Nota autorului:

Conținutul acestui roman este o ficțiune în care atât acțiunea, cât și personajele au fost imaginate de autor. Orice asemănări cu realitatea, oricât ar fi de multe, sunt pur întâmplătoare. Lucrarea a fost dedicată celor din localitatea Roșia Montană care își apără cu înverșunare proprietățile și celor care fac eforturi să elucideze dispariția flotei române din Marea Neagră, ambele evenimente, alături de altele, fiind descrise pe larg în paginile ce urmează.

Prefață

Subiectul acestei cărți este alcătuit dintr-o serie de ficțiuni oarecum posibile, care clocotesc demult, ca un vulcan aflat sub pista de lansare a unor realități sociale insuportabile. Atunci când izbucnesc la suprafață, asemenea evenimente, oarecum similare celor descrise aici, au șansa să prindă un contur tăios de evoluții surprinzătoare, fără a avea nici o legătură cu vreo intenție a autorului de a le fi sugerat ca soluții izvorâte din epicul virtual menit să îndemne la practici radicale de eliminare a răului prin ceva similar.
Există o mulțime de fapte și întâmplări reale, de-a dreptul incredibile, care, la început, nu sunt câtuși de puțin luate serios în seamă, părând lipsite de orice relevanță, dar care, cu trecerea timpului, nu numai că ajung să surprindă pe toată lumea, ci încep brusc să schimbe lumea. Unele din asemenea evenimente se desfășoară lent, la suprafață, fără să alerteze pe nimeni, altele sunt subterane, planificate și elaborate strategic, în cea mai mare taină. Dacă au fost concepute inteligent și în folosul celor mulți, pregătirile de acest gen au uneori șansa să fie sprijinite masiv de popor și să măture cu succes răul, venind ca niște uragane purificatoare. Dacă nu, ele vor pieri ca multe altele (simple încercări), fără să intre în istorie.
De când este lumea și pământul, toate țările de pe glob, fără nici o excepție, au trecut și, mai cu seamă în zilele noastre, multe din ele continuă să treacă prin aspre și tenebroase momente critice, din ce în ce mai greu de rezolvat. Este ca un blestem cu care națiunile au intrat în noul mileniu, fiindcă așa sunt capriciile dintotdeauna ale istoriei. Dar se știe: o țară care nu-și poate soluționa în nici un fel valul crizelor ei interioare - cele mai grave fiind cele de esență economică, socială, financiară, politică, morală ș.a.m.d. - acea țară este condamnată la o tragică pieire. Dezintegrarea acelei entități naționale, altfel spus dispariția ei, este doar o chestiune de timp, dar devine o certitudine. Virușii acestei catastrofe se cunosc. Sunt hoția, necinstea, luptele politice interioare, corupția generalizată, imixtiunile din afară, ignorarea vieții spirituale și imoralitatea. De haosul produs de fenomenul generalizării corupției, un haos bine dirijat din umbre, care cuprinde toate instituțiile de bază ale societății bolnave - administrația, justiția, poliția, biserica, armata s.c.l. - de el profită imediat un grup ticălos de șnapani care, înainte de a dispărea fără urme, își îndeasă în grabă tonele de valută în băncile străine. Aceștia, prin lăcomie, ură și desacralizare, distrug tot, fără nici o milă: modelele culturale, tradițiile, familia, biserica, credința, tot, tot, tot... Statul, intrat într-o asemenea degringoladă, devine neguvernabil și tragedia se încheie implacabil prin pieirea națiunii. La lichidarea ei, prin metode subtile sau directe, își dau adesea concursul și puterile străine de peste fruntariile țării.
Situații de genul acesta se produc în zilele noastre în toată lumea, pe toate continentele, căci toate au fost afectate de globalizare și de criza mondială pe care o traversează omenirea la acest început de nou mileniu, dar cel mai rapid vedem că procesul degringoladei se desfășoară în estul Europei și cel mai vizibil este în România, o țară cu o istorie zbuciumată, unde paharul amărăciunii s-a umplut demul și a dat peste margini. Acolo cetățenii disperați se întreabă neputincioși: ce mai rămâne, Doamne, de făcut? Ajută-ne! Învață-ne! Oamenii răi, egoiști, lacomi și inconstienți vor să piardă țara, să o scufunde... Cei slabi, descurajați, își îneacă amărăciunea în alcool, droguri, petreceri deșănțate, excese sexuale, izolându-se de societate sau robindu-și viața și timpul cu pasiuni virtuale: internet non-stop, facebook, vizionări în serie de telenovele etc. După un timp, mulți din aceștia devin victime ale depresiilor nervoase. Mai există oare vreo speranță, mai există vreo salvare?
Dureroasă întrebare, la care scepticii - al cărui număr începe să devină majoritar - răspund: nu, categoric nu... Vocea lor este amplificată de o mass-media descurajată, pesimistă, obosită, inundată de exemple preponderent negative. Auzindu-le disperarea, cei încrezători în valorile tradiției și în puterile divine se roagă în genunchi, cerând Providenței să le trimită un salvator care să vină ca un Făt-Frumos ridicat din Carpați si care să se arunce plin de vitejie cu spada în mână în lupta cu balaurul cu multe capete, retezându-le pe toate, unul câte unul... Sunt oameni cinstiți, săraci, simpli, naivi, poate foarte naivi, dar cărora nu le-a murit totuși speranța. Și se pare că Dumnezeu le-a ascultat ruga optimiștilor, deoarece le-a trimis nu doar un singur salvator, ci chiar mai mulți. Oare cine sunt aceștia?

9

Capitolul I

Din șoseaua națională pe care aleargă zilnic sute de mașini, se desprinde un drum de țară pietruit care cotește peste colinele acoperite cu nesfârșite tufișuri verzi. Mai spre munte, tufișurile se transformă în păduri. Cine merge aproape 2 km pe acest drumeag descoperă că din el se desprinde un alt drum, ceva mai lat și la fel de bine întreținut, care trece pe lângă o vastă poiană verde, smălțuită cu flori policrome, ascunsă între două dealuri împădurite și străbătute de un râuleț limpede din care țâșnesc în aer, când și când, păstrăvii ce sar din apă grăbiți să ajungă în amonte. Puțină lume cunoaște aceste locuri pitorești și liniștite, aflate la marginea unei păduri întinse numită Codrul Dervenilor, o zonă sălbatică, parcă uitată de Dumnezeu; iar frumoasa poiană de la marginea pădurii servește ca un minunat loc de pășune pentru o turmă nu mai mare de 25-30 de mioare păzită de doi ciobani însoțiți de doi câini cam bătrâiori, care nici măcar nu sunt ciobănești, botezați cu nume oarecum exotice pentru câinii de lângă stâne - Rogers și Diana. Seara, micuța turmă este adăpostită într-un țarc cu șoproane joase, menite să ferească oițele de intemperii. Cioporul de oi poate fi văzut zilnic păscând pe acea poiană luminoasă, împestrițată cu diferite flori de munte.
Puțini ar putea observa că în spatele șoproanelor care adăpostesc oile, ascunsă bine sub baldachinul copacilor seculari, se află o clădire solidă, nouă, din cărămidă tencuită și vopsită în culori de camuflaj brune-verzui, care se pot confunda ușor cu umbrele copacilor destul de deși din acea zonă. Clădirea se prelungește printre copacii pădurii cu o aripă abia construită, luând forma literei L mare de tipar, dovadă că are multe încăperi spațioase, iar din acoperișul ei verzui iese discret o rețea de antene drepte și parabolice, bine mascate și ele de crengile pădurii. La fel de ascunsă, în spatele acestei construcții cu aspect strategic, se profilează o curte asfaltată, cu garaj modern, unde ar putea fi parcate cel puțin două mașini, iar lângă garaj se află o uzină electrică capabilă să furnizeze curent electric pentru iluminarea întregii clădiri. În curte, undeva în fața gardului din fund, este amplasat și un coteț pentru păsări, adăpostind câteva găini și gâște, semn că cineva locuiește în permanență în această casă mare, destul de frumoasă și sofisticată, cu instalații sanitare moderne, având apă curentă captată de la un izvor din amonte, destul de bine amenajat.

