O amintire roșie



Stația de autobuz era lipsită de oameni, în ea se odihnea doar un câine vagabond ce mai supraviețuise încă o zi în jungla urbană. În fața acestei stații, oprește o mașină impunătoare, și coboară o femeie pe la treizeci de ani. Femeia îi aruncă o privire silnică bărbatului ce conducea mașina. Acesta îi răspunse printr-o grimasă vulgară, și plecă vijelios cu muzica orientală răsunând puternic din boxele autovehiculului.
Erau orele 19:00, și femeia se uita constant către capătul străzii, de unde trebuia să apară autobuzul ce avea să o ducă acasă. Femeia se așeza pe singurul loc nevandalizat din acea construcție menită să facă mai accesibilă șederea clienților traficului în comun. Câinele deschise ochii, timp de câteva clipe, dar observând că persoana nu avea nimic din ceea ce ar fi putut să fie viitoarea sa hrană, se retrase din nou în somnul său. Ea era într-o adâncă meditație, privea trotuarul intens, ca și cum pe suprafața acestuia s-ar fi desfășurat o veritabilă operă cinematografică. Autobuzul a sosit. Femeia s-a așezat pe primul scaun de lângă șofer, dar autobuzul nu a plecat imediat. Șoferul s-a dat jos, și a mângâiat câinele vagabond, ba chiar s-a întors în autobuz și i-a dat pachetul sau de hrană, singurul de pe acea zi. Mulți dintre pasageri nu au fost de acord, ba unii chiar au amenințat cu plângeri, datorită timpului prea mare acordat de șofer acelui câine al nimănui. Într-un sfârșit, șoferul s-a urcat în autobuz, și și-a început drumul ce îl avea de parcurs. După câteva minute spiritele se liniștiră, și totul pică într-o monotonie specifică mijloacelor de transport în comun.
Șoferul, zâmbea și vorbea cu sine însuși. La un moment dat, se întoarse către femeia de la începutul acestei scrieri, și îi spuse, trecându-și palma peste față, spre a înlătura picăturile de transpirație:
- Bună seara doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Bună seara, numele meu este Otilia, spuse femeia privind mirată brațul bărbatului, care era perforat în multe locuri, și în multe din acestea pielea se refăcuse într-un mod prea puțin estetic.
- Al meu este Bogdan Miu, am îndrăznit să încerc să port un dialog cu dumneavoastră, deoarece nu v-am văzut scandalizată de ceea ce am făcut cu acel cățel, spuse el cu un zâmbet ce trăda o semeție naivă.
- Da, fiecare avem plăcerile noastre, și în plus, nu mă grăbesc neapărat să ajung acasă.
- Vă mulțumesc pentru susținere, zise șoferul întorcăndu-se către Otilia.
În acel moment el observă ce frumusețe deosebită aveau ochii acestei femei, și abandonă, preț de secunde bune, drumul, spre a admira frumusețea nativă a Otiliei. Nasul ei era mic, dar nu era un inconveninent, deoarece se integra perfect în structura chipului acestei frumoase persoane. Ochii erau bine conturați, și erau de un verde deschis, asemănător prafului cosmic. Buzele erau de un roșu intens, și stăteau culcate una peste cealaltă, într-un mod sublim. La vederea reacției șoferului, Otilia schiță un zâmbet fals, și ridică puțin ochii către drum, spre a-i atrage atenția șoferului că e necesar să privească în față. Șoferul își luă privirea de la femeie, cu orgoliul puțin afectat de faptul că aprecierea sa nu stârnise decât un zâmbet fals. După câteva minute, reluă discuția fără a se mai întoarce:
- Și, unde lucrați? Dacă îmi este permis să știu ...
- La o brutărie din centrul orașului, dumneavoastră sunteți șofer de mult timp? spuse Otilia privind semaforul ce nu se mai îndărătnicea să arate altă culoare cu excepția roșului.
- Nu, doar de patru luni. Înainte am fost hingher, chiar unul dintre cei mai buni, până mi-am dat seamă că nu e ceea ce-mi trebuie mie ... zise șoferul puțin melancolic.
- Cum v-ați dat seama?
