- Ești pregătit?, mă întreabă Nimeni.
- Gata. Chiar binedispus.
- Cică unu', cam aiurit din fire dar și cu stresul zilei în gâlci, intră grăbit în cabina telefonică, amplasată la colț de stradă, cu gândul regretabil că obișnuitul telefon public își dă încet-încet duhul, căci în ziua de azi cine-și mai dă întâlnire prin asemenea aparate, învechite, jegoase, așezate în sicrie pe post de cabine și prin care fluieră voios vântul?, poate pușcăriașii, ipohondrii internați în spitale, soldații zgârciți din garnizoane, șomerii și el, omul nostru...
Înșfacă el receptorul, tastează numărul, duce telefonul la ureche; neșteptat de repede, însă, se desumflă ca un cauciuc înțepat de scoaba primarului Oprescu, înfiptă nereglementar în asfaltul capitalei: aparatul funcționa așa de bine încât nu mergea deloc.

Imaginația sa debordantă și nelipsită la purtător o ia înaintea vorbelor:
„Alo, mă auzi?”
„Nu te aud, mă!”
„Eu te aud, da’ stai că mă duc la alt telefon”...
și apoi:
„Alo, mă auzi?”
„Da, acum te aud!”
„No, că eu nu! Da’ stai că mă mut la alt telefon”...
și din nou:
„Alo, mă auzi? Tu, stai că mă duc la alt telefon”...

Prin geamul lipsă, omul vede un cunoscut care trecea întâmplător pe acolo și-l întreabă:
- Nu știi ce are telefonul ăsta?
- Omule, nu i-ai băgat fisă, răspunde acela, în glumă.
Glumă-glumă, dar nimerită; clar că telefonul își aștepta plata. Așa că omul trece la treabă, dar, de această dată, aparatul îi restituie, cu rapiditate, moneda. Se consolează, însă, că e un telefon generos și nu fură fise, ca altele de-alea...

„ Ce bine mi-ar prinde un telefon mobil!...”, exclamă el, ca pentru sine.

Nu înțelegea ce se întâmplă și era pe punctul de a-și pierde legendara sa răbdare; mai trase o dată aer în piept și începu a-și roti lent capul pe spate și în față, într-o mișcare neîntreruptă, de la stânga la dreapta și invers, ca în politică, așa cum procedau deseori partidele pentru a-și ieși din năuceala în care se complăceau timp îndelungat.
Deschide apoi ochii. Dincolo de geamul lipsă al cabinei, umbra clădirilor se deșira pe stradă, semn că bătea la ușă înserarea.
- Iar telefonul ăsta... Mă apucă noaptea... Numai guvernanții sunt de vină, că au privatizat telefonia..., contra șpagă..., iară el, care avea o întâlnire importantă, nu cu amicii la o bere, ci o întâlnire amoroasă, era în poziție de a o rata și de a-și știrbi, definitiv și ireparabil, prestigiul de bărbat serios.
- „Să încerc alt telefon!”, își zise, iar fapta i-o luă înaintea gândului. „Poate că acum am noroc”, își mai zise, „Poate că merge și nu mai am motiv să critic guvernul ăsta de dreapta... Avea dreptate Filozoful când spunea că de stânga rămân doar văduvele, câțiva intelectuali, muncitorul și țăranul, fiecare luat în parte și șefii când sunt rotiți sau pensionați... Și nici aceștia toți, zic eu”...
Din cauza resortului prea întins de la ușa noii cabine, omul scapă mânerul și ușa se trage cu putere îndărăt, astfel că o porțiune de geam nelipsă se dislocă și se face praf de pavajul betonat.

„Tot mai bun, telefonul mobil: vorbim, trimitem mesaje, ne conectăm la internet”...

Uită, însă, de necaz când, în fața ochilor săi verzi, descoperă un modern aparat telefonic, cu un desing al carcasei deosebit, ce îl fixa jucăuș din beculețe. Începuseră, așadar, să apară semnele benefice ale privatizării societății naționale de telefonie, cu tarife mult crescute, dar calitate a prestației îmbunătățită, chiar dacă timid, încă...
- Vezi, domne?! Cât sunt de nedrept! Așa e omul făcut, dispus să critice fără discernământ. Îi venea să-și ceară iertare în gura mare, chiar dacă nimeni din guvern nu l-ar fi auzit.
Cu sentimentul vinovăției în suflet, mătură din priviri instrucțiunile de folosire ale telefonului. Sincer, se bucura de noutatea tehnicii, cu gândul entuziast la calitatea convorbirii: gata cu hârâiturile, gata cu pocniturile, gata cu horcăiturile. O fi fost vândută compania de telefonie pe nimica toată și contra comision, „para-îndărătul”, cum i se mai spune, dar se vede, domne, retehnologizarea! Guvernul a fost huiduit degeaba, hărțuit prin justiție tot degeaba! A făcut treabă bună guvernul, ce mai, treabă bună, nu mânărie, cum zic unii.
Omul introduce fisa, formează numărul și așteaptă, încrezător; după un scurt apel, clanc! Satisfacția din ochi îi dispare brusc: la capătul celălalt al firului răspunde un intens cârâit, de parcă se uniseră într-un glas toate ciorile din lume.
Îndepărtează, instinctiv, urechea, fără a-și pierde, totuși, încrederea în eficacitatea progresului tehnic și buna credință a acționarului majoritar...

„Nici cu celularul nu e mare scofală..., grijă să încarci bateria, grijă să nu ajungi în arie fără acoperire, grijă să nu dăuneze sănătății - radiațiile provoacă schimbări în metabolism, grijă să nu dăunze familiei: Unde ești, dragă? A, cu amicii la o bere! Nu uita să treci pe la piață, să iei mărar”...
- Tii, cât sunt de zăpăcit!, se reculege și încearcă din nou: „ Ridic moneda, introduc tonul, aștept microreceptorul”...
Urmează un scurt apel și iarăși, clanc!
Þipă:
- Alo!
Ciori nu se mai aud, ar trebui să meargă:
- Alo! Alooo!... Sunteți pe fir?
La capătul opus, o liniște suspectă:
- Fir-ar să fie! Acum chiar că nu se aude nimic. Cârâiturile tot însemnau ceva... Poate că am surzit eu.
Își scutură capul: se simțea ca turmentat, chiar dacă gura îi ardea de sete.
- Aloo!... Guvernul?... Alooo!... Dacă sunteți pe fir, mare atenție..., să nu cădeți!
Muțeniei din fir îi ia locul o rafală de pocnituri, ca de armă automată.
- Alo!... Jos Guvernul!... Huideo!... Jos Șpăgarii!... Huo!... Jos!...
Speriat peste poate de replica dură a guvernului, omul aruncă furca în monedă, trântește tonul și o rupe la fugă în zig-zag, ca pe câmpul de luptă, de teama gloanțelor care-i șuierau în urechi...