10

Adevărul este că nimeni nu știa când și cum a apărut acolo o asemenea construcție ciudată, izolată de lume, care nu ar fi putut fi ridicată decât numai de cineva care dispune de foarte mulți bani. De la o vreme, spre această interesantă așezare se perindau zilnic câteva autoturisme iar uneori și un microbuz încărcat cu oameni tineri. Când cei doi ciobani, care pășteau turma stând tot timpul cu telefoane mobile în mână, erau rareori întrebați de diverși curioși ale cui sunt oile și impunătoarea casă de sub copaci, ei răspundeau invariabil: „Noi nu știm, domnule, mai mult decât că stâna și vilișoara aparțin unui politician mare și foarte bogat care stă mai mult la București și dă când și când pe-aici... Întrebați paznicii înarmați care sunt foarte tăcuți”. Dar nu acesta era adevărul, fiindcă ei foloseau de fiecare dată un răspuns strategic. Și nici măcar nu erau ciobani, căci sub zăbunul mițos de oaie țurcană, aruncat peste umărul lor, bacii purtau arme automate și aparate electronice de comunicat. Cei doi erau doi tineri ingineri electroniști, foști studenți de elită, ambii cu studii la Oxford University, iar în casa de lângă turmă mai erau alți doi tineri specialiști ca și ei, cu care comunicau aproape minut de minut, prin parole și mici dispozitive radio.
Construcția de la marginea pădurii era o casă conspirativă și nu una oarecare, ci cartierul general al Organizației de Distrugere a Corupției din România (ORDISCOR) și al Tribunalului Incoruptibil (TRIBINCO), două instituții clandestine. Date fiind împrejurările care interzic anumite genuri de penitențe fizice mai radicale, prohibite categoric de legile din Uniunea Europeană, aceste instituții trebuiau, pe moment, să rămână secrete și să acționeze din umbră, cu lovituri năucitoare aplicate prin surpriză marilor criminali incorigibili. În perspectivă, cele două organizații așteptau momentul
potrivit să aibă dreptul de a se proclama legale. Era marea lor speranță. Deocamdată această stare specială de activitate ilegală era impusă de faptul că, după mai bine de două decenii de la doborârea comunismului în România, corupția nu numai că nu a dispărut, dar s-a și extins vertiginos, și încă într-un mod deșănțat, luând-o de la trap la galop, pentru motivul că o bună parte din cei vinovați de mari crime și de furturi masive și repetate din bunurile țării, chiar când erau prinși și arestați, după ce sunt judecați formal de diverse tribunale, fie că primesc mici amenzi, fie că sunt eliberați pe
11
cauțiune, din probe „insuficiente” sau din motive de "boli grave", după care dispăreau fără urme. Alții, după recursuri, sunt declarați
nevinovați și achitați, ca urmare a faptului că o anumită parte din juriști se lasă mituiți cu bani grei de respectivii interlopi. Asemenea cazuri, în ultima vreme, se numărau nu cu zecile, ci cu sutele si cu miile, în toată țara. Ba chiar și mai rău: media lunară a crescut la 150.000 de acte de delincvență de toate soiurile în prezent. Presa, radiourile și televiziunea le semnalau aproape zilnic, dar nimeni nu a putut lua niciodată vreo măsură exemplară care să pună stavilă acestor acte criminale în continuă proliferare. O asemenea situație strigătoare la cer nu trebuia, firește, să mai continue si, cum-necum, trebuia găsită, fie măcar și pentru o perioadă provizorie, o soluție eficientă pentru curmarea ei...
După trei ani de la înființarea celor două instituții, aparent fantomatice, ORDISCOR și TRIBINCO, ele au reușit să-și adune în conducerea lor peste 50 de membri bine verificați, cetățeni foarte cinstiți și de mare valoare, excelenți profesioniti din diferite domenii. Majoritatea acestor membri erau tineri cu o impresionantă pregătire tehnică și cu talente tactice, dintre care unii aveau o experiență logistică de vârf. După admitere, aceștia urmau un fel de cursuri secrete speciale chiar la sediul central al ORDISCOR-ului sau organizației „Răzbunătorilor”, cum mai sunt membrii ei cunoscuți. Se lucra pe compartimente diverse de specializare iar regulamentul intern cerea să evite a divulga unul celuilalt ce face, în ce departament lucrează, cu ce se ocupă, cui îi este subordonat, și chiar să-și spună reciproc adresele ori adevăratul nume... Toți membrii ORDISCORULUI, numiți ordiscorieri, foloseau apelative conspirative sau pseudonime. Pe baza unei interconexiuni piramidale, cei 50 aveau fiecare în subordonare un număr mai mare sau mai mic de executanți care, la rândul lor, aveau și ei alți subordonați ordiscorieri cu instrucțiuni operaționale precise. În toate capitalele celor 41 de județe, ca și în București, existau așa numitele inclusiere, care nu sunt altceva decât sucursale plasate la adrese secrete, cu care Centrala sau Baza ținea legături electronice simultane (codate) și greu de controlat din afară. Numărul exact al membrilor activi afiliați Organizației era, de asemenea, secret, dar se bănuia că trecea cu mult de o mie de ordiscorieri. Ei nu și-au propus nicicum să răstoarne guvernul, să dea vreo lovitură de stat ori să lovească în autoritatea presedintelui, a vreunui partid sau a vreunei instituții din fruntea țării, indiferent dacă erau sau nu de acord cu
12
activitatea lor. Nimic din toate acestea. Să le ajute din umbră, însă, da! - în scopul de a eradica în totalitate corupția la scară națională, de
a-i incapacita fizic și moral pe interlopi, fără însă a-i ucide și fără a-i răni sau schingiui. Odată luați în vizor, ei nu aveau cum să mai scape
și erau coborâți fulgerător de pe înaltele lor eșafodaje financiare, mai exact, prin deposedare de absolut toți banii depuși în bănci și de toate
bunurile mobile și imobile însușite ilegal. Practic, erau pauperizați. Prin ce mijloace? Vom afla imediat. Oricum, loviturile prin metode geniale și prin surprindere totală, absolut impredictibile, date marilor jefuitori s-au dovedit teribile, cu urmări radicale și ireversibile, dar ceea ce părea mai uluitor, aceste lovituri, la timpul decis, veneau ca un trăsnet imparabil și, inițial, nici cea mai isteață poliție din România sau din străinătate nu a putut descoperi vreodată cine se afla în spateleacestei teribile mișcări de gherilă, cu totul originală și perfect specializată în demontarea mecanismelor aflate la baza corupției naționale. După un an de activitate însă, organizația „Răzbunătorilor” a început să fie cunoscută și arhicunoscută... Ea folosea cusucces operații complexe și inteligente de lichidare rapidă și definitivă a forței celor corupți. Ulterior, când s-a consolidat și mai bine, ORDISCOR-ul, în mod intenționat, a ținut ca numele organizației să producă groază în rândul celor certați cu legea și, chiar dacă nu aceasta era realitatea, ea voia să fie percepută de dușmanii țării ca o forță teribilă de răzbunare oarbă care nu iartă niciodată pe răufăcători. Dar nu numai în țară, ci și în străinătate i se dusese această veste, cu amplificări mai mult sau mai puțin reale.

13

Capitolul II

În sufrageria mare a clădirii unde se aflau la instructaj aproximativ 35 de membri ai „Răzbunătorilor”, care cu mândrie își ziceau ordiscorieri, dintr-un fotoliu elegant se ridică un bărbat, intrat în cea de a doua tinerețe, un tip solid și foarte prezentabil, cu chipul aducând destul de mult cu al lui Eminescu. Avea trăsături și gesturi ferme, accentuate de o voce baritonală plăcută care îi conferea o carismă impunătoare.
– Frații mei români de nobilă luptă pe baricade naționaliste invizibile, începu el... Dragi ordiscorieri, dragi „Răzbunători”, bine ați venit! Iată, ne adunăm din nou în această seară pentru a discuta rezultatele acțiunilor din săptămânile trecute și pentru a le coordona pe cele de săptămânile ce urmează, dar nu putem analiza toate acestea înainte de a-i saluta pe cei cinci noi membri prezenți astăzi aici, care, după o triere atentă, au fost racolați în organizația noastră. În primul rând, dumnealor să le spunem „bun venit”, dorindu-le să se simtă ca într-o familie de vajnici luptători contra corupției. Pentru ei voi aminti aici, pe scurt, câteva din tehnicile noastre... Cred că dumnealor deja știu că în România există o așa numită Direcție
Națională Anticorupție, cu funcționari foarte bine plătiți, care, după ce ne-a refuzat ajutorul pe care noi ne-am oferit bucuroși să i-l acordăm, a declarat sus și tare că ar fi obținut roade remarcabile în lupta pe care pretind că a purtat-o și o poartă împotriva acestui flagel, rezultate atât de „remarcabile” încât, de-a lungul a trei ani de când s-a reorganizat, nu a condamnat absolut nici un corupt. Dar absolut nici unul! Ca urmare, „fără nici un corupt”, România a ajuns țara cea mai coruptă din Europa... Îi felicităm dintr-o umbră acidă pentru ei pe cei de la DNA și le declarăm că, fără să-i invidiem, noi nu vom ține cont de asemenea instituții anemice din categoria formelor fără fond, cum ar zice Titu Maiorescu, al căror număr vedem că
proliferează cu repeziciune. Iar dumneavoastră, noilor noștri colegi, vă reamintesc că, de mâine veți urma aici niște cursuri speciale de zece zile, printre instructori figurând și eu care, dacă ați uitat, mă numesc Zeluș Corbeanu, nume care nu are nimic comun cu al conducătorului legionar Zelea Codreanu decât o vagă asemănare, eu percepând patriotismul pe altă lungime de undă decât acest lider legionar (în paranteză fie spus, aici toți

14

avem alte nume decât numele reale și în seara aceasta, după ce veți depune jurământul pe Biblie, va trebui să vă alegeți și dumneavoastră, precum toți ceilalți, un nume conspirativ, atunci când veți fi chemați la secretariatul de alături).
Conducerea organizației noastre m-a ales să fiu conducătorul acestor pârghii subterane de forță ale poporului român, deocamdată instituții
românesti ilegale, neconstituționale, oarecum tolerate de autoritățile supreme ale țării, care uneori ne recunosc eficacitatea, dar în același timp ne-au avertizat că dacă vom depăși cu exagerările, oricând vom putea fi trași serios la răspundere și pedepsiți, deoarece inițial li se păruseră că am vrea să fim un fel de stat în stat sau că am urmări a le lua locul. Nici vorba de asemenea intenții... Asa că președinția, guvernul, Ministerul de Interne, armata, poliția, jandarmeria, SRI, justiția și celelalte nu prea ne au la suflet, dar s-au mai potolit mult după ce le-am dat asigurări ferme, de câteva ori că, în mod categoric, noi nu am constituit și nu vom constitui organizații antistatale, ci, dimpotrivă, vrem să le sprijinim din umbră acțiunile lor pozitive si că nu dorim să dăm lovituri de stat sau să înlocuim vreun guvern de la conducere, ci să-i ajutăm pe oficialii țării, spre a le usura munca și a-i distruge pe corupți, unii dintre aceștia existând chiar și printre liderii din fruntea statului. Vestea bună este că, la nivel înalt, avem și câțiva simpatizanți serioși care cooperează pe ascuns cu noi. Ei ne informează cu unele date utile și ne respectă, mai ales după ce au aflat că ORDISCOR-ul are ca membri numai oameni superior școliți, extrem de cinstiți, extrem de disciplinați, inteligenți și culți, care depășesc cu mult iscusința și nivelul mediu al multor angajați din instituțiilor lor guvernamentale și non-guvernamentale.
Noi, ordiscorierii, membri ai „Răzbunătorilor”, am fost și vrem să rămânem în continuare oameni pașnici, dar puterea ne-am impus-o nu prin blândețea firii noastre, ci prin faima de oameni duri cu care în mod intenționat am vrut să ne afișăm în public, fiindcă în fața lumii am vrut să apărem că am fi o organizație paramilitară dură, în care acționează comandouri fără milă față de ticăloși, dar lumea nu știe că, în realitate, noi detestăm violența. Facem tot posibilul ca această imagine de duritate să rămână, chiar dacă este falsă, simulată. Facem tot posibilul ca impresiile false să persiste, căci ele ne asigură autoritatea durabilă și sub aura lor nu ținem seamă de inamicii nostri care ne compară cu cea mai puternică mafie. Nu, noi nu suntem o mafie, căci în realitate nu facem nici o crimă și nu avem carteluri de tip mafiot, ci slujim cu tot devotamentul poporul romn, cinstea,

