Iubirea poate fi verificată numai în împrejurările care cer sacrificii, pentru dovedirea atașamentului deplin între parteneri. Iubirea nu poate fi acordată niciodată compensatoriu, ca premiu, pentru că altruismul trebuie să fie la baza oricărei relații. Oricât de cultivați, educați ar fi cei doi îndrăgostiți, între ei nu sunt de ajuns calitățile care îi fac apreciați, respectați în fața lumii întregi. Ca oameni ce se cunosc parcă de-o viață întreagă, iubiții se înțeleg deja suficient de bine pentru a-și arăta în fiecare zi de ce, sau cu ce intensitate se iubesc și progresează într-o relație durabilă. Dacă unul dintre parteneri pretinde ca într-o zi celălalt să-și mai justifice prin vorbe un comportament ce poate fi înțeles ca lipsă de iubire, atunci planează o mare suspiciune între cei doi pretinși iubiți. S-ar putea să greșească partenerul care îl învinovățește pe celălalt, nu cel care poate că are motive să se fi comportat mai complicat și nu s-a făcut deplin înțeles. De aceea o iubire se justifică în tăcere, fără tot felul de cicăleli, de întrebări iscoditoare, de lingușeli, pentru că nu iubim ca să ne mândrim cu deșteptăciunea persoanei iubite, nu vrem să fim idolatrizați de aceasta, ci rămânem cât mai modești, mai implicați, mai activi în relația pe care vrem s-o îmbunătățim permanent.

Destăinuirile sunt leacul cel mai bun pentru menținerea unei iubiri puternice. Și ceea ce pare a nu interesa deloc pe nimeni se poate transforma în relatare edificatoare asupra unor aspecte cotidiene. Micile taine, lucrurile aparent nesemnificative încă nerelevate în cuplu, se pot spune cu inima deschisă, iar cele mari, de nerostit altădată, pe când cunoașterea deplină a dragostei nici nu era anticipată de către cei doi parteneri, nu trebuie să-l frământe numai pe unul dintre îndrăgostiți.

Am visat că mă urcasem într-un lift mare. Doi bărbați c-un aer ciudat, bine îmbrăcați, s-au repezit să-și facă loc pe ușă chiar când pornea liftul. Nu-i văzusem niciodată, iar unul dintre ei mă forța să spun ceva. Făcea pe șmecherul. De parcă ar fi vrut să mă percheziționeze, căuta să mă buzunărească. Coboram. Poate că aveam ceva cumpărat pentru familia mea. Au căutat să mă înșface. M-am zbătut, însă au reușit să-mi facă în braț o injecție c-o seringă subțire. În sfârșit, ușa s-a deschis. De groază, i-am lovit. Apoi am zbughit-o să-mi pierd urma, pentru că trebuia să ajung în marele salon-apartament închiriat la acel hotel. Era înalt, la un cat inferior, c-o mobilă lucrată în esențele cele mai scumpe, chiar de arbori exotici, mahon, abanos. Aici, stătea fiică-mea, de numai două luni și jumătate ori chiar mai mică și am luat-o în brațe. Soția era ieșită să culeagă flori, multe flori sălbatice pe dealul din fața terasei. Am încercat s-o strig. Nu știu dacă m-a auzit sau dacă am reușit să articulez ceva, însă am văzut-o cum deodată aleargă să vină la noi. Am lăsat-o ușor pe fiică, înfășată bine într-un pled care semăna perfect la culoare cu învelitoarea de la pat sau c-o fața matlasată a unei plapume ușoare, grena. Acest lucru îl țin minte foarte bine, pentru că am ieșit apoi pe altă ușă din apartament, știind că vine imediat soția să aibă grijă de pruncă.
Totul mi se părea un labirint: scara întortocheată, lambriurile de lemn scump, candelabrele ce dădeau lumină doar pe alocuri în imensul hol al hotelului, lifturile atât de înspăimântătoare acum. M-am gândit că mor și așteptam să mă prăbușesc. Însă trebuia s-o fac în alt loc, la un alt cat al hotelului, în aripa opusă a clădirii din acea stațiune din străinătate. Și m-am grăbit să ajung acolo. Inima îmi bătea mai altfel, își încetinea ritmul, picioarele mi se moleșiseră când am trecut pragul.
Mă întreb de ce am visat aceasta. Ce am de învățat din acest vis? De când am copil mi-a răsărit în suflet o altă raportare la existența din exterior. Nu trebuie să mă expun niciunui pericol. Dar nu ca să-mi conserv egoist vigoarea și sănătatea, ci pentru a fi apt în postura de soț și de tată. Iubind, am găsit fericirea ca pe o adâncă, foarte adâncă plăcere, iar faptul că o transmit imediat Iubitei_Una pecetluiește întreaga taină – vorba lui Mateiu Caragiale. Această moarte a mea din coșmar, aparent ridicolă, are totuși anumite implicații erotice și spirituale. Pe mine nu mă interesează nimic pe lume decât dăinuirea ființelor dragi. Nu apelez la poliție, nu caut arme cu care să mă apăr, îmi încredințez și-n fața mafiei, a interpolului, a unei urmăriri ce aduce a executare de hiloți trupul ca să-mi fie nimicit. Semăn cu un animal, cu un mascul rănit, ce nu se lasă deplâns, ci intră în labirintul morții cu gâtul încordat să atingă vizuina secretă, de negăsit pentru vânătorii săi. Ori mă las în voia morții acolo unde să-i amăgesc pe urmăritori, ca să-mi salvez soția și copila de ei. La urma urmei de ce lumea nu a înaintat deloc de milenii civilizându-se? Ce lipsește astăzi mai mult ca oricând societății moderne pentru a aspira la conceptul de postmodernitate? Acest prag, al stadiului postmodern va fi atins prin iubire vreodată?