Nu-i la fel de bine în Far West ca în Vama, 2 Mai, Colentina, Vitan, Pantelimon. Dacă tot și-a ușurat Curcu Biteșeon țeava de singurul glonte, înseamnă că îi venea peste mână să-l ia de unde l-a trimis, ca să-l pună în butuc pentru a mai trage o dată. Nu-i venea să creadă că ratase. Poate va muri imediat..., poate va mai încerca – își spunea. Furia și remușcarea îl cuprinseră pe dată, când văzu că nu îngheață. I se duseseră ochii în fundul capului, nu mai vedea bine. Alesese momentul decisiv al Dezobișnuirii chiar în interiorul acvariului din Constanța. Se bucurase și el că nu era nimeni acolo la închiderea programului. Voia să se târască și să se arunce într-un mare recipient cu Pirania Natterera. Nu găsea drumul spre peștii hidoși. Îl fascinau aceste piranii, cu partea dorsală mov, cu burțile portocalii. Oare e compatibilă conviețuirea piraniilor cu killerii când vine și gândul sinuciderii? Ucigașii sunt ultimii oameni care și-ar face seppuku după ce simt o satisfacție cum îi inundă. Mai bine s-ar devora între, din vârful sistemului piramidal în jos, până la fund, atunci când ar simți că toți sângerează. Dar e o fantasmă, ce rareori apare prin filme polițiste, ori prin Twin Peaks.
Și deodată maestrul Pany l-a luat pe Curcu Biteșeon c-un fel de batiscaf ultramodern, transparent drept în adâncurile țărmului. Vedea vermuști marini aranjați în tablouri. Forme geometrice de vermuști, ce-și arătau inteligența configurării de sisteme pe niște pereți verticali, netezi precum oglinzile. L-a mai purtat Pany și-n galeriile neajunse ale pictorilor refugiați aici. Stăteau la umbră de soare și de orice aranjament politic de pe țărm și se odihneau creând. Nu foloseau pensule, șevalete, palete, tempera, tuburi de vopsele cu ulei, ci abordau pictura în două feluri distincte : odată pe calculator, ritmând gamele cromatice subacvatice prin corespondentele similiterestre sau similiceleste, alteori ajutându-se de compozitiția organică și anorganică a mediului marin salmastru. Marea Neagră este formată, după studiile specialiștilor institutului Borcea de la Agigea-Sat, din două mări suprapuse. Pany îi explică lui Curcu despre substanțele aparent mortale, de fapt tămăduitoare pentru orice boală, care se află depozitate, din voia Celui de sus, în acest adevărat depozit farmaceutic natural: fundul Mării Negre. Pictorii testau fantezist, precum tritonii unei planete Terra eliberată de noxele vieții în timp, zăcămintele morții-Viață. Pany îl îndemnă:
- Uită-te bine, nu mai e nicio deosebire între arta medicală și cea picturală, fiincă maeștrii mării, exilații Europei care urmau să fie executați au fost aduși aici. Laboratorul creației și al vindecării nu este decât o mică parte din ceea ce o să fie cândva. Ia gândește-te, Curcu, dacă lumea se va schimba în altceva, mai presus de gândurile oamenilor de știință, reprezentarea acelei viitoare ipostaze n-a fost dată limpede în istorie decât de către toți artiștii, pictori, bijutieri, ceramiști, sticlari, arhitecți, muzicieni, scriitori, sculptori, gastronomi, designeri vestimentari, cosmeticieni, designeri de arajamente interioare etc. S-au adunat aici ca să se edifice asupra a tot ceea ce va fi artă-n viitor, paralel cu tot ce-i descoperit încă pe uscat, din timp în timp, însă nu-i menționat suficient, ori rămâne în mintea câtorva oameni.
Curcu Biteșeon se uita cu lăcomie la toate strădaniile tritonilor artiști. Îi replică lui Pany:
- Oricum acest pământ nu prea mai e ca un poem, a devenit proza cea mai fadă, iar starea de surpriză plăcută în mintea noastră nu se produce precum apăsarea pe trăgaci a unui pistolar temerar. Niciun reazem nu mai află cunoașterea. S-a întrerupt pe Glob de câțiva ani perfuzarea venelor pământenilor cu materie cenușie angelică, cu limfă și sângerări martirice. Dar cum vine asta, maestre Pany, aici să se recreeze din senin lumea, când pe uscat s-a declanșat deja Dezobișnuirea, când merită să dai de pământ cu jegoșii, ciurucurile din născare, șefi peste șefi cățărați unul pe altul stând capra?
- Nu pot să-ți răspund decât parafrazând butada lui Voltaire, care spunea că dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat... Filosofică butadă, care dă peste cap și pe unii credincioși prea mândri de ei. Aș spune altceva: dacă zăcămintele Morții-Viață n-ar exista, cu necesitate Dumnezeu le-ar inventa, nu oamenii. Pentru că din mintea omului nu putea ieși rostul viitor al omenirii, pe care-l vedem aici. Nu doar că se trăiește și se inventează in aeternum și-n preamărirea lui Dumnezeu, ci se păstrează relația iubitoare, plină de încercări, lipsită de maculare. Uite aici avem orașe întregi cu plajă și munte la scară. Dacă petrecerea timpului liber este pentru trăitorii actuali de nenumărate ori atât de haotică, iată cum tritonul poate ajunge acolo unde îl inspiră mintea și inima, fără nicio greutate: se va întâlni și va discuta, dacă vrea, cu Herta Müller în Berlin, fără ca ea să bage de seamă, însă imediat ea va reda câte ceva din acest dialog într-un poem neoavangardist, într-o conferință, într-o proză, într-un eseu. Se aud din depărtări vocile delfinilor, pe cale de-a dispărea. Mai din depărtare, dinspre oceanele Atlantic și Indian, fiincă Pacificul e prea departe și capitonat de Siberii, se aude muzica balenelor. Pescărușii nu încetează să le amintească pe litoral celor care suferă în prezent cea mai neagră perioadă istorică, într-o Românie de nerecunoscut, că aici, numai aici la Marea Neagră, care odihnește în iubirea sa față de bătrânul fluviu civilizatoriu, s-au acumulat energiile solare-selenare din dejecții, din petrol deversat, din toate relele care s-au ivit nu departe, ci dinspre ultimul Basarab, ultimii Basarabi, ai lui Bă...