15

adevărul, echitatea socială, libertatea individuală și luptăm contra exploatării. Fără arme însă nu ne-ar respecta, desigur, nimeni și, din fericire, stăm bine la acest capitol, întrucât, în prezent, dispunem de arme moderne suficiente ca să atacăm și să ne apărăm; dispunem de
muniții și de instruire practică militară superioară, făcută de ofițerii noștri. Toți ordiscorierii știm că activăm cu mândrie într-o instituție paramilitară multimilionară, cu siguranță cea mai bogată din țară. Având bani suficienți, noi ne-am putut procura absolut tot ce am
vrut, tot ce am avut nevoie... Așa am ajuns să dispunem de o tehnologie electronică foarte avansată, de aparate optice, de informații instantanee, ca să nu mai vorbim de îngrijirea elevată pe care o primim toți aici, inclusiv hrană suficientă la cantina-restaurant din acest sediu. Din ea împărțim și nevoiașilor. Serviciul de casierie ne-a raportat că o mică parte din milioanele de valută și de monedă națională a fost deja distribuită la zeci de mii de persoane aflate în mare strâmtoare, precum și unui număr de trei orfelinate, opt spitale, zece școli și patru aziluri de bătrâni. Astfel, toate sumele au ajuns intacte. Este un început bun, minunat! Desigur, aceste ajutoare vor continua și pe viitor, fără ca beneficiarii să știe de unde vin, cu excepția conducătorilor acelor instituții pe care i-am contactat, avertizându-i serios că doar și pentru un leu furat îi vom pedepsi într-un mod exemplar (le-am spus cum). Toți ne-au ascultat, fiindcă se tem să greșească în aceast gestiune față de noi. Un asemena mod de ajutorare a românilor săraci, cam empiric, deocamdată, ce e drept, este de abia la început, într-o fază experimentală. Îl vom perfecționa în curând. Nimeni din noi nu și-a însușit nici un
bănuț în scop personal, fiindcă toți dispunem aici mai mult decât de strictul necesar. Avem printre noi oameni de mare valoare. Amintesc, de pildă,
că în rândurile ordiscorierilor răzbunători există câțiva juriști de elită, un comisar de poliție dintr-un mare municipiu, doi medici, trei ofițeri
superiori de la transmisiuni, doi tineri profesori universitari, un detectiv, patru mari specialiști în computere - unici în lume în felul
lor - dintre care doi cu studii speciale în hackerism (ei sunt izvorul finanțelor noastre), căci datorită lor am putut intra în patru din marile bănci europene și în mai multe bănci românești unde câțiva escroci sau foști securiști, deveniți astăzi oameni de afaceri murdare, își depuseseră grosul banilor, valută în euro, dolari și aur. Din fericire pentru ORDISCOR - și din nenorocire pentru ei - aceste milioane prețioase se află acum în mâinile
16
noastre prin transferări electronice magistrale, și îi folosim efectiv în lupta contra celorlalți corupți, fără să ne atingem de un singur cent confiscat de noi de la dumnealor, spre a-i folosi în scopuri personale, căci am jurat în fața lui Dumnezeu și a țării să nu fim tâlhari ca ei. Într-un fel, chiar le mulțumim pentru lăcomia și "dărnicia" lor... Din sume de această natură, confiscate de la asemenea tâlhari a putut organizația noastră să construiască acest minunat sediu secret, necunoscut de autoritățile de la București, care ne urmăresc la un sediu fals din Capitală, fiind convinsi că acolo ar fi baza noastră! Le-am oferit un exemplu de derută completă, că baza noastră reală este aici, în această frumoasă pădure, în acest lăcaș
ferit de ochii celor neaveniți, unde, încă din anul trecut, dispunem dearme automate moderne și de muniții, suficiente ca să atacăm ce vrem sau să ne apărăm în caz de nevoie. O parte din armament l-am distribuit subunităților noastre din țară, inclusierelor județene, aflate de asemenea pe mâini bune. Dispunem, în plus de o tehnologie electronică foarte avansată, de aparate optice sofisticate și de hrană suficientă pentru noi și pentru cei pe care îi ajutăm. Serviciul nostru financiar ne-a raportat că o mică parte din milioanele de valută și de monedă națională au fost deja distribuite la peste 15.000 de persoane aflate în mare strâmtoare, inclusiv multor boschetari fără casă, printr-o metodă imposibil de descoperit. Prin aplicarea acestei metode, primitorii nu știu și nici nu vor ști vreodată cine le-au fost binefăcătorii. Acest mod creștinesc, de buni samariteni anonimi, de ajutorare a românilor săraci, este o campanie inteligentă aflată abia la începutul ei și va fi extinsă în toată țara. Extrem de important și îmbucurător este faptul, cum v-am spus și îl repet din nou aici, că absolut nimeni din noi, cei care operăm cu sume uriașe de bani confiscați, nu și-a însusit și nu își va însuși vreodată vreun singur bănuț în vreun scop personal, ceea ce dovedește probitatea tuturor membrilor ordiscorieri, patrioți incoruptibili! Oare așa ceva se întâmplă și cu marii funcționari de la conducerea țării noastre? Știți mai bine... Din păcate, miliardarii corupți, fie că este vorba de foști securiști sau nu, deposedați de valută de specialiștii noțtri care continuă cu succes să le dea lovituri bancare de grație, s-a constatat că încă mai dispun de fonduri și în alte bănci, ca dovadă de cât de mult au putut fura... Suntem însă pe urmele lor și nu ne lăsăm până ce nu le descoperim toate
ascunzișurile financiare, iar până atunci le distrugem bunurile materiale mobile și imobile pe care și le-au acumulat în timp record aici. În acest sens, țin să vă raportez că organizația noastră, până la ora la care vă vorbesc, a distrus complet un număr de 13 vile dintre cele mai luxoase ale
17
celor mai veroși jefuitori ai averilor țării (în paranteză fie spus, doar unul din ei vedem că și-a început a-și reclădi vila din temelii, dorind probabil să ne sfideze. Ca să ne facă în necaz, am fost informați că, sub o pază specială, de zece gardieni înarmați, el o reconstruieste chiar și mai mare decât prima, semn că mai dispune de mulți bani... Nu-i nimic, avem răbdare și-l lăsăm să și-o termine, după care i-o vom lichida din nou și vom pune mâna și pe el. Următoarea etapă a acțiunilor noastre va cuprinde faze mult mai complexe, mai detaliate și chiar mai spectaculoase, deoarece vom fi siliși să trecem la răpiri de persoane corupte, în primul rând pe cei din categoria celor arestați și eliberați pe cauțiune. Pe aceștia îi vom aduce chiar aici sau în alte sedii secrete, în inclusiere județene de-ale noastre din țară. Îi vom transporta legați la ochi (metoda am preluat-o de la fosta Securitate, căci în primul rând cu cei din rândurile lor vom proceda așa, spre a le demonstra că s-a întors roata, dar nu îi vom schingiui, ci îi vom obliga să noteze în scris, cu cât mai multe detalii, ce căi infecte de hoție au folosit de au ajuns atât de bogați... Nici unul nu ne va refuza ordinul după ce va viziona filme cu procedee îngrozitoare de ucidere despre care, în caz că refuză să facă declarații minuțioase, le spunem că noi suntem aceia care îi omorâm pe cei prinși, cerându-le să-ți aleagă una din execuții... Îi vom convinge că sunt filmate de noi, deși, în realitate, noi n-am folosit și nici nu vom folosi vreodată așa ceva. Din experiențele avute până acum, am constatat că în fața tribunalului TRIBINCO toți cedează înspăimântați de moarte și ne descriu amănunțit șirul de ticăloșii săvârsite, pe care apoi noi le dăm publicității sub iscăliturile lor, iar după aceea îi eliberăm ca oameni pauperi, trecuți prin purgatoriul nostru, adică ajunși aproape fără nici o avere. La eliberare, nu vor putea spune unde și de cine au fost sechestrați si judecați, fiindcă nu vor ști nimic altceva decât că au trecut prin mâinile „Răzbunătorilor”... Facem o dreptate? Facem! Căci este o pedeapsă meritată și cât se poate de eficientă - întru totul justă și pe deplin umanitară... Zilele trecute, ziarele au întreprins o anchetă printre deținuții dintr-o mare închisoare și - ce credeți? - cu toții au declarat că de nimeni nu se tem ei mai mult ca de „Răzbunători”, fiind convinși că noi nu iertăm niciodată pe nimeni și că pentru nimica toată aplicăm legi draconice, ucigându-i fără milă în cele mai mari chinuri. Așa cred ei despre noi. Într-un fel, este bine că suntem percepuți ca niște monștri. Într-adevăr, de noi, de forța noastră, toți ticăloșii se tem cumplit, pe când de legile oficiale și de pedepsele statului nici pomeneală. De ele li se fâlfâie, de ele râd cu toții și, ca atare, acești ticăloși le sfidează cu totală nonșalanță. Dar în ciuda faptului că noi părem în ochii lor atăt de fioroși și extrem de duri, în realitate suntem infinit mai umani decât acțiunile lor criminale, deseori foarte sângeroase, întrucât regulamentul nostru secret, pe care toți îl respectăm cu sfințenie, care, în afară de simulări bine regizate, nu ne permite absolut nici o metodă fizică de schingiuire și, conformându-ne lui, nu le vom clinti nici un fir de păr de pe cap. Recurgem totdeauna la alte procedee, foarte bine gândite, perfect
18
simulate și mult mai eficiente, toate fiind lipsite de duritate, toate fiind de natură psihică. Metodele noastre se bazează pe un complex de simulări bine regizate care le declanșează o frică endemică. Formal, orice judecată se va termina cu o așa-zisă sentință de condamnare la moarte, prin împușcare, spânzurătoare sau decapitare... În realitate, nu vom aplica niciodată nimic dintr-un asemenea arsenal sângeros și criminal, ci vom recurge la șocuri psihice care să le exacerbeze spaima. Atât. Ele dau rezultate mult mai bune și foarte sigure. Totul se bazează pe simulările amintite și pe virtualizări convingătoare, până ni-i subordonăm pe acești ticăloși în totalitate. Nici unul nu rezistă. După aceea facem ce vrem cu dumnealor...
