Noaptea fusese mai mult decât un sfetnic bun pentru Luc. Fusese paliativul cu care încercase să răstoarne legile imuabile ale existenței. Întinerise parcă. Se plimba prin salonul botezat în luminile generoase ale candelabrului cu o vioiciune care nu o mira deloc. Își pregătise o cafea tare și se ascunsese în hamacul amintirilor. Așa cum facem fiecare, cautând ceasul de reverie când plinătatea acestui sentiment devine realitate pură. Scosese din dactilioteca de suflet teancul de scrisori parfumate de uitare. Scrisorile pe care Petru i le scrisese cu patima celui ce iubește și este iubit. Ce știa ea atunci despre dragoste? Mai nimic. Sau poate că-și imagina că știa totul, după combustia sentimentelor ce îi devorau sufletul ori de câte ori era vorba de Petru. Se gândea cât de tern răsună definiția pe care dicționarele ne-o oferă atunci când este vorba despre acest sentiment. Dragostea. Dar, când stai să-i diseci armoniile interioare, acest cuvânt capătă reverberații uimitoare. De la dragostea trecută prin filtre emoționale – maternă, paternă, filială – ajungând până la dragostea lumească. Cea trupească. Căreia i se supun toți muritorii. Câtă diferență de registru tehnic însă între gradarea acestor sentimente ce toate cuprind în structura lor cuvântul „dragoste”! Dulcea, permisiva, dragoste maternă. Inocenta, dragoste filială. Aspra, impenetrabila, dragoste paternă. Înșelătoarea, frivola, scurta, dragoste lumească! Uneori acest sentiment de dragoste devine greu ca pământul - căci numai noi, pământenii, putem iubi. Alteori, rarefiat ca aerul - când iubești umbli cu capul în nori, nu? Lichid ca sângele ce năvalnic îți pompează turnul de veghe al inimii atunci când iubești. Incandescent ca flacăra gândului îndreptat spre ființa pe care o iubești. Ori înghețat ca o banchiză pe care ai rămas singur atunci când iubești fără să speri. Ce spectru coloristic poate îmbrăca acest sentiment! Albastru ca cerul sub care iubești. Negru precum noaptea ce o aștepți cu nerăbdare când iubești. Roșu așa cum vezi în fața ochilor când ești gelos pe cineva care nu te mai iubește. Alb ca puritatea fecioarei căreia i-ai spus „te iubesc” pentru prima dată. Ca toate celelalte Eve dinaintea ei, Luc purtase și ea masca acestui actor perfect care este dragostea. Și jucase pătimaș în această piesă plină de zgomot și furie, împrumutând rând pe rând o altă mască. Căci atunci când iubești la o vârstă ca a ei, pe atunci, poți trece firesc și simplu de la simpatie la atracție, de la atracție la admirație, de la admirație la fascinație, de la fascinație la vrajă, de la vrajă la adorație, de la adorație la venerație, de la venerație la divinizare, de la divinizare la fetișism... Ceasul acela vechi de când lumea constituia acum singura verigă prin care se mai simțea legată de Petru. În ciuda trecerii atâtor ani! Și mai știa că din clipa când l-a cunoscut i s-a întâmplat un lucru uimitor. De atunci, lucrurile și fenomenele lumii înconjurătoare începuseră să capete pentru ea valențe neobișnuite. Uneori, fantastice. Zăpada putea fi fierbinte. Pe cerul întins ca o mare de ape pluteau corăbii, văzute doar de ea. Păsările prindeau grai. Florile o îmbrățișeau, aerul devenea lichid, pământul un nor pufos pe care plutea, nu mai pășea. Marea se năștea într-o câmpie de iarbă unduind, iar copacii erau niște călători odată cu gândurile ei. Trupul i se transformase într-o vioară pe care Petru interpreta beethoviana odă a bucuriei, calcinându-i fasciile până la ultimul atom. Cuvântul devenise pentru ea o unitate de măsură ce cuantifica așteptarea. Din lut putea clădi piramide cu fruntea-n soare. Un munte nu mai însemna decât un mușuroi de furnici la picioarele ei. Învățase că dragostea poate schimba totul, dar, ce păcat, că nu știa pe atunci că nu o poate face pentru totdeauna! Că atunci, când filmul iubirii se voalează, poți trece cu aceeași ușurință de la adorație la gelozie, de la venerație la ură, de la divinizare la răzbunare. Uneori până la fatidica crimă nemaifiind decât un pas stingher pe puntea suspinelor... Dragostea te poate înălța și tot ea te poate prăbuși într-o clipă pe axa uranic-htonic. Privea scrisorile pe care Petru i le trimisese ca pe niște relicve pe care după o muncă trudnică reușise să le dezgroape din situl arheologic al inimii sale. Le mirosea, ca și cum ele ar fi trebuit să poarte în sâmburele cuvintelor așternute cu grație miresmele unui alt veac. Căci în scrisorile de dragoste pe care oamenii și le scriu unii altora se ascunde o gamă atât de diversă de sentimente. Există scrisori de gelozie. Pline de scrijelirea însângerată a penelului. Scrisori de tandrețe, în care înfloresc pentru prima dată mugurii unei relații incipiente. Scrisori de adio, coborâte în berna sufletului. Acoperind cu coroane de flori fanate și lacrimi mausoleul greu ridicat al unei relații. Scrisori în care ne imputăm unul altuia infidelitățile. Infidelități săvârșite, ori visate, sau născute din comerajul specific lumii ce ne înconjoară. Infidelități regretate sincer sau ascunse sub grima unor scuze abil meșteșugite de cei ce fac parte din categoria sibariților sau a mesalinelor. Sentimentele pe care Petru i le destăinuia în scrisorile lui, expediate între două lupte, purtau în ele, pe atunci, doar nucleul unei speranțe ce iterativ răzbătea printre cuvinte: terminarea războiului și o viață fericită unul lângă celălalt. Visau amândoi, neștiind că visele constituie uneori bracul unei speranțe târzii, un ștraif deceptiv ce încearcă să împlinească fericirea noastră. Acum, după aproape patruzeci de ani, ele nu mai constituiau decât manuscrise salvate dintr-o mare de sentimente moarte. Spre dimineață, epuizată de emoția revederii cu cel ce avea să-i readucă în viață un obiect ce-i împlinise altădată tinerețea, Luc adormise în fotoliul ei. Când a auzit soneria de la intrare, a țâșnit în picioare. Corpul ei, altădată o lumânare pâlpâindă, din care se topea vizibil ceara vieții, devenise un arc destins. Un resort interior pe care nu-l mai simțise de atâta amar de vreme o împinse cu extazul lui spre ușile împodobite cu vitralii ce sub lumina soarelui răsfrângeau alcături de îngeri și de flori într-un Eden hialin. Vitralii comandate, cândva, de Tiberian cel bătrân unui meșter sticlar, demult adormit și el în țărână.
