Nu ești chinez dacă nu vezi Zidul chinezesc

De cum sosisem în China, colegii mei care se aflau de mai de mult acolo, ne-au spus că vom fi duși, cât de curând, la Zidul chinezesc. Eram foarte nerăbdător să vină acea zi. Și iată că, într-o duminică, îmbarcați în câteva automobile chinezești, goneam cu viteză pe o șosea asfaltată ce se îndrepta spre munții cei mai apropiați unde începea Zidul chinezesc.
Admiram cu mare atenție locurile prin care treceam. Întâlneam pe șosea chipuri de țărani exotici, arși de soare, cu pălării de paie pe cap. Se uitau cu gura căscată după mașinile noastre, văzând străini în ele, deși pe acolo turiști sunt tot timpul. De o parte și de alta a șoselei erau plantații de orez, cele veșnic nesătule de apă. Deși era duminică, țăranii ieșiseră conștiincioși pe câmp. Orezul era ocupația lor sfântă de fiecare zi. Găseam și grupuri pitorești de locuitori de-a lungul șoselei. În speță, niște țărani strunind grupuri de catâri ce se străduiau să tragă câte un car gol, sau niște căruțe încărcate cu saci mari cu marfă pentru piață. Vântul intens crea ici acolo mici vârtejuri de praf de nisip.
Treceam și prin sate bine organizate, cu grupuri de locuințe bine împrejmuite cu câte un zid cenușiu, sau roșiatic uneori. Deja eram departe de Beijing, în zare apăruseră munți semeți, prăpăstioși, spre care ne îndreptam. Eu mă așteptam să văd niște munți împăduriți sau cu pășuni. Dar munții aceia erau tu totul altfel, păreau în întregime pustii, pietroși, foarte abrupți, chiar stâncoși. Foarte rar se vedeau pe acești munți niște pini singuratici, sau un soi de iarbă care se încăpățâna să crească pe aceste locuri care vedeau ploaie foarte rar.
Mare surpriză a fost pentru noi când, într-un defileu din apropierea Zidului chinezesc, am văzut unele coline colorate cu un soi de arbust, care, masiv, a îndrăznit să înflorească în acele aprige zile de arșiță. Peisajul era emoționant, prin atitudinea și semeția lui, dându-ne posibilitatea să cunoaștem mai bine cum arată o stepă sau o prerie ca cele din Vestul Sălbatic. Case și ogoare mici continuau să populeze cu îndărătnicie orice porțiune de pământ ce ar putea rodi. Ogoare mici, împrejmuite cu pietre adunate pe margine.

Dar, înaintând prin defileu, am început să vedem deja munți cu abisuri sălbatice, uriașe pietre pe vârfuri străjuind de sus prăpăstiile și culmile de munte, stânci care de milenii amenință să se prăvale la vale. Și, spre uimirea noastră, iată, au început să apară primele porțiuni ale faimosului Zid chinezesc.
Această priveliște m-a emoționat. Știam că acest zid este lung de cel puțin 6000 de kilometri. Această construcție gigantică ce se poate vedea cu ochiul liber chiar de pe Lună, este o construcție fără pereche în lume în grandoarea ei. Zidul chinezesc, dinadins, a fost construit peste cele mai prăpăstioase culmi de munți, peste abisuri, nimic nu le stă în cale, și asta pe o întindere uriașă de continent! Da, zidul încerca să ocupe cele mai strategice poziții din lanțul muntos străbătut, pentru a fi cât mai ușor de apărat din calea invadatorilor huni, sau mongoli sau ale altor neamuri sălbatice și hrăpărețe.
Am urcat pe un fel de șosea abruptă pe spinarea unei porțiuni restaurate de zid pentru turiști. Când am ajuns undeva mult mai sus, începeam să ne dăm seama de măreția construcției. Zidul avea cam 5-7 metri înălțime, lățime cam tot atâta, din loc în loc erau turnuri de control mai înalte, cu scări, adăposturi. Se vedea cum zidul șerpuiește fără istov peste cele mai inaccesibile creste, peste abisuri, pierzându-se mult departe în munții din orizont.
Stând pe zid într-un loc în care se vedea bine spre partea de câmpie care se îndrepta spre Mongolia, se vedea o pădure ca de molizi. Acolo, îmi ziceam, se pregăteau atacurile mongolilor asupra zidului. Îmi imaginam acele cohorte de barbari venind să înfrunte pe chinezii de pe ziduri. Dar acei sălbatici nu aveau niciodată succes. O singură dată a cedat apărarea zidului, asta datorită unei trădări, și atunci China a fost cucerită.
Uitându-mă la zid, îmi imaginam cum erau folosite crestele acestor ziduri pentru transport de oștiri, de turme de oi, de alimente puse pe spinările măgarilor care se puteau deplasa lesne pe creasta zidului. Dar mă gândeam și la milioanele de chinezi, de-a lungul a unui mileniu și mai bine, care au muncit la ridicarea acestor construcții fenomenale, mulți dintre ei și-au dat chiar viața muncind la construirea lor. Așa s-a putut aduce tihna Imperiului Chinezesc, mare cât un continent, dezvoltat fantastic în jurul a două fluvii legendare: Huang He (Fluviul Galben) și Yangtze (Fluviul Albastru).
Zidul chinezesc, restaurat pentru turiști, era o zonă foarte bună de fotografiat. Chinezii erau puhoi pe zid. Erau zâmbitori, fericiți că au ajuns și ei să vadă Zidul cel măreț al Chinei. Printre chinezi se zice că nu e chinez cine n-a ajuns măcar odată la Zidul chinezesc. Tentația lor era să facă multe poze, mai ales nouă, străinilor. Dar acest lucru, nu se știe de ce, era interzis. Unii au și pățit-o, ori se făceau că nu știu, ori n-au ținut cont de interdicție, au făcut poze cu străinii, au fost văzuți de oameni special puși peste tot să supravegheze, și li s-au confiscau filmele. Amarnică viață!