Desigur, ceea ce facem acum este un experiment unic,original, cu urmări durabile. Este un debut foarte eficient. El a lucrat până acum impecabil și nu vedem de ce nu ar putea continua la fel până la capăt, deși nimic nu a fost ușor și fără riscuri. Dacă experimentul nu va funcționa mult timp sub această formă, vom trecela alte variante... Dar până acum rezultatele au fost OK. Despre noi se vorbește acum în toată lumea, iar după modelul
nostru, am descoperit că au început să se înjghebeze și în alte două foste state comuniste niște micuțe celule de rezistență care au șanse să devină organizații similare cu ORDISCOR-ul nostru. Delegații din aceste țări, unde există probleme de aceeați natură cu cele de la noi dar, desigur, nu chiar de o asa mare anvergură ca pe aceste plaiuri mioritice, ne-au felicitat și ne-au contactat zilele trecute, să le împărtășim și lor din experiența noastră. Vă mărturisesc că am făcut-o cu mândrie și cu plăcere... Cam aceste lucruri voiam să vă spun în seara aceasta, atât pentru membrii vechi cât și pentru noii veniți. Iar acum am să vă rog pe voi să vă exprimați opiniile în legătură cu cele expuse de mine acum sau să mă completați dumneavoastră dacă cumva am uitat ceva. Vă mulțumesc pentru atenție...
După aceste explicații detaliate, liderul care îsi zicea Comandorul Corbeanu, s-a așezat liniștit în fotoliu. Cei din jurul său îl priveau admirativ,
19
deși în unele priviri se putea ghici oarecum urme de mici rețineri vizavi de cele auzite. Unul dintre ei se ridică și spuse:
– Foarte interesant și necesar de a fi explicate fără prea multe rețineri, ceea ce ne spuneți, domnule Comandor, dar cred că ați uitat, totuși, ceva important. Ați omis să ne amintiți despre încă una dinpedepsele înspăimântătoare pe care le aplicăm noi aici răufăcătorilor- si anume pedeapsa cu injectarea, celor mai răi dintre cei arestați, folosind substanțe psihotrope, asemănătoare drogurilor. Explicați-ne ce efecte au acestea... De asemenea, nu ne-ați spus nimic despre cât de urmăriți suntem noi de autorități, și cât de periclitați rămânem. Există, evident, pericolul să fim spionați, urmăriți, prinși, arestați si prezentați ulterior ca tâlhari de drumul mare și nicidecum ca niște haiduci moderni și patriotici, cum suntem noi în realitate...
– Prietene Dumbravă, îi răspunse Comandorul. Ai dreptate. Da, da, într-adevăr, am uitat să vă repet ceea ce deja spusesem acum două săptămâni când nu erai aici, fiindcă te trimisesem cu o misiune în Spania, și anume că, plătind un preț de aproape un milion de dolari, am putut obține de la un laborator american 500 de flacoane dintr-un ser cu efecte psihotrope extraordinare, în trei concentrații: ușoară, medie și permanentă. Serul acesta nu este drog, nu intră în categoria drogurilor interzise, care toate sunt aditive. Acesta nu produce dependență, deci, în mod categoric, nu-i drog și este folosit uneori de FBI în condiții excepționale, când persoanele foarte periculoase vor trebui liniștite. El se injectează numai intramuscular și nu este letal decât în doze duble. În doza slabă, efectul durează circa cinci-șase luni, în cea medie circa trei ani, iar în cea concentrată efectul este permanent, deci pentru toată viața. Cel injectat nu mai poate fi furios, de abia mai poate vorbi și ologește sau merge foarte greu, ajutat de cârje. Mai avem încă un ser - destinat celor care fac violuri.
– Bine, am înțeles și vă mulțumesc pentru explicație. Dar cui aplicăm aceste vaccinuri sau injecții, în ce situații? întrebă același coleg.
– Cui? Celor mai recalcitranți și mai periculoși - de la caz la caz, îi răspunse Comandorul. Să luăm exemplul violatorilor sau al pedofililor înrăiți... Acum două săptămâni, am avut, de pildă, cazul unui tânăr care, după ce a făcut de patru ori pârnaie pentru violarea unor fetițe până în zece ani - „specializarea” lui - după eliberare a fost prins când a răpit o altă fetiță într-un parc din Capitală, nu departe de centrul nostru subordonat
20
inclusierei bucurestene... Înainte de a veni poliția, am trimis o echipă-fulger de-a noastră care l-a prins la timp și i-a aplicat pe loc, la propunerea mea, castrarea chimică definitivă prin acest ser, dar și serul psihotrop cu concentrație medie, după care obsedatul sexual a fost pus în libertate și în felul acesta l-am potolit pentru toată viața... Am gresit cu ceva? Si nici nu l-am bătut, nici nu l-am ucis. La urma urmelor, am scutit si statul de o groază de bani, fiindcă întreținerea unui singur deținut în închisoare - nu stiu dacă stiați - costă lunar mai mult decât salariul unui profesor... Cât privește cea de a doua întrebare, privitoare la protecția noastră, desi îți înțeleg perfect angoasele, eu cred că te temi de geaba, prietene. Dacă ai studiat cu atenție statutul nostru și toate instrucțiunile tipărite acolo, pe care le-am primit cu toții după depunerea jurământului, ele explică destul de limpede felul cum trebuie să ne autoprotejăm, cum să ne apărăm și cum să acționăm subteran, aproape invizibil; ai realiza că nu ni se va întâmpla absolut nimic din toate temerile acestea. Avem avantajul că suntem mai bine pregătiți decât oficialii. Pe de altă parte, ai văzut cât de eficiente și perfecte au fost toate acțiunile noastre precedente. De ce n-ar fi și restul? În fapt, dacă stai să te gândești bine, noi nu facem altceva decât să ajutăm din umbră poliția, SRI-ul și justiția română compensând ceea ce aceste foruri nu reușesc în ultima vreme să le ducă cu bine până la capăt. Ele vor trebui, mai degrabă, să ne mulțumească, să ne urmeze exemplul, nicidecum să ne urmărească. Și încă ceva... iată, mă faci acum să divulg o taină pe care nu voiam să v-o dau așa curând în vileag, fiind rezervată pentru mai târziu, dar mă silești să v-o dezvălui: află că avem și un general român în Ministerul de Interne, în guvern avem un ministru important iar în parlament avem trei mari personalități oficiale care colaborează strâns cu noi... Nu le pot spune acum numele, dar aceste persoane există și ne ajută. Ești mulțumit? La auzul acestor mărturii, toți cei de față au aplaudat iar tânărul Dumbravă s-a așezat zâmbind și aplaudând, ceva mai mulțumit, alături de ceilalți camarazi de luptă.
21
Capitolul III
Ce frumos știu unii să-și petreacă marile sărbători ale vieții lor: zile de naștere, zile onomastice, cununii, botezuri și alteaniversări de seamă! La asemenea sindrofii se adună uneori toate rubedeniile și prietenii apropiați, după care cu toții chefuiesc ceasuri întregi, uneori zile întregi. Cu cât sărbătoriții sunt mai înstăriți, cu atât petrecerea este mai mare, mai aprinsă, mai fastuoasă și mai gălăgioasă... Exact o așa petrecere se desfășura într-o vilă splendidă de pe Valea Prahovei, construită la numai câțiva ani după controversata Revoluție anticomunistă.
Era o seară liniștită de sfârșit de mai. Drumeagul spre vila respectivă fusese nou asfaltat și trecea printr-o pădure de brazi și pini. În fața vilei și în curtea ei se aflau parcate vreo douăzeci de autoturisme de lux, din mărcile cele mai scumpe, niciuna românească. Toată vila era luminată a giorno. Prin ferestrele terasei din dreptul salonului mare se putea vedea o mulțime de capete debărbați și femei de toate vârstele, tineri și bătrâni, care flancau o masă lungă încărcată cu o mare varietate de mâncăruri și băuturi alese. Se auzeau vociferări vesele, glume, aplauze, clinchete de pahare ciocnite, rumoarea conversațiilor acelor oaspeți bine dispuși, râsetele gazdelor și ale diverșilor invitați. O mică orchestră de muzicanți oacheși însoțeau pe un solist mic de statură și îndesat care cânta gesticulând dramatic o suită de manele deocheate. Cu o oră mai înainte, toți oaspeții fuseseră invitați afară să admire un frumos foc de artificii, semn că cineva din vila aceea își serba o aniversare. Din mijlocul meselor, se ridică un bătrân înalt, solid, burtos și buhăit care băgă mâna în buzunar de unde scoase o bancnotă de 100 de euro, scuipă pe ea, după care o lipi apăsând-o cu putere pe fruntea solistului care îi sărută mâna și se întoarse imediat spre orchestră îndemnând-o să cânte „Mulți ani trăiască!”... În clipa aceea toți
invitații s-au ridicat solemn în picioare cu paharele pline în mâini și toată lumea se porni să repete de mai multe ori împreună cu orchestra aceeași melodie: „Mulți ani trăiască!... Mulți ani trăiască!”...Bătrânul se arăta vădit emoționat și chiar când voia să mulțumească, cei din jurul lui începură să-l sărute pe obraz și să-l îmbrățișeze călduros, bătându-l pe umeri, iar un alt bătrân, la rândul lui, s-a sculat în picioare puțin amețit, ținând și el o cupă de vin în mână, îl mai sărută o dată pe sărbătorit și prinse a grăi:
22
Să ne trăiești, tovarășe colonel, pardon... dom’ colonel Vasile!... Să ne trăiești, nea Vasile, să ne trăiești, coane Lică și să-ți mai dea țara asta noi decorații, precum îți dăduse nea Nicu, săracu’, pe care l-au asasinat ticăloșii, Dumnezeu să-l ierte! - și turnă câteva picături de vin pe jos, în semn de libație pentru morți - că tare bun era cu noi... Of, of, of!... Nu ca nenorociții ăștia care ne-au închis pe mine și pe tine două luni de geaba, după lovitura lor de stat... Dar lasă că i-am fentat si noi, că nu s’tem chiar proști... Securitatea rămâne totdeauna vie și la înălțime! Iar tu ai știut să te răzbuni și mai bine pe ei - lua-i-ar mama dracului să-i ia! - căci acum - uite! - tu ai mai multe magazine mari și mai mișto decât au ei... Păi ce, te joci
cu noi? Și ți-ai procurat și-o rafinărie giugiuc, bașca și șase benzinării, cu două mai multe decât mine... Ei, dar lasă! Mie nu mi-e necaz... Încă ne merge bine... Hai să trăiesti, Lică tată, și să depășești cei 80 de ani împliniți astăzi, până ajungi la vârsta aia de trei cifre, să le facem la uzurpatori în necaz - huoo lor! iac-așa!... Toți îl aplaudară pe bătrânul cu urările și huiduielile lui.
