început de distracție și cu mult alcool. Eu, nu beam de fel, dar în seara aia m-am amețit repede încercând diferite licori de pe diferite continente. Ea era de o înălțime adorabilă, fără pic de tocuri. La prima vedere părea o mică păpușă. Acum, engleza mea stâlcită nu avea nici o șansă de a o face să fie atentă la mine, mai ales la câtă atenție primea de la toți. Eram fascinat de ea, de stand, de tot ce era în jurul ei. Colegii ei, chinezi, mă lăsau cu totul indiferent. Ea părea a fi o bucățică de aur galben cu strălucirea unui răsărit de soare.
Da, normal că am alunecat spre ea, cu intravenos de amețeală dublă, să îmi încerc norocul de bărbat în a o impresiona. Nu aveam așteptări mari, doar o dorință ascunsă. Am început prin a mă amăgii că doresc doar ochii ei să se oglindească în ochii mei, primul pas de adorare. Normal că mă simțeam ca un animal de casă, fie el și cățel, care privește în ochii stăpânului cu încredere, disperare, iubire. Mă așteptam să fiu alungat și alergat de indiferență și cuvinte de complezență, dar am zărit de la început o dorință în ochii ei. Nu știam ce își dorește, dar nu mă înteresa, pentru că eu eram egoist, îmi luam doza de fericire din ochii ei dulci și frumoși.
Am început conversații mărunte, de complezență, cu subiecte care păreau că apar și dispar fără urmă, cu timpul care nu mai părea să opună nici o rezistență vântului care eram noi doi. Îmi povestea drumuri și gânduri și eu priveam ca la un tablou din filme de vis. Îi povesteam din viața mea, ce știam a povesti mai bine, ce îmi aminteam eu că ar fi de povestit din viața mea, corp mergător peste pământ. Ea asculta cu grijă și plină de interes. Eu credeam că interesul ei este o primă minciună pe care mi-o spune fără cuvinte, dar eu îmi doream să o cred din tot sufletul.
Deodată nu mai eram amețit deloc de alcool și mă simțeam nud, ca în fața unor privitori iscoditori care mă dezbrăcau. Am luat-o de mâna și am tras-o într-un colț.
Din altă lume... Am stat cu mâinile tale în mâinile mele, fără speranță de a primi mai mult, cu o dorință de a avea cu mult mai mult. Mă ascundeam în spatele unui vis și nu făceam nimic. Aveam totul înghețat și blocam orice idee de a fi mai mult. Te simțeam cu o respirație dornică și cu atracție. Eu aveam mii de batăi pe secundă și adoram adrenalina care îmi curgea prin vene, neavând voie să susțin cu gândul nici o altă idee. Aveai un mod anume de a îți da părul într-o parte pentru a îmi lăsa vederii gâtuțul tău alb și apetisant. Îmi doream atât de mult să pot să ating cu buzele albul acela de pe fața ta, de pe gâtul tău, de pe umerii tăi...din toate părțile tale albe de var și vis.
Nu contau prea mult culorile de pe pereți, deși acum le puteam vedeam pulsând, dar eram deja încercuit de umbre care îmi apăsau pe inimă. Cred că aveam ochii plini de fericire. Mă mulțumeam cu un puls foarte mare și doar să o țin de mână, doar să simt pielea ei fină cu parfumul propriu care parcă îi respira din tot trupul. Nu înțeleg de ce mă simțeam atât de atras de acest miros delicios.
Era doza mea de adrenalină cu care trebuia să mă mulțumesc ziua. Noaptea era, poate altceva, dar ziua trebuia să fiu mulțumit cu atât.
