Ilia Polec

Când veneam din sat spre casa noastră părintească de pe deal, treceam pe lângă o gospodărie cu multe acareturi în jurul ei, ale unui om numit Ilia Polec. Numele lui Polec (poleak, polonez) se trage de la tatăl său. De fapt, cum au fost treburile. La un gospodar destul de înstărit, Polec, a fost năimită o slujnicuță venită tocmai de pe la Arbore, din zona Humorului. Cu acea slujnică, omul acela, Polec, a avut un copil nelegitim. Ca orice copil nelegitim, copilul născut n-a fost răbdat cu prea multă tragere de inimă în casa unde era slujnică maică-sa, așa că, de îndată ce băiatul crescu mai măricel, a fost dat ca slugă pe la unii mai bogați. Dar i-a rămas renumele că n-ar fi huțul get-beget, ca e „voloh” de la Arbore. Era mic de statură, negricios la față. În schimb, era foarte șmecher, hâtru, tot timpul făcea pozne. Asta în tinerețe, deoarece, mai apoi, l-au năpădit o droaie de copii și griji, nu-i mai ardea de șotii. Nu s-a lăsat, însă, de povestit o mulțime de isprăvi de prin sat, multe făcute chiar de el. După ani și ani, povestea oricui dorea să-l asculte, cum mergeau ei împreună, niște golani, și intrau în casele oamenilor avuți, să-i jefuiască de bani. Zicea că, odată, ajungând în satul vecin, se uitară pe geam în casa unor bătrâni, care mâncau cartofi cu brânză. Când bandiții i-au somat, pe la ferestre, să stea pe loc, să nu facă o mișcare, c-au venit hoții, aceia au rămas ca înmărmuriți, cu mâinile între farfurie și gură!

Cică la început a fost slugă la niște bătrâni pentru care trebuia să muncească, însă simbria și hrana erau o nimica toată. Ei, batrânii, mâncau de unii singuri în casă, niciodată împreună cu el, sluga lor. Când și când, îl mai chemau în tindă și-i dădeau ceva de gustare, să nu crape de foame. Chiar de Paște, ei mâncau în casă cozonaci și ouă vopsite, iar lui îi dădeau mămăligă cu lapte acru. Se-nțelege, pentru asemenea stări de lucruri, băiatul simbriaș începu să-i pizmuiască, căutând prilej de răzbunare. Găsi unul chiar în ajun de o mare sărbătoare: intră pe furiș în casă, dibui unde ținea moșneagul pușca, umplu țeava cu niște bucățele de cărămidă măcinată mărunt. Când veni sărbătoarea și când moșul a vrut să se grozăvească în fața vecinilor, ieșind în cerdac, să tragă un foc… BUUFFF!!!! Moșul căzu pe spate de reculul armei! Din pușcă ieși un nor roșu de praf de cărămidă. Nimeni nu a bănuit că aici era mâna criminală a unul tâlhar de băiat!
Mai apoi, după mulți ani, Ilia Polec se însură, începu să aibă copii. A găsit un loc de casă, se apucă de gospodărie. Mai avea niște pământ pe o altă țarină, pământ căpătat ca zestre de nevasta sa. Numai că acel pământ era cam neîngrădit, vitele bogătașilor din jur îl călcau des, îl pășteau chiar și în miez de vară, când nu mai trebuia pășunat, trebuia făcut fân, pentru iarnă. Așa deci, Ilia Polec s-a certat de multe ori cu oamenii care-i încălcau pământul. Degeaba. Nimeni nu-l lua în serios.
Ce-i veni lui Ilia în minte să făcă? Erau niște gospodine ale oamenilor care pășteau iarba străină pe furiș, care urcau seară de seară la un grajd, să mulgă vacile de pe imașul lor. Ilia, pe întuneric, se dezbrăcă gol pușcă, își unse pielea cu funingine din cap până-n picioare, își puse niște coarne pe cap, își lipi niște licurici pe coarne, luă o furcă în mână și se puse pe așteptat, să apară femeile cu donițele pline de lapte, după ce terminau de muls vacile. Atunci, din șura dărăpănată care era pe terenul cu pricina, lângă o râpă, răsări din întuneric un drac negru și se arată în fața femeilor. Când văzură ele așa arătare, au aruncat donițele cu lapte, au țipat ca mușcate de șarpe și-au fugit înspăimântate la vale, spre casele lor. Se zice că de-atuncea țarina lui Ilia Polec n-a mai fost păscută niciodată de vitele vecinilor hrăpăreți. Nu de alta, dar cu necuratul nu te pui!

