Privise zile întregi cadranul pe care harnicul minutar mai țesea încă iluzorii minute ori fatidice ore. Răzbătea până la ea prin ticăitul lui firav zbaterea domoală a valurilor de la Balcic. Când pe țărmul îndoliat de umbrele înserării îi dăruise lui Petru ceasul. Pusese în acea inscripție - „Să nu uiți, Balcicul !” - toată setea ei de viață. Jurându-și să scoată din fântâna pustiită a sufletului ei apa vie, care le-ar fi dat amândurora viața veșnică. Mângâia capacul auriu, iar degetele-i firave, osoase, tremurau când atingeau pata de sânge coagulat, pe care trecerea timpului nu-l putuse șterge. Se întreba de unde ar fi putut proveni. Era un semn că Petru fusese rănit în ultimele lupte ale primului război mondial? Fiindcă de atunci nu se mai văzuseră. Și nu pentru că distanța îi despărțea, ci fiindcă Petru pusese capăt relației lor. Brutal. Pe neașteptate. Nedrept. Luc se întreba cu voce tare cum de ajunsese acel obiect de cult pentru ea în posesia unui om rapace ca Pleșoianu. “ Unde era Petru? De ce-l vânduse sau, poate, dăruise unui anume Gregorian Petrescu, de la care ceasul ajunsese pe taraba lui Pleșoianu? Petru dorise să rupă, astfel, pentru totdeauna, ultima parâmă de care corabia iubirii ei mai andoca în portul suferințelor trecute? Corabie care, iluzoriu, își căutase un liman primitor în inima lui? Teleologia de care fusese dominată o viață întreagă își urma și acum cursul ei ineluctabil? Era scris în stele ca ea să intre din nou, după atâta amar de vreme, în posesia acelui ceas? De ce nu-i ceruse lui Pleșoianu mai multe date despre acel Gregorian. Ar fi putut astfel să-și dea seama cine era cel ce făcuse impietatea de a vânde o parte din sufletul ei pe o tarabă rece, frustă”. Erau întrebări care răsuceau și mai mult cuțitul în rana unor vechi dureri. Își amintea, privind la cadranul harpagonic al ceasului, că la Balcic cunoscuse numeroasa și bogata familie a lui Petru. Descendenți ai boierilor de pe malurile Dunării, din Galațiul devenit portul împlinirii multor vise pentru negustorii ce bătuseră mările în lung și în lat. De la gurile Nilului și până la Bosfor. Din Smirna până în Lemessos. Familia lui Petru o respinsese din prima clipă ca pe o grefă pe care trupul neamului Dunărenilor nu o putea primi. Condiția ei socială modestă era un prim semnal de alarmă că Petru, adulatul familiei, trebuia îndepărtat cât mai repede din golful primejdios, în care acostase corabia plină de mreje a tinerei cu trup de nereidă. Mai mult, nu puteau concepe ca locotenentul de cavalerie, pe al cărui piept atârna deja Meritul militar, să fie prins în lasoul unei umile infirmiere. Statutul de infirmieră era văzut pe atunci sub lumina ușurinței feminine, ce-și plimbă nurii prin diverse spitale de campanie, la cheremul ofițerilor avizi de o bucațică de carne fragedă în acele timpuri de abstinență și calvar. Dar, în ciuda canonadei de jigniri abil ascunse sub grima glumelor făcute de familia sa, fuseseră atât de fericiți la Balcic. Cabala, țesută meschin în jurul ei de toți acei boieri scăpătați, nu reușise să-i învingă sentimentele față de Petru. Clipele petrecute pe țărm, primul sărut, promisiunile lui de a fi doar a ei o viață întreagă, prima lor noapte de dragoste, o făcuseră atât de fericită. Reîntoarsă în spatele pereților de foaie de cort ai spitalului, încerca să uite ororile acelui război, să strângă din dinți și să încerce să fie tare. Pentru ea, pentru Petru, pentru copilul pe care simțea că îl poartă în pântece după câteva săptămâni. Nu îi spusese încă vestea cea mare. Aștepta să o facă într-un moment de liniște, căci primul război mondial își trăia agonia. Dar zilele și nopțile ei deveneau tot mai greu de suportat din cauza sosirii în spital a doctorului Rogoz. Transferat de câteva luni. Un om cu un chip respingător, în preajma căruia resimțea un sentiment irepresibil de silă. Și teamă în același timp. Suferind de o acromazie pronunțată, probabil datorată unei boli din copilărie, Rogoz o urmărea ca un lup flămând la tot pasul. Încerca să se apropie de ea lângă patul vreunui rănit, înghesuind-o provocator prin colțuri. Zâmbindu-i histrionic, așa cum numai bărbații maturi știu să o facă, dându-i de înțeles din priviri că nu va avea scăpare. Că ceea ce el își dorește va avea. Mai devreme sau mai târziu. Uneori afișa față de ea un aer de superioritate, care o zdrobea pur și simplu, făcând-o să se simtă mică, părăsită. Neapărată de nimeni. Alteori, o implora din privirea-i bazedoviană să-i dea un cât de mic semn al bunăvoinței ei și afișa un comportament ancilar, care-i producea greață lui Luc. Văzându-se respins în repetate rânduri, Rogoz o amenințase că se va răzbuna pe ea. Că o va trimite în primele rânduri, printre infirmierele ce împărțeau cu lacomii corbi tranșeele morții în căutare de supraviețuitori. Sau că o va acuza, fără putință de a se apăra, de un malpraxis ce nu făcea casă bună cu interesul național de a salva de la moarte eroii neamului. Și reușise să-și pună planul în aplicare. Plan care a și dus la ruperea relațiilor dintre ea și Petru.