agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3789 .



Însemările Motanului Tom
proză [ ]
„Heidi” de Johanna Spyri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [D-na Gheo ]

2011-08-28  |     | 



Mic îndrumar pentru părinți și bunici, pentru frații și surorile mari, care vor să le citescă fraților și surorilor mici și, bineînțeles, pentru toți copiii-cititori.

O poveste de citit și de ascultat: “Heidi”, de Johanna Spyri

Partea întâi
Dragi copii, mai țineți voi minte ce v-am mărturisit chiar la începutul însemnărilor mele? Că atunci, când vreau să mă relaxez după prea mult citit, mă duc să privesc grădina cu florile și copacii ei, cu fluturii și păsările ei.
Astăzi, însă, s-a întâmplat ceva deosebit. N-o să vă vină a crede ! Astăzi, am citit o carte care m-a relaxat la fel de mult ca și grădina. De ce? Pentru că în ea este vorba despre frumoșii munți Alpi din Elveția. Cartea, scrisă de Johanna Spyri, se numește “ Heidi”. Nici nu vă puteți imagina ce plăcere am trăit s-o descopăr pe Heidi, datorită căreia am aflat cum freamătă bătrânii brazi, cum țipă vulturii, cât de frumos este islazul plin de flori galbene și albastre … și multe alte minunății.
De-acum sigur vreți să știți cine este Heidi. Este o fetiță care a rămas fără părinți încă de mică și astfel a fost crescută de mătușa ei, Deta. Când a împlinit cinci ani, Deta a dus-o la bunicul care trăia singur în munți, departe de sat. Oamenii chiar se temeau de el. Dar odată cu sosirea lui Heidi, vom descoperi că, de fapt, unchiul Alm, căci așa îi spuneau localnicii, este un om bun, darnic și mai ales un bunic care-și iubește nepoata.
Tare frumos mai începe această conviețuire dintre bunic și nepoată, la cabana de pe stâncă, “așezată în bătaia vântului, dar în plin soare”! Heidi, cum l-a văzut, i-a spus veselă: “Bună seara, bunicule!”, iar bunicul o întreabat-o pe fetiță : “Ce vrei să faci acum?” Heidi i-a răspuns că vrea să vadă coliba și….așa începe frumoasa poveste din frumoșii munți Alpi.
Și într-adevăr, bunicul i-a arătăt cabana lui.: “Într-un colț, erau o masă și un scaun, iar în altul se afla patul bunicului. Într-o parte a camerei, o ușă în perete. Bunicul o deschise. Aici era dulapul în care se țineau hainele. Pe un raft se vedeau câteva cămăși, șosete și prosoape; pe un altul, câteva farfurii, cești și brânză. În acest dulap, bunicul ținea tot ce avea nevoie pentru viața lui de zi cu zi.”
Din acel moment, bunicul i-a oferit nepoatei lui tot de ce avea ea nevoie. Când Heidi a întrebat unde va dormi, bunicul i-a făcut un pat din fân, iar ca pătură i-a adus o pânză de sac, când a venit ora mesei, bunicul a venit cu lapte și brânză, când și-a dat seama că nu are un scaun pentru Heidi, bunicul a făcut imediat unul pe măsura fetiței…..și fără ca vreo zână bună să facă minuni, cum am citit în alte povești. Tare mult mi-a mai plăcut această armonie ce a coborât în coliba din munți a unchiului Alm! Bunicul “se plimba cu ciocanul și cuiele după el, reparând ce mai era de reparat, iar Heidi îl urmărea pas cu pas și îl privea cu atenție și bucurie” Ce-ți poți dori mai mult decât ca bunic să fii înconjurat de dragostea nepoatei, iar nepoata să fie protejată de grija bunicului! Noi am fost șapte pisoi acasă și toți am crescut în înțelegere. Poate de aceea povestea m-a impresionat atât de mult: pentru că îmi amintește de liniștea și pacea familei mele.
Și uite așa, în timp ce bunicul și nepoata se pregăteau pentru seară, în timp ce “brazii bătrâni se frământau”, “ vântul puternic șuiera și urla printre vârfurile copacilor, iar Heidi “dansa și sărea pe sub copaci, ca și cum cel mai minunat lucru i se întâmplase,” de pe versanții munților coborau caprele, cu Peter în mijlocul lor. Două capre frumoase, una albă și una maronie, au ieșit din turmă. Heidi chiui de bucurie: “Sunt ale noastre, bunicule?” “Amândouă?” “Vor sta cu noi?” “Cum le cheamă?”
Astfel, odată cu Peter și cele doua capre, Daisy și Dusky, la cabana din munți se țese o prietenie la fel de frumoasă ca și dragostea dintre bunicul Alm și Heidi și…. ca și frumusețea munților Alpi.