Din lumea mea... Eram fascinat clipă cu clipă de frumusețea chinezoaicei cu care mi petreceam secundele. Colțul nostru era tot timpul un motiv de zâmbet și de amuzament pentru ceilalți. Nu puteau înțelege cum se poate așa ceva, cum aș putea eu să plac o chinezoaică atât de mică de statură. Era mică, scundă și plină de viață. Nu mă interesa atât de mult cum arată... eram înnebunit de felul ei plin de viață, de felul în care mă făcea să mă simt lângă ea. Aș fi vrut să nu mai plece deloc în țara ei, dar nu știam nimic din felul cum mă vedea și înțelegea ea. Mă enervam enorm că nu puteam să îi înțeleg limba, să știu tot timpul ce vorbește. Stăteam nopți întregi să învăț cuvinte în chineză, să îi învăț tradiția...dar ce era cel mai împortant că ajunsesem să o înțeleg după expresia feței, după fiecare gest care îl făcea. Și ce era mai frumos că aveam tot timpul dreptate. Ar fi fost culmea ca într-o așa iubire să nu meargă nici asta. Pe viitor am înțeles că va fi crucial.
Cu colțul de lumină de afară care se cățăra pe peretele dimineții îmi umpleam ochii deschiși la jumătate. Îmi închipuiam povești, trăiam în minte imagini și vise. Cum ar fi fost să mă căsătoresc cu această chinezoaică mică? Cum ar fi fost să trebuiască să învăț să scriu n limba asta atât de ciudată, să desenez caractere și să mă plimb între oameni pe care să nu îi înțeleg. La prima vedere părea ceva groaznic pentru unul ca mine care se obișnuiește mai greu cu schimbările, dar dacă mă gândesc mai bine ar fi fost o experiență de viață ideală. O lume atât de diferită și nouă ar fi fost o provocare foarte mare pentru mine. Dar, cum ar fi fost să avem doi copii mici cu ochii somnoroși cum am eu ochii acum când visez... Să fie mici și energici așa cum este ea, să aibă idei din lumi diferite, să facă prostii din lumi diferite... Ce să mai vorbim de luna de miere, de fiecare colț al camerelor prin care am merge unde am face dragoste... Lumina se cățăra din ce în ce mai mult în ochii mei. E timpul să mă trezesc și să încep o nouă zi...Mâine e a doua noastră întâlnire, eu și o chinezoaică...
Era atât de frumos în grădina asta în care ne plimbam trupurile. Părea ceva dedicat unor povești cu lacrimi și fericire. Gradinile Elizee, de după moarte. „Ce patetic, un gând frumos și așa îmi apare umbra gândului negru. Oameni care se mint în lumea asta că o să trăiescă pe câmpiile Elizee în lumea cealaltă, lume care nici măcar nu știu sigur că există. Și eu mă gândeam că o să pot să trăiesc așa oricât de mult de acum încolo, că o să simt fericirea asta tot timpul de acum încolo. Mă amăgeam că există câmpiile perfecte...”
Am luat mâinile ei mici și albe și le-am purtat prin parc. Erau frunze cu forme ciudate de inimioare și coincideau cu starea noastră euforică de a crede în coincidențe. Eram cu gândul la povești perfecte de dragoste pe care doream să le trăim. Mă apropiam de ea, atingeam orice parte din ea, exact când îmi propuneam și exact când doream. Eram atât de extaziat de fericirea asta pe care o trăiam. Lumea mea era compusă doar din ea, din chipul ei și din parfumul ei. Puteai spune că eram fermecat de ea, că putea să facă din mine orice... Era lumea mea. Lansam cuvinte cu mimă, stăteam și explicam cu mișcări de ochi de visător tot ce îmi doream. Ea înțelegea sau nu, nu știam. Eu eram cu visele mele și cu privirea plină de sentimente. Încercam și mă rugam să simtă ce simt și eu ca să nu trec în penibil, era un risc. Eu nu știam ce risc, acum știu. Oricum cu contează, trebuie să riști pentru că alfel nu va înțelege ce simți.
Locul părea mirific, rupt din mediul normal. Culorile erau prea vii, prea puternice. Cred că era adrenalina și dragostea care mă făceau să văd totul ca într-o poză perfectă. Până și când nu era lângă mine vedeam totul ca un film în care eu eram camera de filmat și nu actorul pricipal.