- Bună dimineața, scumpă doamnă! silabisi onctuos Pleșoianu, scoțându-și de pe cap pălăria de fetru maro. Sper că nu deranjez...
- Nu, vă rog, intrați! Faceți-vă comod! Stați aici pe divanul acesta. Vă pregătesc imediat un șerbet delicios. Singur?
- Din păcate, dl. Gregorian, a cărui carte de vizită am găsit-o după îndelungi căutări, nu m-a putut însoți. Probleme de sănătate...Are aproape 70 de ani...Îmi pare rău...Mi-a promis că poate vă va vizita altădată...I-am lăsat adresa d-voastră.
- Poate altădată, cine știe? oftă Luc, vădit afectată că omul, de la care aștepta multe răspunsuri legate de obiectul ce o readusese la viață, nu o putuse vizita.
În timp ce Luc îi pregătea șerbetul ei favorit, Pleșoianu se foia pe scaunul său. Măturase cu privire lacomă, de inițiat, salonul impunător. Privirile i se lipiseră cu un super glue imbatabil pe toate obiectele ce compuneau arealul domestic al acelei bătrâne de la care se pregătea să scoată niște bani frumoși. Nu mai rezistă și sculându-se de pe fotoliu măsură cu pași grăbiți covorul persan, în care tălpile i se scufundau ca și ghearele unui tigru prin melasa topită de soare a nisipului saharian. Privi tabloul reprezentându-l în mărime naturală pe Raul Tiberian. Apoi scană bibelourile, argintăria din vitrină, vazele chinezești, scumpe și rare. Luc îl găsi mângâind un pescar japonez din jad.
- Vă plac antichitățile mele, nu-i așa? îi ațâță și mai mult interesul Luc. Poftiți, serviți șerbetul casei! Este delicios!
- Nu trebuie să vă deranjați pentru mine, zău! Nu vreau să abuzez de timpul și răbdarea d-voastră de a ține în mână...în casă...obiectul dorit. A intervenit un singur lucru, spuse oaspetele cu privirea în pământ.
- Sper că nu v-ați răzgândit!?
- Nu, nu e vorba de asta. Dar ieri, după plecarea d-voastră, un mușteriu mi-a oferit dublul sumei pe care v-o propusesem... Era, se pare, un anticar de ceasuri vechi. Expert în domeniu. O oră a insistat pe lângă mine să îi vând ceasul...
- Sper că nu...
- Nu, exclus. Pleșoianu este om de cuvânt, doamna mea! Numai că, știți cum e, vremurile sunt ascuțite ca lama ghilotinei. Oricând te pot lovi. Ajungi sărac. Pe drumuri. Nici eu nu mai sunt tânăr. Copii nu mi-a dat Bunul Dumnezeu, căci nevastă-mea a murit de tânără. Nu mi-a mai trebuit altă femeie. M-am închis în mine, în pasiunea asta pentru lucruri vechi. Am colindat țara. Am cunoscut oameni. Asta mi-a umplut sufletul rămas gol după moartea soției.
- Și ce propuneți, d-le Pleșoianu? îl întrebase Luc, cântărindu-i reacțiile printre gene. Să vă ofer și eu același preț ca mușteriul insistent de aseară?
- Doamna mea, nu vreau să licitez și să par un om de nimic! Nu 1000 de lei...dar, poate, 800...Ce ziceți?
- Batem palma, n-am ce face! Am pierdut atâtea în viață încât niște bani amărâți, care azi sunt, mâine s-a ales praful și pulberea de ei, nu o să-mi umple viața cu mai multă fericire.
Pleșoianu se foia pe scaunul lui, iar un bun cunoscător al psihologiei umane, cum era Luc, nu putea să nu observe în privirea lui că se condamna tacit că nu insistase să ceară suma maximă. Urmărindu-l atent, Luc era convinsă că nu existase niciun mușteriu, expert în ceasuri. Ci numai o dorință venală, firească celor din breasla negustorilor, încercați pe rând de o pierdere neplanificată sau de un profit neașteptat.