Partea a doua
Dragi copii, cred că și vouă vi se întâmplă asemenea lucruri. Și am să vă spun ce anume: citind o carte, deodată vă impresionează un anume paragraf, o vorbă a cuiva sau o descriere de peisaj și astfel ajungeți să vă placă totul în jur și vă doriți să trăiți în prietenie cu toată lumea.
Astfel i s-a întâmplat lui Heidi. Munții Alpi o făceau fericită și odată cu ei, toți cei din jur: bunicul, Peter, cu care mergea pe islaz cu caprele, bunica lui Peter, caprele, Snowhopper, Daisy și Dusky. Tare m-a impresionat momentul când Heidi și Peter au mers pentru prima dată cu caprele, iar natura s-a arătat în fața lor, în toată minunăția ei. Și pentru că Heidi vedea asemenea locuri pentru prima dată în viață, totul îi plăcea, iar Peter parcă și el le vedea pentru prima dată. Și asta numai pentru că se simțea bine s-o aibă pe Heidi lângă el: “Începură veseli să urce muntele. Un cer fără nori îi privea de sus, deoarece vântul alungase în timpul nopții chiar și cel mai mic nouraș. Versanții, plini de verdeață proaspătă, erau însoriți, iar multe floricele albastre și galbene se deschiseseră…” iar mai încolo: “Heidi își scosese șorțul, îl legă strâns și îl puse lângă geanta lui Peter. Apoi se așeză lângă băiat și își făcu de lucru. În depărtare se vedea valea; în fața sa se întindea o câmpie plină cu trandafiri albi. Heidi rămase nemișcată, în timp ce Peter ațipise lângă ea și caprele pășteau printre tufișuri. Un vânticel îi mângâia obrajii, iar acei munți o făceau mai fericită ca oricând. Privi spre crestele munților până când i se păru că ăștia au căpătat fețe umane, iar în curând îi deveniră familiari, de parcă erau prieteni vechi…”
Să nu credeți cumva că Heidi a încetat să iubească natura odată ce iarna s-a arătat în munți. Când bunicul a luat-o cu sania la bunica lui Peter, fetița “țipa de bucurie, deoarce i se părea că zboară ca o pasăre” și nu mai contenea să se mire de frumusețea zăpezii: “- Bunicule,,,,uită-te la copacii ăstia! Sunt acoperiți cu aur și argint…”
Iar când primăvara s-a arătat “cu briza ei plăcută, care făcea brazii să vâjâie”, bucuria lui Heidi a crescut, pentru că putea merge din nou cu caprele la păscut, “acolo unde florile galbene și albastre o vor întâmpina la fiecare pas”, iar caprele “ mergeau după ea ca niște cățeluși ascultători”
Datorită lui Heidi îmi place acum și mie mai mult grădina cu flori și copăcei a doamnei Gheo, și mă simt mai apropiat de toți prietenii mei din cartier, fie ei motănei, ca mine, fie veverițe, cățeluși sau păsărele.
Heidi s-a atașat atât de mult de frumusețea munților, încât, atunci când a fost nevoită să plece la Frankfurt, ca să-i fie tovarășă de joacă Clarei,( am să vă povestesc mai încolo despre această fetiță în căruț, la fel de bună ca și Heidi) n-a înțeles defel cum de un oraș nu are munți și flori. Ea, care era “stăpâna” munților și islazului, ea care era liberă să intre și iasă când dorea din cabana bunicului, liberă s-o viziteze pe bunica lui Peter, acum, într-o casă atât de frumoasă, într-un oraș atât de mare, trebuia să învețe, regula despre “închiderea ușilor”.
Ajunsă în camera ei din casa domnului Sesemann, tatăl Clarei, Heidi s-a arătat nerăbadătoare să privească cerul și munții așa cum făcea ea în casa bunicului. În schimb, nu mică i-a fost dezamăgirea când a descoperit că ferestrele erau prea înalte pentru ea.
Astfel, s-a mulțumit doar cu gândul la “zăpada care se topea pe văile muntelui și la primele flori de primăvară pe care le privea mereu cu atâta încântare.