Pe fiecare clipă pe care o petreceam lângă ea simțeam cum gândul meu se pierde, se depărtează de mine. Eu deveneam parte din natură, și natura mea era ea.
Am parcurs pagini întregi din grădina asta prin care ne plimbam. Ochii ei îmi arătau calea spre fericire și eu o urmam fără ezitare. Era o secundă plină de timp. Secole se adunau în același loc, în aceeași fericire de nații diferite. Toți au trăit la fel dar au uitat. Eram nervos pe cei din jur pentru că nu știau să prețuiască sentimentul și să îl pună într-o butelcuță plină de fericire. O putea purta tot timpul cu ei și putea bea din ea în orice moment. Eram lămurit de misterul ăsta al iubirii și pentru o clipă aveam desenat un plan pentru toată lumea, ce ar trebui să facă și cum ar trebui să ajungă la fericire. Începeam să mă îndrept spre explicarea altor sentimente și trăiri ale oamenilor, totul într-o secundă. Dacă aș putea să explic și lor, aș reuși să scap lumea de atâtea neplăceri, de atâtea frustrări, de atâtea nemulțumiri. Care era diferența dintre mine și ei? Oare eram singurul care putea să se distanțeze de corp și să analizeze totul din spatele paravanului de fericire? Eu cred că eram blestemat... Dacă aș fi fost și eu ca ei, aș fi putut să mă pierd cu totul în fericire, fără să judec, fără să gândesc, fără să memorez calea dus-întors din această văgăună a fericirii.
Gânduri de o secundă, asta e tot ce reprezintă aceste fraze și pentru o secundă aveam totul stabilit cum să salvez lumea de la lipsa de iubire. Eu o înțelesesem și totul era ca o pictură facută din piese mici și mărunte, un puzzle, în care toate picaseră la locul lor, văzusem imaginea de ansamblu și mă chinuiam cu disperare să nu o uit, să o scriu undeva, să fac cât mai multe schițe, să fac desene din minte... să păstrez tabloul și să le arăt și lor, celorlalți, despre care nu credeam că văzuseră minunea asta până acum.
Ne-am așezat pe o bancă. Părea rece, deși era atât de cald. Am făcut ce gândeam și am furat trupul ei și l-am așezat pe picioarele mele. Eram bântuit de gânduri seci și pline de inhibații cum ar fi obscenitatea unui sărut și normalitatea lui excesivă. Toți știau ce este, era prea comun. Am apucat buzele ei în ale mele și am început să analizez gustul lichidului ei din gură. Eram scârbos în gânduri, dar realist. Am stat o secundă așa și trupul îmi era invadat de mii de sentimente și simțăminte de care nu știam că pot exista. Puteam să jur că uitam ce fac, dar a început să îmi placă mult prea mult acea scârboșenie din combinația lichidelor, și a început să îmi doresc să stau așa pentru totdeauna, oricât ar însemna asta.
Mâinile mele crestau drumuri pe trupul ei. Mângâiam locuri moi și delicios de calde. Îmi doream să o văd fericită, cu capul pe spate, cu ochii închiși și tremurândă de plăcere. Gândurile filozofice mă părăseau și mă lăsam alunecat spre colțul plin de plăceri. Acum nu mai vedeam lumina soarelui, nu mai simțeam temperatura de afară, nu mai puteam privi deloc tabloul filozofic cu poze de puzzle pentru că el nu mai exista. Îmi era rușine de mine și de fericirea pe care o trăiam pentru că știam că era efemeră și pentru că o să o uit... Cum ar fi fost să țin minte tot, să îmi rămână în creier ca orice amintire a unei întâmplări traumatizante sau fericite. Undeva la mijloc era un colț în care începeam să îngrop trăirile. Nu le puteam povesti la nimeni pentru că nimeni nu îmi va asculta gândul tot, nimeni nu va crede...