– La mulți ani, iubitule, îi ură și-o doamnă grasă de lângă el, care era soția lui. Și-l pupă pe obrajii transpirați.
– Să ne trăiești, tăticule și tată mare, îi urară și niște tineri de lângă el, un băiat și sora lui, împreună cu copiii lor, trei la număr, la fel de grași și solizi ca și părinții și bunicii lor.
Când toți s-au adunat veseli în jurul bătrânului, stând la rând ca să-l sărute din nou și să-i înmâneze buchete de flori și cadouri, uralele și aplauzele lor entuziaste s-au transformat deodată într-un vaiet de teamă și de uimire atunci când lumina electrică s-a stins brusc. În curte se auzeau câinii lătrând cu disperare, după care lătrăturile lor au tăcut în mod inexplicabil. Deodată, ușile principale s-au deschis brusc, lovindu-se cu zgomot de pereți și încăperea cufundată în beznă a fost luminată de o mulțime de spoturi de lanterne, în spatele cărora au apărut peste o duzină de bărbați cu
armele automate întinse spre ei, înconjurându-i imediat pe cei de față. Toți intrușii aveau capetele acoperite cu căști de motocicliști, încât prima impresie a fost că atacatorii aceia au apărut din cosmos, în costume de astronauți. O voce ca de tunet răcni poruncitoare:
– Nimeni nu mișcă! Toată lumea - la pământ!
23
Femeile și vreo trei copii (singurii copii de-acolo) începură să țipe cu disperare. În clipa aceea a fost detonată o petardă cu o pocnitură asurzitoare, însă toți credeau că a fost o armă.
– Cine mai țipă și mai vorbește va fi primul împușcat pe loc! porunci acea voce furioasă. Nimeni n-are voie să mai țipe!
În liniștea lăsată, o altă voce, un glas plin de fermitate, rosti calm:
– Suntem comandoul „Răzbunătorii”, de pedepsire a criminalilor din timpul Revoluției, mai exact, a foștilor securiști și nu suntem tâlhari sau jefuitori. Am venit aici să facem dreptate în numele poporului român pe spinarea căruia ați trăit și continuați să trăiți ca niste paraziți!
– Dar, domnule - se auzi un glas plângăcios de femeie din cele de la podea - noi suntem niște oameni pașnici și nu...
O nouă detunătură asurzitoare însă îi potoli gura și vocea i se transformă în hohote de plâns.
– „To’așe”colonel Dumitru Vasile, care mai ai și alte nume subversive, îți ordon să te ridici în picioare! rosti o a treia voce pe un ton metalic. În numele poporului român, ești arestat de ORDISCOR și de Tribunalul poporului TRIBCO... Drepți! Și nu ciripi nimic!
Doi inși solizi îl smulseră de jos pe sărbătorit cu mișcări bruște, apucându-l de guler. Mâinile i-au fost imediat încătușate la spate.
Vocea care le-a ordonat tuturor să se culce la pământ i s-a adresat cu același ton poruncitor, punându-i lanterna în ochi:
– Și acum trebuie să mergi cu noi la locul unde-ți ții actele! Ne trebuie să ne dai toți banii și numerele de cont de la bănci.
– Adineauri spuneați că nu sunteți hoți, dar văd că...
– Stop! răcni vocea din dosul lanternei. Și adresându-se celor care-l țineau și îi puseseră cătușele: Duceți-l de aici afară și împușcați-l imediat în ceafă. Hai, executarea! Găsim noi și singuri documentele...
– O, nu. Vă rog, nu! rosti bătrânul cu voce plângăcioasă. Fie-vă milă... Nu mă omorâți. Chiar azi de ziua mea!? Sunt un om bătrân, nu mă omorâți. Vă dau tot, tot ce-mi cereți... Fie-vă milă...
– Dar ție nu ți-a fost milă să schingiuiești li să ucizi cu mâna ta oameni nevinovași când erai șef de securitate?
– Așa erau vremurile atunci, domnilor... Așa ni se cerea... Iar noi eram militari și trebuia să executăm ordinele, răspunse fostul securist cu voce tremurândă.
24
– Aha! făcu cel care îl întrebase. Bietul de tine, ce conștiincios erai! Atunci, dă-ne imediat ce ți-am cerut!
Trei bărbați l-au urmat într-una din camerele de la etaj unde colonelul securist în rezervă avea un birou luxos. Un computer laptop modern de ultima generație pe birou. Alături, lângă birou - un distrugător de documente, un aparat de laminat Artter LM și un aparat de îndosariat cu inele. Sub birou era o agendă de piele nou nou-nouță Millenium zilnic... Pe masă se afla ultimul cupon de pensie, cu o sumă exorbitantă, valorând cât jumătatea salariului unui ministru în funcție sau cât patru salarii de profesor universitar puse la un loc.
– Al cui este cuponul acesta? întrebă cel care părea a fi șeful comandoului.
– Al meu, răspunse bătrânul privind în jos, parcă rușinat că are o așa pensie destrăbălată, dar în realitate, nu de asta îi era rușine, ci de faptul că făcuse pe el de frică. Pantalonii îi erau uzi la prohab, iar sub pantofii lui apăruse o mică baltă.
– Luați-i cătușele și lăsați-l să ne deschidă casa de bani.
Bătrânul, cu mâinile eliberate, scoase dintr-un sertar al biroului o legătură de chei și cu degetele tremurânde, nimeri cu greu gaura cheii de la casa de bani spațioasă, marca Office Line 124 E montată în zid, invulnerabilă la incendii, cutremure și inundații. La fel se întâmplă și cu a doua cheie, căci seiful era asigurat cu două chei. Patru flash-uri de lanternă punctară simultan interiorul seifului de oțel cu pereți dubli, încărcat până la refuz cu bani. Primul obiect care le-a sărit în ochi a fost o armă automată Kalashnikov, așezată lângă un pistol. Lângă ele, casete cu gloanțe de rezervă. Cu aceleași mâini tremurânde, scoase niște dosare și le înmână însoțitorilor. Dar marea surpriză erau nenumăratele teancuri de valută euro, dolari, lei românești (RONI), lire sterline britanice și yeni japonezi. Câteva milioane, poate miliarde. Cei de față făcură ochii mari, aproape speriați, apoi au deschis niște saci de pânză unde au vărsat toate teancurile de bilete de bancă. În casa de bani mai erau o cutie cu bijuterii și bineînțeles că întregul conținut al containerului a fost golit în totalitate.
– Câți bani ai aici, în total? îl întrebă cel cu vocea poruncitoare.
25
– Nu știu exact... Destul de mulți.
– Și ce faci cu atâția bani?
– Știți... Afacerile de business...
– Ãștia-s toți?
– Da... ăăă...
– Poftim? urlă cel care îl ancheta și îi puse flash-ul lanternei în ochi.
– ... adică nu. Restul sunt în bănci.
– Păi așa spune! Și în care bănci? În țară? În străinătate? Unde?
– Și colo, și colo...
– Adică... Mai precis?
– În țară, la... la Banca Transilvania, la BCR, BRD, BNR, la Piraeus Bank, Banc Post, Banca Þiriac, la Alpha Bank - nu le știu pe deasupra. Am o secretară care le știe pe toate...
– Și-n străinătate?
– Mai mult la elvețieni, unde-s dobânzile mai mici - la UBS, la Credit Suisse și Banque Cantonale de Zurich.... Sunt toate trecute și în calculatorul de pe masă, pe laptop...
– Astea să fie toate?
– Cred că da. S-ar putea să fi omis vreuna, totuși, din cauză că mă luați așa repede... V-am spus... secretara...
– O să vedem noi după ce ne dai parola. Iar ăsta-i laptopul cu toate datele în el?
– Da, ăsta. Dar, știți, eu am mai fost arestat odată și găsit vinovat. Mi-am făcut deja sentința... Acum e cazul să mă arestați din nou?
– Ajunge, gata cu întrebările! Aici întreb eu nu dumneata, „tovarășe” colonel. Și dacă tot vrei să știi mai multe, află că de mâine toți banii aceștia vor intra cu acte în mâinile poporului. Ei se vor transforma în case pentru cei săraci, în creșe, spitale, școli, grădinițe și în... în ce va mai fi nevoie. Noi nu ne vom înfrupta în nici un caz din ei. Iar vila aceasta pe care ai ridicat-o din bani furați, regretăm, dar va fi distrusă în minutele următoare. Băieți, se adresă anchetatorul, acum luați-l pe dumnealui jos si pregătiți-l pentru mașina noastră unde trebuie să ne dea parolele pentru bănci și pentru toate cardurile bancare confiscate de noi.
– Știți, eu voiam să mai...
26
– Nici un „să mai”... Din clipa asta nu ai voie să mai vorbești nimic. M-ai înțeles?
– Da, am înțeles, răspunse cel arestat, tremurând din toate încheieturile.
Când au ajuns cu el jos, o surpriză neplăcută: bătrânul celălalt, colegul sărbătoritului, profitând de semiobscuritate, își scoase telefonul celular și voia să cheme poliția. Cel care i-a surprins intenția i-a smuls pe loc telefonul mobil din mână și a raportat:
– Colonelul Brebeanu a vrut să anunțe poliția prin telefon, dar i l-am luat la timp. La fel doamna de lângă el. Îi împușcăm?
– Nu este cazul, răspunse cel care coordona acțiunea. Avem nevoie de Brebeanu viu, fiindcă va merge și el cu noi în arest. Iar dumneavoastră, toți ceilalți care aveți mobile, acum ridicați-vă și puneți-le aici pe masă. Cine va fi găsit cu telefon nepredat va fi executat imediat.
Șapte telefoane celulare au fost colecționate, unele deosebit de performante, cu care filmase secvențe de la aniversarea de față.
– Chiar dacă ar fi apucat să telefoneze, continuă coordonatorul acțiunii, nici un apel nu ar fi putut să fie emis, deoarece una din mașinile noastre de afară are sisteme de bruiaj acordate pe frecvențele de la Romtelecom, Orange, Connex, Verizon și celelalte.
În timpul acesta, una din echipele de ordiscorieri de afară începuse deja să instaleze explozibile pe sub zidurile exterioare. Tot ei aveau în sarcină stropirea cu benzină a interioarelor imediat după ce acestea vor fi evacuate. Unul din țiganii din orchestră, cel care cânta la orga „Yamaha”, nu a mai putut suporta această intervenție și a început să strige la grupul care-i sechestrase și pe ei.
– Ia ascultă, domnule! Dar noi ce vină avem de ne arestezi odată cu boierii ăștia? Că pe noi ne-au adus mai mult pe sus.
– Băi urâtule, s-a auzit din dosul căștii de motociclist. Þi s-a urât cu viața? Știi care-i vina ta și a voastră? Că te-ai născut să ne încalci ordinul și că ne poluați folclorul cu manelele voastre împuțite! Eu v-am ordonat să nu vorbească nimeni și pentru că ai încălcat hotărârea, te luăm afară să te împușcăm, strigă coordonatorul atacului. Cu noi nu se joacă nimeni! Ai înțeles, bă idiotule? Băieți, puneți mâna pe zbârlitul ăsta și umflați-l cu clapele lui cu tot. Făceți-i instrumentul bucăți până avortează toate manelele din capacele lui... Mai cârâie vreunul din voi? Că-n afară de borât manele, nu știți să faceți nimic decât să vă dați mari artiști și să pervertiți gusturile proștilor și le jupuiți banii, că numai prostimea și bețivii vă admiră cu gura căscată, uitând de Enescu, Porumbescu, Zamfir și geniile noastre, luându-le voi locul. Hai, afară cu ăsta!