Deodată Curcu își reveni. Acvariul constănțean se închisese de mult. Și-a scos tricoul, bermudele. A intrat în acvariul din mijloc. S-a simțit sărutat de mii de guri. Păstrugi, pisici de mare, nisetri, căluți de mare, anemone, toate lighioanele Mării Negre veniră să-i lingă rana deschisă de la tâmplă, să-l sărute pe corpul care se căznea să îmbrățișeze fundul acvariului. Deodată auzi glasul lui Pany. Îi vorbea mai pe înțeles, în sfânta limbă de astăzi, engleza, pe care și el, Curcu o respecta ca pe-un dar divin al tinerilor care mai pot realiza ceva:

- "'... all at once I heard the singsong voice of a child in a nearby house. Whether it was the voice of a boy or a girl I cannot say, but again and again it repeated the refrain "Tolle, lege! Tolle, lege!" [Take, read!]. At this I looked up, thinking hard whether there was any kind of game in which children used to chant words like these, but I could not remember ever hearing them before. I stemmed my flood of tears and stood up, telling myself that this could only be a divine command to open my book of Scripture and read ..." [1]

Nu știa nici el dacă Pany era de sex masculin sau feminin, poate că îl văzuse ca maestru spiritual chiar pe îngerul său păzitor în halucinația cu tritonii-artiști. Acum era un copil. Ridică-te și citește! Da, iată în fața sa cum peretele acvariului se transformase chiar în paginile Cărții. O văzuse începută acolo, jos, în adâncuri. Parcă auzea glasurile delfinilor, balenelor, pescărușilor, mierlelor, păunilor. Un mixaj deosebit, pe fondul mării, al valurilor izbind digurile, se revărsa brusc peste toată Dobrogea, apoi pornea haihui să sperie ultimii oameni increduli. Cutremurele se țineau lanț. Însă oamenii care credeau se jucau pe plajele reieșite la suprafață, cu tot felul de invenții artistice, se iubeau, ascultau și făceau muzică. Spectacol după spectacol, Vamă după Vamă. Felinarele de pe bulevardul Ferdinand, precum niște cupe imense de șampanie, strălucitoare fuseseră plantate peste tot. Olimp, Venus, Aurură, Jupiter, Saturn, Neptun erau peste tot în lume. Acolo unde nu venise Dezobișnuirea. Zăcămintele morții-Viață era inepuizabile. Le simțea în piele. Curcu era răpit de moartea adâncurilor. Deodată și-a ridicat privirea, întrebându-se de unde vine acel refren al cântecului copiilor, "Tolle, lege, tolle lege!". Curcu și-a stăpânit șuvoiul de lacrimi, s-a ridicat spre suprafața apei. Și-a spus că aceasta nu poate fi decât un îndemn divin, să ia Cartea, Sfânta Scriptură și să citească...


Note:

[1] Augustine of Hippo, "Confessions (Confesiones)".