Zmeurarii


Încă înainte ca românii să devină căpșunari pe pământurile aride ale Spaniei, mulți au fost zmeurari în parchetele de la munte. Pe vremea comuniștilor s-au tăiat masiv pădurile din Obcinile Bucovinei, s-au făcut și reîmpăduriri pe măsură. Doar că, pădurea, ca să ajungă din nou bună de tăiat, trebuie să crească cel puțin 90 de ani. Așa ne spuneau pădurarii când mergeam la lucrări forestiere.
În primul an de la tăiere, un parchet era plin de lemne rămase de la exploatarea parchetului, lumea lua crengi groase de fag, sau de brad, pentru lemne de foc. În al doilea an, parchetul se umplea de tufe de fragi, deliciul culegătorilor, de obicei femei și copii. Apoi se făceau plantații cu puieți de diferite tipuri: molid (cel mai adesea), brad, paltin, douglas - un soi de pin american. După câțiva ani, puieții plantați se făceau mari, cât un copil, apoi cât un om, până copleșeau cu totul zmeurișul și alte ierburi de prin parchet, devenind huci greu de străbătut.
Cea mai interesantă perioadă pentru un parchet tăiat era când zmeurișul era la putere. Sezonul de zmeură ținea la munte mai mult de o lună, din iulie până în august. Dată fiind amploarea parchetelor tăiate, era foarte multă zmeură în parchete. Statul organiza centre de colectare pentru zmeură, cam pe lângă fiecare canton silvic câte un centru. Aici se aduceau sute de butoaie cu doage de stejar care se umpleau cu zmeură stropită cu soluție de bioxid de sulf - un conservant sigur. Se stabilea prețul pentru un kilogram de zmeură, cam patru sau cinci lei/kg.
Văzând un rost așa de bun de câștigat un ban, toată suflarea satului se pornea prin păduri și parchete la cules de zmeură. Un om harnic strângea cam 12 kg de zmeură pe zi, ceea ce însemna 60 de lei. Era un câștig foarte bun pentru femeile și copiii amărâți, care n-aveau prea multă avere. Noi eram primii care o luam la cules de zmeură, de cum începea sezonul. Eram harnici, reușeam astfel să strângem bani pentru haine, cărți și tot ce ne era necesar pentru școală.
Și ce frumos era când te duceai la cules zmeură! De cum intrai în parchet, crengile lungi de zmeuriș stăteau aplecate grele de rod ademenitor, binecuvântate de Cel de Sus cu un parfum irezistibil. În primul sfert de oră mâncai pe săturate, ridicai crengile cu zmeură mare, roșie, ce-ți făceau cu ochiul parcă, luai ce era mai bun și duceai drept la gură. Nu te puteai opri. Mai apoi, după ce erai sătul de-a binelea, îți legai oala la brâu și începeai să culegi.
Poate unii cred că era numai o plăcere din cale afară să umbli prin pădure, să strângi și să mănânci zmeură dulce, pe săturate. Să mai câștigi bani. Dar, puțini știu câtă trudă însemna un sezon de vară la cules de zmeură. Trebuia să te trezești dis de dimineață, să mergi drum lung până la parchetul unde credeai că e zmeură mai multă. Dimineața era rouă, iar la prânz ardea soarele. Veneau ploi, furtuni, te ploua din cap până-n picioare, umblai restul zilei cu hainele ude. Mai sufla și vântul rece după furtună cu ploaie. Mâinile se făceau sloi de atâta strâns prin roua rece din iarbă, te stropeau și crengile ude din tufiș. Iar după ce umpleai ochi căldarea cu zmeură, trebuia s-o duci până la centrul de colectare, care era câteodată și la zece kilometri. La centrul de colectare dădeai de alte necazuri: cozi de sute de persoane, la care stăteai ore întregi. De multe ori ajungeai acasă câtre miezul nopții, nu-ți mai trebuia nici mâncare. Te culcai frânt de oboseală. Iar a doua zi o luai de la capăt.
De cum se dădea vestea că s-a deschis centrul de colectare de zmeură, toată suflarea satului o roia spre pădure, cu găleți, coșărci, oale, toată laia, copii, femei, babe. Vedeai uneori și bărbați la cules de zmeură, mai ales dacă nu erau plecați la lucru prin pădure sau la cosit. Dar, nu numai din satul nostru veneau culegători, veneau și din alte județe, de la șes, din județele Botoșani, Iași. Era un fel de El Dorado al câștigurilor frumușele, dar cu multă trudă. Venea lume pestriță, tărănci îmbrăcate cam prost în rochii de monton, țigănci, puradei de prin Moldovița, Vama. O lună de zile oamenii ăștia dormeau pe unde apucau, prin cabane, prin poduri de grajduri, sau chiar pe cetină, la rădăcinile copacilor. Mâncau ce găseau: pâine cu zmeură, bureți fripți în jăratec, tocane de legume luate de pe la magazin forestier. Vedeai și femei însărcinate umblând prin păduri și dormind pe sub copaci. Amărâtă lume!
Când era ziua caldă, în parchete era o gălăgie de nedescris: cântece, lălăituri, țiuituri, discuții la distanță. Era bine să nu stai prin preajma cetelor de culegători tuciurii, puteai avea surpriza să-ți dispară căldarea cu zmeură. Dar te și durea capul de atâtea lălăituri de-ale lor. Doar o vagă teamă de venirea pădurarului îi mai făcea să amuțească o vreme. Aveau frică de pădurar, știau că nu e voie de strigat în parchete, era zonă de vânătoare. Odată mi-a dispărut căldarea aproape plină cu zmeură. M-a apucat tristețea. Căutam, căutam. Nu mai era deloc. Când mi-am pierdut nădejdea, iată, regăsesc căldarea mea cea dragă. Degeaba am dat vina pe țigani. Uitasem reperul lângă care am lăsat-o.