- Într-o zi de lucru obișnuită, eram cu prietenul meu de lucru și am decis să mergem să căutăm câini prin ruinele unui combinat. Am ales să ne despărțim, și eu am nimerit într-o adevărată comunitate de patrupede, care văzându-mi instrumentele specifice unui hingher, au început să latre la mine și nu a durat mult până ce am fost mușcat de mulți dintre ei. Prietenul meu a intervenit la timp, dacă ar fi întârziat câteva minute cred că ar fi fost prea târziu. Am fost dus la spital, și când m-am trezit la câteva zeci de ore după această întâmplare, mi-am dat seamă că e un semn clar că nu trebuie să mai ,, mușc " din câinii nimănui.
Otilia nu i-a mai răspuns nimic șoferului, ci doar i-a privit brațul. Peste un minut, autobuzul a ajuns la stația unde ea cobora. Otilia se gândea la situația acelui șofer căruia mușcăturile acelor câini, nu i-au adus ura față de ei, ba dimpotrivă, l-au făcut să îi iubească. Și când ei erau în plasa lui și schelălăiau, hingherul nu s-a întrebat niciun moment dacă ceea ce face este bine. Așadar, câteodată nu lacrimile, ci mușcăturile aduc bunătatea în inima unui hingher. Meditația femeii a fost întreruptă de claxonul unei mașini care o avertiză că a început traversarea trecerii de pietoni pe culoarea roșie a semaforului, iar ea s-a retras aruncând o privire în care se citea clemența.
Otilia mergea printre blocurile cu fațadele răvășite de timp, în care singurele pete de culoare erau rufele ce păreau toate albastre datorită semiobscurității de afară. Aproape de blocul ei, s-a întâlnit cu Ana, o prietenă veche de-a ei, ce își plimba bebelușul în brațe:
- Bună Otilia, ce mai faci? spuse Ana, chipul ei rămânând ca și înainte de întâlnirea cu vechea prietenă.
- Bună, am venit de la servici și mă duc acasă. Tu ce faci?
- Îl aștept pe Radu să vină de la cumpărături ...
- A dar chiar, Radu s-a angajat? spuse curioasă Otilia.
- Nu încă, dar se va duce săptămâna viitoare niște interviuri. Momentan ne descurcăm cu alocația ăstuia mic și cu pensia mamei...
Exact în acel moment, Radu sosise, și îi făcu un semn nevos în care îi cerea Anei să vină imperios la el. Ea plecă, imediat, gesticulând un salut umil. Pentru a desena oarecum situația respectivă, o să enumerăm elementele ce se regăseau în plasa lui Radu, din care toată familia avea să-și găsească mâncarea: o sticlă de vodcă, un pachet de țigări, 200 de grame de salam, și o pâine care era mai mică în lungime decât mânuța bebelușului. O altă seară cu un fast asemănător lagărelor naziste de concentrare se preconiza în familia lui Radu. O familie închisă într-un lagăr de ,, concentrație " alcoolică. Otilia, ajunse în fața scării blocului ei, și văzându-l pe fiul ei, pe Cosmin, că se juca pe afară, îl chemă la ea:
- Ce faci mamă, de când ești pe afară? îi spuse matern, Otilia.
- De la doisprezece, răspunse Cosmin continuând să lovească în mingea pe care prietenii i-o pasau.
- Ãla este acasă? zise deznădăjduită mama.
- Da, e cu Ovidiu. Dar chiar, mamă, Ovidiu mi-a dat astăzi cinci lei ca să mă duc să o inur pe doamna Mariana, care se supără mereu că tata și cu el ascultă prea tare muzica, și m-am dus și i-am vorbit urât, și nu a zis nimic, doar a intrat în casă. Și când m-am dus la Ovidiu, m-a felicitat și mi-a dat chiar zece lei ... zise entuziasmat copilul.