Partea a treia
După cum vedeți și voi, dragi copii, nu vă povestesc toate întâmplările prin care a trecut Heidi, pentru că, de fapt, cartea este mai mult un “loc” în care se întâlnesc oamenii. Și datorită lui Heidi, aflăm ceva deosebit de frumos despre acești oameni. Aflăm cum fiecare vrea să facă un bine, cum fiecare, în felul lui, vrea ca cel de lângă el să fie fericit. Grija pentru celălalt e cel mai important lucru în viața lor. Când bunica Clarei l-a întrebat pe bunic cum a reușit s-o facă pe Clara sănătoasă și fericită, în frumoșii munți Alpi, bunicul i-a răspuns:
“-Vine mai mult din grijă decât din învățătură”
Tare am fost impresionat, pentru că felul acesta de oameni mi-a adus aminte de mama mea care, pe lângă faptul că ne îngrijea pe noi, pisoii, mereu avea grijă ca și alți pisoi, mai ales cei părăsiți de părinții lor, să fie hrăniți și puși la adăpost.
Deci Heidi trebuie să plece în Frankfurt să-i fie tovarășă de joacă Clarei, fiica domnului Sesemann, o fetiță bună, dar care nu putea merge. Aici, Heidi trăiește într-o casă mare, departe de natură și de căprițele bunicului. Nu se poate obișnui defel. Tânjeste după munți. Este îngrijorată pentru bunica lui Peter, căreia mereu îi era frig. Dar, în același timp nici nu vrea să-i supere pe Clara, pe bunica Clarei, care a învățat-o să scrie și să citească, pe domnul Sesemann sau pe doctor. Numai că Heidi chiar se îmbolnavește de dor de casă, și astfel doctorul, un om la fel de bun ca și bunicul, hotărește s-o trimită acasă.
Odată sosită înapoi în munți, prima ei grijă e să-i aducă bunicii lui Peter chiflele cele albe, dăruite cu toata dragostea de Clara. Pentru fiecare a adus ceva, pentru că bunica și tatăl Clarei i-au dăruit lui Heidi multe lucruri drept recunoștință pentru felul ei frumos de-a se purta.
Când mai târziu Clara vine în munți s-o viziteze pe Heidi, dorința ei cea mai mare este să poată să-i ajute și ea pe ceilalți. Aproape că mi-au dat lacrimile, când Clara o întrebat-o pe Heidi, la plecare, ce ar putea ea să-i dăruiască căpriței care a făcut-o bine. Știți că aici în munți, Clara începe să meargă. Întrebarea ei: “Ce aș putea să-i dăruiesc?”, zic eu, este, de fapt, dorința fiecăruia din carte: a bunicului s-o vadă pe Heidi “liberă și fericită ca pasărea vazdului”, a bunicii Clarei de-a o învața pe Heidi să scrie și să citească, a domnului Sesemann de a-l răsplăti pe bunic, promițându-i că va avea grijă de Heidi, și de Peter, lăsându-i prin testament o monedă de zece penny pe săptămână, a lui Heidi de a-i dărui buncii, care nu vede, patul cu pernele si plapuma pe care a dormit ea în Frankfurt, a doctorului care se oferă a fie tutorele lui Heidi, a căprițelor care și-au dăruit laptele lor Clarei, ca s-o facă să meargă, și lui Heidi, ca s-o țină sănătoasă și veselă….
Iar ce vă spun eu aici, vă poate lămuri mai bine, în final, discuția dintre bunica Clarei și bunicul lui Heidi:
“Bunica o luă pe Clara de mână( care acum putea merge)… Când ajunse la bătrân, îi luă mâinile într-ale sale și spuse:
-Dragul meu, drag unchiule! Cum să-ti mulțumim! Ǎsta este rezultatul grijii tale…
-Este datorită soarelui și aerului de munte, o întrerupse bunicul, zâmbind.
Apoi Clara strigă:
-Și al laptelui delicios al lui Daisy…”
Iar când povestea se încheie, îi găsim pe Heidi și pe Peter din nou împreună, în inima frumoșilor munți Alpi, iar pe bunic și doctor, prieteni buni, îngrijindu-se de viitorul lui Heidi, fetița din povestea “Heidi”-o poveste de citit și de ascultat, pentru că e tare frumoasă.

Motanul Tom
Colaborator: D-na Gheo

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!