27
Cinci ordiscorieri l-au luat pe sus, iar când ceilalți din taraf au început să șușotească, o petardă a fost aruncată între ei de i-a asurzit
pe toți și i-a redus la tăcere. Instrumentistului dus afară i s-au pus cătușe la mâini și a fost transportat departe în pădure unde a fost legat de un copac. De afară sosiră alți doi ordiscorieri. Precum toți membrii comandoului, și aceștia purtau căști de motocicliști încât nu puteau fi recunoscuți la față. Unul din ei raportă:
– Domnule Comandor, am terminat de dinamitat exterioarele. Vrem să continuăm înăuntru... Cum facem?
– Bine, vă mulțumesc. Și-acum mă adresez mesenilor... Vă rog, atenție! Toată lumea să se ridice și să se întoarcă cu fața la perete... Suntem nevoiți să vă legăm temporar pe toți oaspeții de la sindrofia din seara aceasta și să vă conducem în ordine afară. Cu toții veți fi însoțiți până la mașina personală, de unde vă veți lua tot ce credeți că vă trebuie; nouă ne predați numai documentele personale. Banii vi-i lăsăm. Apoi vă aducem pe toți în curte iar de acolo în pădurea de alături unde veți sta circa o oră însoțiți de agenții noștri înarmați. Haideți, eliberați salonul, fiindcă vila va fi imediat demolată prin explozii și vrem să vă protejăm. Nu facem nici un secret din operațiunea noastră. Iar acuma rog echipele unu și doi să înceapă imediat evacuarea și să-i duceți pe toți la mașinile lor și de acolo în pădure, la cel puțin 200 m de clădire.
Ordinul a fost cu rapiditate pus în practică și ar fi impresionat pe oricine de acuratețea și perfecțiunea executării lui. Au necesitat totuși nouăzeci de minute până ce operațiile cu implantarea dinamitelor să fie finisate de echipele de artificieri în toate camerele vilei. După ce oaspeții au fost instalați sub pază în pădure, a fost dezlegat și instrumentistul care stătuse legat de un copac și adus lângă ai săi împreună cu orga lui portativă, care nu a fost nicicum distrusă. Cei doi bătrâni securiști în rezervă au fost urcați într-una din mașinile ordiscorierilor.
– Domnule Comandor, raportă unul din artificieri. Toată vila este pregătită pentru demolare. Vă raportăm că înăuntru am găsit mai multe
28
obiecte foarte prețioase: două tablouri în ulei, dintre care unul este de pictorul Andreescu. Pare original. O sculptură în bronz, bibelouri, cristale,
un pian de concert, două aparate de radio și trei televizoare cu plasmă, mobilă de lux, covoare persane și alte mărunțișuri oarecum importante. Ce
facem cu ele?
– Tablourile și sculpturile le luăm, iar restul vor fi nimicite de explozie. Nu avem de ales. Și acum pregătiți-vă de retragere. În zece minute trebuie să plecăm toți. Rămân numai eu și pirotehnicienii noștri. Vă retrageși pe drumurile ocolite, așa cum v-am instruit eu în fața hărților. E clar? Ne revedem la ora 4 dimineața, la sediul nostru. În numele organizației, vă mulțumesc pentru cooperare. Autoritate, Cinste și Victorie! La bună vedere!
Microbuzul, un camion de transport și patru mașini ale ORDISCOR-ului au demarat, conform programului planificat înainte, în direcțiile stabilite de Comandor, urmând traseele cele mai ferite, studiate minuțios pe hartă. Într-una din aceste mașini se aflau și cei doi foști colonei de securitate în rezervă, răpiți de ordiscorieri.
În preajma vilei rămăseseră doar Comandorul, echipa de pirotehnicieni și trei paznici care transportaseră pe oaspeții sindrofiei în pădure unde, mai mult în bătaie de joc, îi obligaseră pe cei din taraf să le cânte oaspeților manele, de răsuna pădurea întreagă. Toți foștii invitați erau cu mâinile legate și fuseseră aranjați să stea cu spatele spre vilă, să nu o poată privi, iar paznicii postați îndărătul lor nu le permitea nimănui să-și întoarcă deloc capul. Fiecare persoană reținută a primit din mâna celor care îi păzeau un plic alb, bine lipit, explicându-le să nu-l deschidă decât dimineața. Până să înceapă orchestra să-i „distreze”, în pădure se auzeau cântând două păsări de noapte: un ciuf și o cucuvea. Mulți făceau asocierea dintre situația lor și cântecul cucuvelei care le întărea convingerea că pasărea le meneste a rău și a pagubă... În timp ce orchestra le cânta fără amplificatoare, cei trei paznici s-au retras tiptil, tiptil, încât cei izolați nu au observat că au fost părăsiți și lăsați singuri.
Trecuse peste o jumătate de oră de la plecarea mașinilor din grupul mare de transport. Comandorul Corbeanu își privi ceasul. Era ora 1,30 noaptea. Se lăsă pe vine lângă declanșatorul de șoc, conectat electric printr-un cablu lung ce intra în vilă și care se diviza de la un repartizor, de unde plecau firele de conexiune distribuite în toate direcțiile. În jurul lui se adunaseră specialiștii pirotehnicieni.
29
– Prietenii mei, li se adresă Comandorul, vreau să vă declar cu mâna pe inimă că ceea ce urmează să fac eu acum nu o fac nici cu sadism, nici cu plăcere, dar acțiunile noastre de felul acesta au un puternic răsunet, fiind un clar mesaj social și politic. Cei care nu-l înțeleg ne vor condamna, firește, unii din aceștia aparținând vechii nomenclaturi, dar marea majoritate a poporului român vor aproba acțiunile de acest fel. Mulți chiar le vor aproba cu entuziasm, ca fiind un act de dreptate. Acest fel de răzbunări sunt făcute în numele lor. De aceea vor avea un ecou pozitiv în mase. În același timp, sunt o lecție dură, o poliță ce trebuia plătită, venind ca un răspuns al acestei națiuni atât de batjocorite în ultimul timp de pleiada de monștri care își fac de cap în țara asta ca într-un sat fără câini. Dar iată că noi jucăm în aceste clipe rolul de câini credincioși și totodată furioși... Vă mărturisesc sincer... păcat de vila aceasta frumoasă, proiectată de un arhitect talentat, Nicolae Moianu, pe care îl cunosc. Știu însă că dacă nu le distrugem aceste cuiburi de lux, sediul unor surse ilegale de venituri exorbitante, rechinii sau hienele acesta - că nici nu nimeresc cum să le mai zic - oricând se pot întoarce să le reocupe. Așa că, trecând peste sentimentalism, nu avem de ales... Făcând o cruce, Comandorul mai adăugă: Dumnezeu să ne ierte! - și zicând asta, răsuci brusc comutatorul de contact al acumulatorului.
În clipa aceea un bubuit îngrozitor zgudui pământul și cerul, iar tunetul se prelungi printr-un complex de explozii lungi, în serii succesive și
repetate, al căror ecou măturau ca un vaiet întreaga Vale a Prahovei.
Ultima mașină a Comandorului demară cu viteză, pentru câteva secunde cu luminile stinse, îndreptându-se spre baza secretă a ORDISCOR-ului. La două-trei minute după plecarea ei, un vulcan de flăcări bubui din parkingul unde toate mașinile oaspeților, adunate acolo împreună, au fost cuprinse de vâlvătăi imense și de exploziile tancurilor de benzină.Prizonierii din pădure, abia atunci realizară că nu mai sunt păziți de nimeni. Se ajutară reciproc să se dezlege și cu toții alergară spre locurile unde știa fiecare că și-a parcat autoturismul, dar nimeni nu se putea apropia de iadul de flăcări care contorsionau capotele de metal ale mașinilor victimizate. La lumina acestui vulcan, se distingeau destul de bine ruinele fostei vile, care rânjeau însângerate în jocul flăcărilor si al puzderiilor de scântei. Din dărâmăturile împrăștiate haotic izvorau de asemenea alte flăcări care deveneau și ele din ce în ce mai violente și mai mari. Toată valea se acoperise de praful exploziei, înecată de mirosul de cauciuc ars și de fumul negru care obnubila lumina stelelor. Petrecăreții care cu două-trei ore în urmă beau, mâncau, râdeau, cântau și dansau, acum se văicăreau în gura mare,
30
neputincioși și umiliți. Se auzea un cor de gemete, însă, din fericire, nici unul nu era rănit.
După aproape un ceas, sosi o primă mașină a poliției, apoi alte două, urmate de o mașină a pompierilor și de o salvare. Pompierii întinseră cu iuțeală furtunurile și se apucară imediat să stingă ultimele răbufniri de sub fiarele înroșite de flăcările care învăluiseră cu lăcomie toate autoturismele de lux. Când polițiștii au ieșit afară din mașinile lor cu girofaruri roșii-albastre, tot grupul celor care fuseseră sechestrați în pădure a tăbărât pe ei ca spre niște îngeri salvatori, gesticulând disperați și vorbind de-a valma într-o amestecătură de glasuri și de hohote de plâns.
– Vă rog, vă rog, liniște! Potoliți-vă, oameni buni, și nu vorbiți toți deodată, că nu-nțelegem nimic, ce Dumnezeu! Ce-a fost aici? Explozie? Incendiu? Ce-ați pățit? întrebă unul din polițiști.
Grupul acelor oameni care năvăliseră peste polițisti, format din oameni îmbrăcați elegant și din câțiva țigani lăutari, părea deosebit de speriat, păreau cu adevărat îngroziți și indivizii căutau neapărat protecție și salvare. Toți se agitau, vociferau, se văicăreau...
– Iarăși vorbiți cu toții și iar nu înțelegem nimic... Ce-a fost aici? Ce-ați pățit, oameni buni? Ce explozie s-a întâmplat aici? De la gaze, de la ce? repetă polițistul. Văd că toți întindeți spre mine niște pliculeșe desfăcute. Dați-le-ncoa’...
Citi unul, două, trei și văzu că pe toate scrie cu litere de tipar la fel: RÃZBUNÃTORII POPORULUI ROMÂN - ORGANIZAÞIA „ORDISCOR”.
– Aha, făcu celălalt polițist. Și adăugă mai mult ca pentru el, cu o abia ascunsă satisfacție: acum cam știu despre ce este vorba... Mă așteptam mai demult să se întâmple așa ceva și în zona noastră. Și se pare că avem de-acuma ajutoare mai serioase decât ale noastre; dar cred că ne batem cu morile de vânt...
31
Capitolul IV