Odată, am avut chiar eu ocazie să călătoresc alături de Ilia spre stâna de la Oseredoc. Eu, împreună cu mama, mergeam la munte la cules merișoare. Ilia Polec ne-a ajuns din urmă, călare fiind pe iapa lui gălbuie, brează, pe care o știam la el de când lumea. Eu și mama mergeam pe jos, iar Ilia mergea călare pe iapă. Fiind mai în vârstă, îl dureau picioarele. În schimb, cât a ținut drumul, el ne înșira fel de fel de povești și de întâmplări comice. Cam jinduiam la poziția lui de pe șa, eram curios să văd cum e să mergi călare pe un cal. Ocazia asta minunată se ivi de îndată. Când se termină drumul de piatră, de remorci, trebuia s-o luăm prin pădure, cam pieptiș, pe un plai ce urca spre stâna din Corhana. Știind bine care e treaba, Ilia Polec se dădu jos de pe iapă și mă pofti să urc pe spinarea animalului. Bucurie mare pentru mine. Neîndemânatic, încerc să urc pe scări, pe spinare. Sunt ajutat. Trebuia să mă țin de hreava animalului, dar să am grijă și de căpăstru. Iapa se porni la deal. Cum panta era mare, eu stăteam pe șa cumva răsturnat cu capul pe spate, mai-mai să cad jos. Mișcările crupelor animalului mă destabilizau de tot, simțeam că voi cădea din clipă în clipă. Am început să țip. Cu greu, m-au descălecat de pe iapă, era de o sută de ori mai bine pe jos! De atunci nu m-am plâns niciodată că mă dor picioarele de drum de munte.

Dar, pe cât de hâtru era Ilia Polec cu alții, se găsi cineva de hac și de cojocul lui. Veni vremea să fie păcălit și pe el de cineva. Într-o vară, mama îl trimise pe fratele meu mai mic, Mihai, să meargă la stână, să aducă caș pentru oile noastre. La ce se gândi băiatul? Că e prea greu să meargă pe jos până la stână, apoi, la întoarcere, să care pe spinarea lui amărâtă atâtea kilograme de caș. Îi veni în minte să treacă pe la vecinul din vale, Ilia Polec, să-i ceară cu împrumut iapa, doar pentru ziua aceea. Ilia Polec era vecin în bune relații cu părinții mei, știa și pe fratele meu de băiat așezat. Nu-i venea deloc să dea pe mâna altuia iepușoara sa. Atunci n-avu încotro, nu putea refuza un băiat așa de cunoscut. Până la urmă, i-a dat.
- Dar, te rog un lucru, să nu mâi tare iapa, e bătrână, are respirație grea! zise Ilia lui Mihai, plin de griji.
- N-aveți grijă, pani Polec! Merg încet cu ea! îl asigură pe vecin.

Băiatul luă cu multă atenție iapa de căpăstru și porni la drum, mergând pe jos, până ieși pe uliță. Dar când se văzu la drum mare, de remorci, îndrăzni să urce pe șaua de pe spinarea animalului străin. Nu era deloc obișnuit să călărească. Dar, după vreo doi kilometri, s-a mai învățat. Nu era nicio greutate. Mai încolo se plictisi. Mergea prea încet. Ce-ar fi să încerce un mic galop? Hai, căluțule! Hai! Dieee!!! Iapa începu să alegre. După noi asmuțiri, iapa zbura de-a binelea! Ce minunat era! Doar că, nici după un kilometru, vede Mihai că iapa s-a înmuiat, a încetinit, de abia pășea. Atunci și-a adus aminte că i-a zis Ilia că iapa-i bătrână, nu trebuia s-o alerge. Vai, ce-a făcut! A descălecat cu mari griji. Cercetând să vadă ce-i cu animalul, văzu că i-a căzut o potcoavă! De la galop mare, se-nțelege! Vai, vai! Cum o să-i aducă iapa înapoi lui Polec? A mers de acolo înainte cât se poate de încet, pe jos, ținând iapa de frâu, pe căi netezi de plai, până la stână. Apoi, la fel de ușurel, la întoarcere spre casă. Seara, când aduse, iapa la Ilia Polec, acesta a rămas tare nemulțumit de starea animalului. Nu degeaba nu-l trăgea inima să dea ce-i a lui pe mâini străine! Acum și-a găsit de lucru, trebuia să piardă o zi, să meargă la potcovarul satului, să-și facă din nou iapa bună de muncă.
Avea mai mulți copii, toți gospodari, de treabă, unii erau chiar tovarășii noștri de copilărie, cu ei plecam și veneam de la școală. Au ajuns fiecare pe la casele lor, gospodari de frunte în sat.

La bătrânețe de tot, Ilia Polec trebuia dus la spital. Au chemat o salvare. Pe moșul nu-l mai slujeau picioarele, erau devorați de reumatism. O femeie, mai în serios, mai în glumă, văzând cât de greu se căznea moșul să se aplece și să încape în salvare, îi zise:
- Ei, moșule… intră, intră! Ce, te prefaci? Cum ai putut mata, în tinerețe, să încapi pe geamuri mici, cu zăbrele, când năvăleați în casele oamenilor, să-i jefuiți! Acum zici că nu poți? Hai, intră odată!
Nu știu cât a gustat bătrânul gluma asta, numai de glumă nu era loc. S-a dus și el pe drumul cel de veci, ca mulți bătrâni din sat, pe care i-am cunoscut și care acum nu mai sunt!