Otilia nu a putut să se stăpânească și i-a dat o palmă copilului care a început să plângă, după care l-a trimis în camera ei, și i-a spus ca imediat când o vede pe acea doamnă să-și ceară iertare. Ajunsă acasă, ea s-a dus și i-a găsit pe cheflii într-o stare de ebrietate cruntă. Nu a spus nimic, s-a îndreptat către camera ei, unde copilul încă avea lacrimi. I-a spus să doarmă, și ea s-a așezat pe marginea patului. Și-a adus aminte de moartea soțului ei, de zilele în care făcea eforturi supraomenești pentru a-i asigura copilului o viață decentă, de momentul în care l-a întâlnit pe Claudiu. Acest Claudiu, era concubinul sau pe care îl întâlnise într-o seară, la petrecerea dată în cinstea unui coleg de muncă la o discotecă din mediul rural. Acesta a observat-o pe frumoasa Otilia, și i-a făcut cinste, ba chiar s-a oferit să o angajeze pe post de manager al acelei discoteci. Ea, sedusă de oportunitatea unei vieți mai bune dar și de cuvintele dulci ale acestui individ, a acceptat propunerea. După câteva luni, însă, acesta a început să îi lovească pe ea și pe copil, a intrat în niște afaceri unde a pierdut discoteca, și Otilia s-a văzut nevoită să se întoarcă la brutărie. O să rezerv câteva rânduri spre a-l descrie pe Claudiu. Este un ins scund, tuns întotdeauna scurt, cu niște ochi mici, și niște buze mari, iar în timp ce vorbește i se contractă într-un mod rizibil pomeții. Poartă un maieu negru, lanțul din aur îi provoacă gâtul la eforturi considerabile și abdomenul proeminent îi este acoperit pe jumătate de emblema firmei ce i-a produs cureaua de la pantalonii trei sferturi.
Femeia continua să stea pe gânduri, și își amintea zecile de momente în care îl rugase, chiar implorase pe acest bărbat să renunțe la modul său vicios de comportare față de ea și de copil. Nu știa ce să mai facă, și în gând îi venise o întâmplare petrecută anterior în acea zi.
Se duse și își căută în garderobă sa niște articole de vestimentație reușind să formeze un ansamblu vestimentar, eminamente, lasciv. Se duse în bucătărie, iar ochii acestui ins nu se mai dezlipeau de provocatoarea ființă. Acesta îi zise:
- Ce faci, nu îmi zici iar că nu știu ce i-am făcut ăluia mic? spuse turnându-și în pahar.
- Nu iubitule, astăzi vreau să fim doar noi doi, spuse Otilia, uitându-se insistent la Ovidiu.
Atunci, Claudiu se aplecă la urechealui Ovidiu, îi spuse ceva, iar acesta se ridică și plecă, iar Claudiu îi spuse că îi rămâne dator. Femeia, începu un dans amețitor, introducandu-l pe acel bărbat în cele mai adânci unghere ale erosului. Fiecare mișcare făcea parte dintr-o compunere ritmată ce părea că nu se mai sfârșește. La un moment dat, bărbatul a început să-și dea jos pantalonii, la care Otilia se așeză pe picioarele sale, și îi spuse:
- Claudiu nu mai plâng, acum mușc.
Până să prindă înțelesul acestor vorbe, Otilia luă un cuțit și pieptul bărbatului fu lovit de o vijelie de lovituri de cuțit, acesta mai reușind doar să o împingă puțin pe Otilia. Imediat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Otilia, a început să deretice acea bucătărie roșie. După ce a terminat, i-a pus corpul defunctului într-un sac pe care era inscripționat: ,, Zâmbet pentru o lume ecologică ". Aceasta s-a dus și l-a trezit pe fiul ei, care era într-un somn adânc. Amândoi, au apucat de sac și l-au dus la gunoi. Copilul nu i-a pus nicio întrebare, doar a vărsat o lacrimă în timp ce coborau scările. Când s-au întors, ea și- turnat niște whiskey, copilul întrebat daca se poate duce sa se joace, fiind deja ora nouă , iar cu lacrimi in ochi ea ii spuse ca se poate duce. Afară, copilul își întâlnise o prietenă care spuse:
- Cosmin, vrei să ne jucăm de-a mama și de-a tata?
După câteva clipe, privind cerul pe care un avion desena o linie de fum ce străpungea un nor, răspunse:
- Bine, dar vreau să fiu eu mama ...