A doua zi, dimineața, toate posturile de radio și de televiziune anunțau, unele din oră în oră, altele din jumătăți de oră, știrea despre evenimentul de pe Valea Prahovei, iar gazetele de prânz publicaseră cu litere mari amănunte despre ce fusese acolo. Titlurile de o șchioapă aveau diferite nuanțe semantice, diferind de orientarea jurnalului care descria evenimentul. Iată câteva: „Vila fostului colonel de securitate Dumitru Vasile Istrate aruncată în aer. Subtitlu: Colonelul Istrate împreună cu colaboratorul său, col. Stelian Brebeanu, răpiți de un comando anticomunist înarmat. Se pare că răpitorii i-au schingiuit și ucis”; „Atacul de aseară asupra locuinței unui colonel de securitate în rezervă în timp ce acesta își aniversa cei 80 de ani de viață”; „Foștii colonei de securitate Istrate și Brebeanu prinși și uciși de organizația de rezistență ORDISCOR care se autointitulează „Răzbunătorii”; „Masacru sângeros la vila colonelului securist Istrate în timpul sărbătoririi octogenarului. Vila aruncată în aer... Mulți oaspeți uciși fără milă. Toate mașinile lor incendiate, printre care un Rolls Roys și cinci Mercedesuri”; „În sfârșit, poporul român se răzbună pe foștii torționari”; „O organizaÑie militarizată care îsi zice „Răzbunătorii”, susținută pe ascuns de guvern, face dreptate”; „După distrugerea vilelor unor moguli din
județele Satu Mare, Timiș și Suceava, atacurile patrioților se apropie de Capitală: ieri a fost distrusă vila industriașului V. Istrate”; „Indiferența guvernului față de atacul banditesc asupra unor oameni nevinovați” etc. etc.
Amănuntele de acest gen curgeau și difereau de la un ziar la altul, repetându-se câteva zile la rând. Bineînțeles că nici un ziar nu publica date absolut reale, dar întreaga țară era totuși informată cu un subiect de pomină și, pe când televiziunile luau interviuri „supraviețuitorilor” atacului din Prahova, telefoanele zbârnâiau în țir la redacții și mulți tineri declarau că ar dori și ei să se înroleze în organizația paramilitară a „Răzbunătorilor”...
32
Doar un singur ziar mai mic, o fițuică de stânga, lua fățis parte victimelor în două articole intitulate „Până când vom mai tolera pe criminalii care aruncă în aer locuințele oamenilor pașnici după ce jefuiesc și ucid pe proprietarii lor sub pretextul că ar acționa în numele poporului?”- urmat de articolul „Armata de bandiți a Comandorului Zelus Corbeanu (imitatorul legionarului Zelea Codreanu) trebuie anihilată de urgență!”. Dar când la redacție s-a primit un telefon care îi anunța pe cei de la ziar că următoarele victime vor fi cei ce editează publicația, redacția a publicat o notă informativă care sublinia că opinia autorului articolului nu este și opinia ziarului și își cerea scuze... Câteva zile ziarul nu a mai apărut. În fine, cea mai fantezistă opinie despre incidentul de la vilă a publicat-o un tabloid cu subiecte mai mult paranormale, sub titlul simpatic: „Un comando în legătură cu extratereștri care se ascund în tunelurile misterioase de sub Sfinxul și Babele atacă pe moguli...”
Militanții organizației de răzbunători nu țineau însă câtuși de puțin seama de opiniile pro sau contra din mass-media. Ei mergeau cu tăvălugul lor înainte, dinamitând încă zece vile aparținând marilor moguli corupți din toată țara, dar, deocamdată, la nivel guvernamental, nu s-a pus încă problema luării vreunei măsuri serioase împotriva „Răzbunătorilor”, deși se știa că este o organizație apărută ilegal.
33
Capitolul V
Când celor doi foști colonei de securitate li s-au luat banderolele negre de la ochi și cătușele de la mâini, ei deja se aflau în clădirea sediului secret al ORDISCOR-ului, ambii trezindu-se într-o închisoare cu gratii groase și cu uși metalice masive. Era o celulă strâmtă, cu două paturi și fără ferestre. Undeva, după ușă, fusese așezată o măsuță pe care se afla un monitor. Pe acest ecran cei doi priveau îngroziți un videoclip de zece minute prezentând o scenă de decapitare folosită de Al Quaida și cosmetizată în românește, de la care se scosese textul în limba arabă înlocuindu-l cu explicații în limba română și cu specificarea că ar fi fost filmată de organizația „Răzbunătorilor” în timp ce executa un prizonier răpit de această
organizație. Cei doi se uitau speriați la acest video, stând lungiți în paturile lor și comentând scena filmată.
O masă cu o veioză aprinsă era aranjată la perete, între paturi, despărțindu-le și făcând un mic culoar între ele. Pe masă li se puseseră patru cutii mari de conserve cu pește marinat, o franzelă albă, o sticlă cu apă minerală, două furculițe și două pahare curate.Ușa s-a deschis încet, fără zgomot și doi membri ai comandoului ordiscorier, au oprit proiecția video care se autorepeta pentru a treia oară, după care l-au invitat pe fostul colonel securist Istrate la un interviu. Chiar și aici, la sediul lor, ambii militanți purtau căști de motocicliști.
– Domnule Istrate, sunteți invitat la un interviu cu șeful nostru, spuse unul din ei. Mi s-a spus să fiți pregătit cu răspunsuri clare și sincere. Interogatoriul va avea două faze: oral și scris. Ni s-a spus să veniți cu noi.
Sechestratul îl privi curios pe cel care a fost trimis să-l anunțe, oftă profund și se ridică greoi din pat. Cei doi l-au flancat și au urcat cu el niște scări, până la parter, căci celula se afla la subsolul clădirii. A fost introdus într-un birou, după o cortină neagră și i s-a spus să aștepte puțin. Nu a trecut nici un minut și în birou intră Comandorul Corbeanu. Nu avea fața ascunsă și abia acum realiză fostul securist că se află în fața unui bărbat înalt, solid și frumos, dar cu priviri voit aspre, al cărui chip se impunea cu o firească prestanță. În mână ținea un pistol iar când dădu cu ochii de Istrate, se încruntă și-i spuse:
34
– Aici ți se vor sfârși zilele, criminalule! În sfârșit, a sosit ziua judecății adevărate și pentru tine... Din capul locului te anunț că noi nu facem greșelile precedenților și cine nu cooperează cu noi în spiritul adevărului, îl lichidăm, căci nu avem timp de pierdut cu interogatorii fără rost, purtate la infinit. Dacă ceilalți te-au eliberat după numai două luni de detenție, noi te prevenim și-ți spunem că suntem mai categorici. Acum ia loc pe scaun, bătrâne, și răspunde prompt la întrebări, fără să te gândești prea mult. Și încă ceva: să știi că noi am învățat toate metodele de anchetare și schingiuire de la voi securiștii; numai că noi le-am mai rafinat întrucâtva și le-am dus la desăvârșire. E clar?
– Ai de gând să mă omori?
– Aici eu pun întrebări, ticălosule, nu tu! Þie ți-a trecut timpul, de a pune întrebări cum făceai pe timpul lui Ceaușescu cu cei arestați înainte de a-i bate si de a-i omorî.
– Nu ne-a trecut timpul, impostorule și slugoiule imperialist, căci tot noi conducem țara din umbră, iar dacă până acum am tremurat de frica voastră, acum, uite, m-am decis să nu-ți mai dau nici un răspuns, orice mi-ai face! răspunse fostul securist. Ai văzut ce demn a murit Ceaușescu în fața plutonului de execuție... La fel voi fi și eu; și poți să mă împuști chiar acum, pe loc!
– Așa? Atunci haide să-ți facem pe plac... Dar nu oricum... Băieți, strigă Comandorul către cei doi. Luați-l pe rechinul ăsta împuțit și predați-l echipei de execuție... Spuneți-le să-l trateze ca și pe cel de alaltăieri, pe care l-am filmat... Adică să ni-l execute prin decapitare cu cuțitul, dar mai înainte să-l schingiuiți cumplit timp de o oră - știu ei cum: să-i scoată dinții cu patentul, să-i scoată un ochi, să-i taie limba, apoi gâtul, încet, încet... Iar unul din ei să-i filmeze ceremonia decapitării, cum fac arabii de la Al Quaida, și caseta cu filmul să i-o facem cadou familiei... Haide, luați-l de-aici, să nu-l mai văd! strigă el din răsputeri.
– Să trăiți, așa vom face! Cei doi însoțitori s-au repezit să-l ridice, însă în acea clipă, bătrânul făcu îngrozit ochii mari și schimbă brusc tonul și întreaga-i comportare, revenind la supușenia avută în biroul său când le-a deschis casa de bani. S-a trântit îngrozit în genunchi și, îmbrățișând
picioarele Comandorului, urlă înspăimântat:
– O, nu, nu, nuu, domnule Comandor! Vă rog, nuu... Nu faceți asta cu mine! În numele lui Dumnezeu, nuu! Vă implor! Tot ce-am spus a fost din
35
cauza emoției, a stresului la care sunt supus... Că am văzut și scena filmată. Nici nu mai știu ce spun, dar nu luați în seamă și iertați-mă... Iertați-mă, iertați-mă, vă rog! Și-aveți milă... Că suntem români amândoi... Vă spun toot, tot, tot, tot! Dar nu mă schingiuiți! Vă pot fi de mare folos! Vă spun tot! Credeți-mă.. Vă rog să...
– Suntem români amândoi? se înfurie Comandorul ridicându-se în picioare cu mâinile în șold. Unul mai român decât altul, ai? Și te-ai răzgândit dorind să ne spui tot? Hm! Băieți, atunci mai lăsați-l oleacă să ne lămurim! Chiar ți-a venit mintea la cap, bătrâne, și dorești să ni te destăinui? Adineauri răbufnise din tine torționarul de la secu și m-ai făcut bandit - cuvântul vostru preferat față de românii patrioți. Și fiindcă mi-ai zis așa, m-ai obligat să mă port, într-adevăr, ca un bandit. Dar acuma... fiindcă văd că-ți schimbi culorile ca un cameleon și fiindcă dorești cu adevărat să-ți deschizi inima, atunci haide să schimbăm și noi metodele... Biine... Asta nu-i rău... Nu-i rău deloc... Și dacă așa crezi că s-au sucit lucrurile, atunci ține, domnule Istrate. Ia teancul ăsta de coli și încearcă să te spovedești amănunțit în ele, așa cum ai face în fața unui popă... Că știu că ai multe păcate de mărturisit. Și dacă ne spui adevărul gol-goluț, n-ar fi exclus să-ți dăruim viața. M-ai înțeles? Poate chiar și libertatea! Oare m-ai înțeles?
– Da, domnule, rosti bătrânul cu ochii înlăcrimați și cu bărbia tremurând. Am înțeles.
– Atunci se schimbă lucrurile! Și dacă mă asculți îți promit că vei avea dreptul la viață și mai târziu și la libertate, însă asta cu singura condiție majoră: să-ți depănezi în ele toate crimele și ticăloșiile, toate hoțiile și ura față de oamenii nevinovați, amintind toate etapele, în modul cel mai sincer: de când ai intrat în secu și până în ziua de ieri, când te-am arestat... Istoria are nevoie de asemenea pagini. Dar, atenție! Mare atenție, bătrâne: cum ai omis ceva sau cum ai mințit ceva, este ca și cum ai scris restul de geaba; ca și când ai cerut singur să fii executat... Căci noi niciodată nu glumim. Cred că ți-ai dat seama deasta, nu?
– Da, mi-am dat seama, mormăi bătrânul cu un ton scăzut. Mi-am dat seama...
– Bun. Și acum, înainte de a te apuca de scris, răspunde scurt la aceste întrebări simple, fără să te gândești prea mult: ai făcut crime cât ai fost în serviciul securității române?
36
– Da, domnule, da. Am făcut... Toți am făcut... Că eram obligați să facem. Da, acum fiindcă am pierdut totul, n-am de ce să mă mai ascund. Am bătut oameni nevinovați, i-am schilodit; pe doi din ei i-am ucis chiar eu cu mâna mea... Am fost un criminal, cum spui mata; un ucigaș pus în slujba altor criminali mai mari. Am fost un nemernic, un, un, un... bandit, un ucigaș. Da, așa am fost! Un ucigas - și recunosc. Un ticălos, un nemernic! Eram un ateu nechibzuit, un robot educat în spiritul durităților poliției secrete comuniste. E greu să înțelegeți voi cum am ajuns noi să facem atâtea crime. Ce mai vreți? A ucide devenise o satisfacție pentru unii din noi, chiar și pentru mine, fără nici o mustrare. Nu credeam în Dumnezeu, nu credeam în nimic decât în forța noastră; acum cred, credeți-mă. Acuma cred... Atunci eram și mai tânăr, un tânăr necugetat. Nu mi-a fost deloc ușor să mă schimb și poate nu m-am putut schimba cum am vrut... Dar chiar înainte de a mă aresta organizația voastră, cred că mi s-a născut o nouă conștiință, o nouă viziune asupra realității de ieri și de azi. Nu știu dacă în totalitate, dar am început să văd lucrurile cu alți ochi. Acum e multă libertate. Pe timpul nostru nu era și vă spun că îmi pare rău, nespus de rău pentru tot ceea ce am făcut... Am fost o bestie cu chip de om și regret. Da, regret tot trecutul meu murdar, deși văd că e prea târziu. Sunt sincer când regret. Și dacă sunt sincer, poate că mă iertați. Și religia creștină ne cere asta. Acum văd că-mi dași și o speranță... După Revoluție, eu am început să judec altfel. Și nu mai pot ascunde că am fost și am rămas vinovat, căci s-a trezit și în mine o conștiință de om cu suflet... Ea îmi spune că încă nu am scăpat de a fi un ticălos, un criminal nemernic, și de aceea chiar voiam ca, odată, în fața unui preot, să-mi recunosc greșelile și să mă schimb.
