Marți 13. Am ajuns la first aid room.
Am scăpat cuțitul în palma stîngă, încercând să tai pentru Irina o felie dintr-un pepene enorm. Asistentele se sperie, dau din mâini și țopaie, se lovesc una de alta, țipă, pleacă și se-ntorc cu mîna goală.
Simt sângele cald până la cot, îl las să curgă în chiuvetă. Roșu minunat.
La primul ajutor nimeni nu înțelege o boabă de engleză, pregătesc un anestezic și eu nu știu cum să-i fac să înțeleagă că sunt alergică. Dau din cap și repet no, no, no. Un chirurg from thoracic surgery, după cum se recomandă, îmi vine în ajutor, le spune să mă coase fără anestezie.
Rămâne lângă mine și mă ține de mâna cealaltă cât timp durează intervenția…”inhale and exhale deeply, you’re a brave woman”.
Eu îmi amintesc un banc cu o blondă la coafor.

Mă-ntorc cu o mână cât o minge, învelită în multe bandaje. Partea proastă e că n-o mai pot folosi …la nimic. Irina face cinste cu înghețată de căpșuni, să-mi treacă.

De la ferestrele de lângă lifturi se vede o străduță cu case îngrămădite unele în altele, scunde și sărăcăcioase. De o parte și de alta nuci tineri, cu crengile pline de mâțișori.
Geamuri și uși înguste, vopsite în verde și albastru închis, sârme cu rufe întinse la uscat în curte.
Femeile gătesc afară, la plite din fier. Cârduri de rațe și gâște, copii, căței.

Îmi amintește de vechiul cartier evreiesc, de acasă.
Un amestec ciudat de mirosuri plutea pe ulițele evreiești.
Poate din cauza magazinelor înghesuite și de tot felul. Găseai de toate la un loc, de la halva la gaz pentru lampă, nasturi, măsline, cuie, biscuiți, pește.
Curți mici în care zăceau aruncate vechituri...lighene sparte, ruginite, grămezi de haine vechi dosite pe sub șoproane din lemn, scaune tapițate, cu arcurile sărite, pisici tolănite pe acoperișuri. Prin curți femei în capoate de zanzana și
târlici din catifea, cu pampoane, cu părul pus pe moațe.
În magazinele lor, prost luminate, mirosea mereu a terebentină.

Imaginea acestei străzi cu nuci și cu maghernițe mă lipește cu fruntea de geam. E familiarul de care am nevoie. Mă ajută să-mi regăsesc ritmul respirației.
Mă emoționează mai mult decât marele zid văzut de sus, cu puțin înainte de aterizare.
Dar, după cum spui tu, orice exotic, desfoliat, arată ceva familiar.
Dincolo de el e mereu ceva atât de asemenea.

Strada cu nuci duce la un capăt al orașului. Asfaltul se termină și începe o uliță nisipoasă care urcă pieptiș muntele de piatră până la un platou cu barăci,
un fel de cartier muncitoresc. Mai sus, pe un platou mai întins, o parte din marea rafinărie. Ca un balaur încolacit de câteva ori în jurul muntelui, scoțând flăcări și fum, atacă orasul până în inima lui…în fața primăriei e depozitul imens cu rezervoare de petrol. În curtea primăriei plopi înalți și flori mici, galbene.


Nu știu dacă Matias își va aminti mai târziu ceva despre China și omuleții ei zâmbăreți.
Mai degrabă nu, e la o vârstă la care memoria durează 3 săptămâni.

Se plictisește repede, face pasiuni puternice si trecătoare pentru ceva sau cineva.
Ieri pentru o broască țestoasă cu butoane care cântă un vals vienez si se învârte. Astăzi pentru o păpușă în volane roz, rămasă de la Elise.
Și pentru liftiera în uniformă verde cu fireturi aurii și mănuși albe.


Irina mă-ntreabă care ar putea fi primul lucru din China, dar care sa nu aibă legătură cu ea, de care mi s-ar face dor.
Răspund pripit că nu există așa ceva.
Dar îmi iau cuvintele înapoi, simt ca o fluturare undeva in piept...vînzătorul de ouă de rață de la poarta spitalului.