Mă făcusem vânt de seară, zurliu, încropit la repezeală, ca-ntr-o joacă, dintr-un râs șuierat de copilă și pus pe fugă de o zbatere gingașă de gene și mi s-a făcut dor, un dor nebun de copilărie.
Ce frumoasă stare e copilăria!
Cred că la ea s-a gândit Marin Preda când a zis că timpul avea o nesfârșită răbdare. Ori poate la bătrânețe. Copil fiind n-ai nicio grabă. Alții fac toate treburile pentru tine, iar când ești bătrân le-ai cam terminat pe toate. Acum, de-or mai fi rămas și unele nefăcute, nici că mai are rost să le faci la bătrânețe. Le-a trecut timpul. Ți-a rămas numai să te lauzi nepoților:
"E-he, dacă eram io în locul vostru câte n-aș fi făcut. Lumea o răsturnam, nu alta."
Dar nici nepoții nu te iau în seamă, de parc-ar ști că la fel vor spune și ei peste zeci de ani.
Și mă oprisem în pletele copilului alergând desculț prin țărâna încinsă a unui sat din Teleorman, fugărit de bunicul ce clănțănea din mașina manuală de tuns.
"Stai, mă, să te tund. Nu vezi că arăți ca un lăieț cu păru' ăla?"
Și eu nu stăteam neam, că știam ce chinuri aveam de îndurat.
Bunicul și încă vreo doi din sat aveau mașini din astea de tuns, manuale. La ei se tundeau prietenii fiecăruia și nu numai că nu plăteau pentru serviciul respectiv, dar mai erau și cinstiți cu câte o țuică sau vreun vin, după anotimp sau gustul fiecăruia.
Era un prilej pentru ei să mai depene amintiri de pe front sau din depărtata lor tinerețe și parcă de la un timp începuseră, dacă nu să declame asemenea unor actori, măcar să-și caute cuvintele și să-și studieze gesturile. Băgaseră de seamă, pesemne, că, de când veneau și până plecau, îmbujorați de aducerile aminte, desigur, eu mă cocoțam în vârful patului și-i ascultam mut și cu ochii beliți, uitând să mai și respir, nu cumva să pierd vreun cuvânt.
Spre sfârșit musafirii o dădeau pe glumă, aflându-mi teama de teribila mașinărie.
Când nu mai aveam scăpare și mă așezam pe scaunul de tortură mă năpădeau toate transpirațiile, mi se uda capul, iar dinții de oțel se încurcau în claia de păr, molfăindu-l, ca pe o caramea o babă știrbă. Așa de tare mă ciupea că-mi venea să fug de pe scaun. Abia mă țineau mușteriul proaspăt tuns și bunicul cu o mână, că ailaltă îndemna lighioana să muște din mine.
Dar odată încheiat acest supliciu nu mai aveam treabă toată vacanța. Puteam să măsor timpul în voie, alergând cu vântul pe câmpia arsă de soare, de-o parte și de cealaltă a râului Călmățuiu.


1 iulie 2011