Scene înduioșătoare puteai vedea prin parchete. Câte o mamă venită la cules de zmeură împreună cu un copil de șapte ani:
- Mamă! Vino la mine c-am umplut ulcica!...
- Vine mama, vine!
- Hai, mamă! Vino repede!...
- Vin, puiule, vin!
- Vino acum!
N-avea încotro, mămica venea să deșerte în căldare ulcica plină de zmeură a copilului.
- Așa-i că se cunoaște când am vărsat ulcica în găleată?
- Da, se cunoaște! Bravo, puiul mamei!
Copilului nu i se mai aude glasul preț de un minut. Dar, la un moment dat, se aude un țipăt.
- Ce e, ce-ai pățit? strigă îngrijorată mama.
- Vino repede! Hî-hî-hî-hî! Uaaaaaa!
Mama aleargă speriată, când acolo ce să vadă? Copilul căzut între niște buruieni de urzici, urlând de mama focului. Scoate copilul de acolo, îl duce pe o cărare, îl descântă.
- Nu mai plânge! O să-ți treacă!
- Stai cu mine, mama! Să nu mă lași aici singur!

Iată așa, numai probleme cu copilul mic în pădure. Mai mult o încurca pe maică’sa, decât o ajuta cu ulcelele de zmeură adunate de mânuța lui!

Tata ne lăsa pe noi să umblăm la zmeură chiar de la început de sezon, dar el avea mult de lucru la cosit și la strâns fân. Îl apuca, în schimb, hărnicia spre sfârșitul sezonului, când zmeura se mai rărea, dar când mai găseai zmeură mare și frumoasă în huciuri, la umbră, în locuri mai greu accesibile. Atunci, nu știu de ce, îi plăcea lui să umble prin desișuri întunecate și să scoată la iveală zmeură din aceea mare, spornică. Dacă în parchetele mai apropiate de casă zmeura se termina, noi plecam să căutam în parchete mai spre munte, acolo unde era mai rece și zmeura se cocea mai târziu.
Þin minte, odată, mă luă tata la zmeură departe spre munte, într-o vale sălbatică, greu de umblat, numită Hurghișca. Acolo era un parchet în care zmeura de-abia s-a copt bine. Eram bucuroși că am găsit zmeură bună, să nu fie degeaba drumul acela de trei ore, pe un drum de pârâu pietros. Am constatat că nu eram singuri în parchet, mai sus de noi, chiar spre creastă, apăruse un grup de țărănci sau țigănci, care lălăiau cât le ținea gura. Alături mai erau și vreo trei bărbați tuciurii cu pălării de paie cu boruri largi. Umpleau fericiți coșărcile. Dar, mai după prânz, auzim niște strigăte și vaiete. Venise pădurarul să facă liniște în parchet. Luându-i pe nepregătite, i-a răsturnat zmeura din coșărci, femeile începură să urle, să blesteme jalnic. Au fost alungați la vale, cu coșărcile goale. Cu pădurarul nu te pui, avea și pușcă!
Eu și tata eram mai în vale, în niște viroage pline de zmeuriș. Priveam cu spaimă cum pădurarii risipesc zmeura bieților oameni veniți de cine știe unde să câștige un ban. Ne-am pitit ca potârnichile în huciuri. Cam după o jumătate de oră, văzând că nu mai era nici urmă de pădurar, am ieșit din ascunziș, să strângem zmeură cât să umplem căldările. Când era să plecam acasă, ne era frică să mergem pe drumul de lângă pârâu, să nu ne întâlnim cu pădurarul. Atunci am luat-o de-a coasta unui munte pietros, și-am ieșit la drum bun tocmai departe, după mult chin în plus. Până acasă mai aveam de mers doar trei ore. Și culmea, în plină noapte, tata s-a dus cu căldările de zmeură tocmai în centrul comunei, încă vreo două ceasuri, numai acolo era un centru care lua zmeură în ziua aceea.
Iată, așa se chinuiau oamenii nevoiași, și copiii, să facă un ban cinstit pe timp de vară, explorând resursele muntelui. Nu ca alții, răsfățați, care joacă fotbal toată ziua pe maidan, sau stau fără griji la gârlă!