– De acord cu ce-mi spui. Iar acum ai ocazia să devii un alt om, deși cam târziu... Deocamdată oprește-te din înșiruirea regretelor și răspunde repede la altă întrebare: după Revoluție, recunoști că averea uriașă încropită în scurt timp, ai făcut-o din afaceri necinstite, din înșelăciuni, furtișaguri, ilegalități ascunse, dar și din alte matrapazlâcuri?
– Da, da, da, domnule, recunosc. Nu pot să nu recunosc, fiindcă așa este, așa am făcut, deși n-am mai omorât pe nimeni. În schimb, am profitat de libertățile noi și am... am furat, cum am văzut că fură toată lumea, am înșelat, am modificat documente, am săvârșit evaziuni fiscale, m-am asociat
37
cu alți afaceriști veroși ca și mine - și o să vi-i spun pe toți - care m-au instruit detaliat cum să procedez de la caz la caz.. Inițial, salariile mele
mele uriașe, de colonel de securitate cu funcții importante de conducere, cu servicii la DE, le depuneam la CEC; se adunaseră acolo sume mari de bani care m-au ajutat să am un credit bun si să lansez împrumuturi masive la diferite bănci, să-mi consolidez creditele bancare noi și să obțin scutiri speciale de impozite, să pot face evaziuni bine acoperite și să-mi deschid patru firme noi în numai doi ani, apoi să-mi cumpăr o rafinărie și să...
– Stop! De-ajuns. Restul le știm... E clar și m-ai lămurit. Încep să te cred că, determinat de aceste împrejurări silite, acum, în ultimele minute, ai devenit, pentru prima dată în viața dumitale, aproape sincer, însă nu din propria-ți inițiativă, ci forțat de o experiență dură impusă de noi. Categoric, îți trebuia o asemenea lecție! Dar, pentru că văd că am găsit cheia cu care să-ți pot deschide sufletul, trebuie să rămâi în continuare la fel de sincer și atunci să sperăm că totul se va sfârși cu bine. M-ai înțeles? În acest scop, poftim: ia aceste coli de hârtie și însiră pe ele toată dâra
neagră lăsată-n urmă, înșiră absolut tot, tot, tot, chiar și unele amănunte neesențiale. Adaugă nume de oameni, de colaboratori, perioade, date,
adrese, sume câștigate și cheltuite; nume de victime, de alți colegi ucigași și absolut toate secretele ce le aveai, fără omisiuni grave și fără să ne duci pe piste false, fiindcă atunci anulezi tot și nu poți să scapi de execuție. Până mâine seară, cel târziu până poimâine seară, declarația trebuie să fie neapărat gata și să o semnezi. O vom citi mai mulți. De sinceritatea dumitale depinde viața dumitale. Dacă mărturisirea este completă și folositoare pentru noi, pentru istorie, atunci șansele de libertate cresc și scapi. Dar am zis „dacă”! Sper că nu mai este nimic neclar în pretențiile noastre. Deocamdată trebuie să ne oprim aici. Cu dumneata o să mai lucrez când termini de scris. Luați-l, domnilor colegi - se adresă el însoțitorilor - și duceți-l în celula cu un singur pat. Cum ajungi acolo, bătrâne, te rog să nu pierzi vremea așteptând să te dezmeticești. Vei avea timp și să te odihnești, vei avea și hrana necesară.
– Si încă o întrebare: cum stai cu sănătatea?
– Așa și-așa... Am ceva probleme cu prostata, cu inima și cu ficatul.
– Știi ce medicamente luai?
– Știu, dar nu-s la mine.
– Notează-le pe o hârtie, separat, iar peste o oră te vei muta într-o cameră spațioasă unde te va vizita unul din medicii noștri și îți va aduce
38
toate medicamentele necesare. Te vom îngriji bine cu medicul de aici. Numai apucă-te de lucru. Poftim și un pix! Este ceva neclar? Să-mi spui..
– Nu, nu este.
– Atunci, băieți, duceți-l pe dumnealui acolo unde am decis.
– Vă mulțumesc și vă jur că o să fiu sincer, promise bătrânul cu un glas de fiară înfrântă. Să trăiți!
– Bine. Rămâne de văzut, domnule Istrate, fiindcă nu-s decât două alternative - nu le mai repet. Spor la treabă și haide: pa de-aici!
Prizonierul a fost dus în altă celulă și nu la aceea în care stătuse înainte cu colegul său. Când însoțitorii au revenit fără el, aceștia râdeau pe înfundate, foarte amuzați. Unul din ei, scoțându-și casca de pe cap și aranjându-și părul cu mâna, spuse:
– De abia mă abțineam să nu râd. Ați fi fost bun de actor, domnule Comandor. Ați fost formidabil și v-ați jucat foarte bine rolul, folosind un ton impunător și agresiv care l-a făcut varză!
– Păi ce, parcă nu sunt deja un fel de actor? Bine că am găsit rețeta cum să procedez cu de-al de d-ăștia... Am ajuns un babau pentru ei... Totuși, mie să, vă spun drept, îmi venea să plâng și să fiu sincer, mi-a fost destul de milă de bătrânul torționar când l-am văzut cum tremura înfrânt, semn că mă credea, fiindcă prea îi amintea totul de stilul lor de anchetă, evocându-i bine atmosfera din vechea lui ambianță din beciurile securității. Intrasem prea mult în trecutul lui... Dar asta după ce încercase mai întâi să mă intimideze, până ce i-am amintit de decapitare... Apoi ați văzut cât de speriat devenise... Văd că i-a prins bine filmulețul. Chestia cu videoclipul luat de la arabi, nu a fost ideea mea, ci a unui coleg care mi-a sugerat-o luna trecută. Și merge de minune. În final s-a comportat la fel cum se comportase prima dată în biroul lui, semn că mi-a luat în foarte serios toate amenințările mele teribile; și moșul credea că aș fi fost în stare să-l omor și să-l schingiuiesc cum procedau ei cu prizonierii politici. E bună metoda mea de intimidare, nu-i așa? De fapt, noi operăm intenționat pe un teren bătătorit deja de torționarii securiști. Dar nici vorbă să-i imităm, căci metodele noastre cu simulări terifiante sunt ca niște bombe atomice psihice, cu diferența că ele nu ucid ci doar scot cu bruschețe adevărul la suprafață. Experimentăm, deci, o combinație de simulări convingătoare cu apelări la imagini de videoclipuri terifiante care uite că dau rezultate bune. În acest sens, i-am depășit pe criminalii securiști. Mergeți acum și aduceți-l, vă rog, și pe colonelul Brebeanu. Dar mai întâi puneți-vă căștile. Asta face impresie. Deocamdată niciun chip de ordiscorier nu trebuie încă văzut, căci voi iesiți mai des în lume. Luna viitoare vom renunța, cred, la căști și
39
la alte ascunzișuri. Vom trece la atacuri mai frontale, fără fereli... Cu mine este altceva, deoarece poza mi-a apărut în toate ziarele și nu mai am de ce să mă feresc.
Colonelul Brebeanu fu adus cu mâinile legate la spate, o altă metodă de umilire pentru toți infractorii, făcându-i să simtă că în fața „Răzbunătorilor” sunt niște victime neputincioase.
– Luați-i cătusele, spuse Comandorul prefăcându-se încruntat. „Tovarășe” ex-colonelule, după cum bănuiești, astăzi poate fi ultima ta zi din viață. Ai realizat oare această posibilitate?
– Știu, am realizat și cer să fiu împușcat... Nu mai suport, nu mai suport! Împușcați-mă odată mai repede ca să se termine cu atâtea umilințe, zbieră Brebeanu.
– Șșt! Stăi ghinișor și calmează-te, tataie, îl liniști Comandorul. Ce te grăbești așa... Ai puțintică răbdare... Vrei să scapi chiar atât de
repede, fără să treci prin furcile caudine? He-he-he! Ar fi prea simplu... Vom proceda cum ați procedat și voi cu prizonierii politici; ba chiar mai rău, fiindcă, de! am mai avansat și noi cu tehnologia... Ce să-i faci, v-am furat patentul de la voi, care ne-ați fost profesori buni în această privință, însă toți ucenicii trebuie să-și întreacă maeștrii, nu-i așa? Iar noi am avut ambiția să vă lăsăm în urmă. Ar fi prea simplu... La vremuri noi, schingiuiri noi. Iar noi răzbunătorii avem datoria și satisfacția să schingiuim fără milă și cu maximum de sadism victimele înainte de a le omorî; și le chinuim cu și mai mult sadism decât voi, căci de-aia suntem răzbunători, nu? Ca să ne răzbunăm... Armele inventate de voi iată că s-au întors acum împotriva voastră, numai că noi nu mai împușcăm pe nimeni - cartușele sunt scumpe - ci folosim metode mai avansate. Ați văzut cum știu băieții noștri să se joace cu cuțitele la gâtul vostru... A muri prin împușcare ar fi fost o favoare, un fel de onoare... Ce merite ai ca să facem o excepție?
– Nu am nici un merit; recunosc că sunt la fel de ticălos și escroc în afaceri ca și colegul meu și de aceea vreau să mă omorâți chiar acum, nu mai contează cum... Dar înainte de a-mi lua viața, doresc să vă fac cunoscute toate conturile bancare, care vă sunt necesare, fiindcă știu că, în fond, asta și vreți. Din fericire, le port totdeauna la mine și vă las toată averea și banii mei vouă dacă, într-adevăr, cum spuneți, ajung la cei săraci. Încep săvă cred. Și aș face-o chiar mai liniștit dacă este așa.
40
– De ce n-ar fi așa? Despre cinstea noastră te vei convinge când vei vedea filmul cu distribuirea banilor voștri celor săraci, să vezi și dumneata cât de mult se bucură familiile muritoare de foame când noi le distribuim milioane de lei ca să-și construiască locuințe, să aibă de mâncare și să se vindece de boli. Filmăm aceste momente istorice și vei vedea sute de familii cum plâng de bucurie atunci când le distribuim bani să-și cumpere loturi pentru practicarea agriculturii pe lângă casele lor sau le facem case, fără să le spunem cine suntem noi. Unde putem, le înființăm locuri de muncă. Așa că fii liniștit în privința cinstei noastre și să nu regreți nicicum că te-am silit să devii una din sursele lor de existență.
– Este posibil să fie așa și de aceea voi încerca să mă obișnuiesc cu gândul pauperizării mele. Trebuie să mă resemnez... Eu si soția nu avem nevoie decât de locurile de la cimitir. Suntem amândoi bătrâni. Nu ne mai trebuie averi. Ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul și altceva nici că ne mai trebuie.
– Frumos ai început... Și chiar mă surprinde cât de generos vrei să pari chiar din capul locului! se miră cu glas ironic Comandorul.
– Păi, în situația mea, dumneata ce-ai face? N-ai face tot ca mine? Când corabia se scufundă, arunci toate greutățile din ea în apă ca să scapi, nu? La fel voi face și eu, numai să fiu lăsat în pace. Am să vă dau tot, fără alte condiții....
– Interesant. Continuă...
– Ce să mai continui? Vă dau tot și basta! Acum, printre altele, dețin două case mai mari, nu-s chiar vile: una la Mangalia și alta la București. Înainte de a mă omorî, permiteți-mi să vă scriu un testament prin care vă cedez casele și toate conturile din două bănci elvețiene împreună cu toate celelalte bunuri. Ar fi nevoie de un notar.
– Stai liniștit. Avem aici și un astfel de notar legal, îl lămuri Comandorul.
– Atunci, prin el, vom legaliza totul cum cere legea, însă casele ar fi păcat să le distrugeți, cum vă este obiceiul. Nu am decât o fată și două nepoate, de 32 si 33 de ani, căsătorite - una cu un preot ortodox și cealaltă cu un pastor penticostal; așa s-a nimerit - si am auzit-o nu demult pe cea mică spunând că toată moștenirea ce i-am lăsat-o, dânsa vrea să o doneze unui orfelinat și unui spital de copii, păstrându-și numai apartamentul din București. Ea parcă anticipa ce o să mi se întâmple, așa că dacă m-ar auzi că vă cedez totul pentru cei săraci, ea s-ar bucura mai mult decât voi. Dar mai înainte de aface asta, trebuie să-ți spun că în calitate de ofițer superior de securitate, eu nu am bătut pe nimeni, nu am omorât pe nimeni. Nu
41
toți din securitate eram ucigași. Unii lucrau în birouri de traduceri, alții erau electroniști, alții lucrau la transmisiuni sau aveau servicii secrete fără să știe ce fac colegii lor. Nu toți erau torționari. Treaba mea, de pildă, era să-i urmăresc pe cei de la culte și ironia a făcut ca tocmai fetele mele să se mărite cu doi popi. Eu care nu credeam în Dumnezeu, merg acum când la ortodocsi, când la penticostali și de la bisericile lor am învățat să nu strâng averi pe pământ unde ni le mănâncă moliile sau ni le atacă hoții (și îl privi semnificativ drept în ochi pe Comandor), ci să ne adunăm comorile în ceruri... Și uite că chiar așa este. De-aia zic că puteți să îmi luați totul, chiar și viața... Și așa nu mă pot lupta cu voi care știm că sunteți o organizație secretă a NATO și a Uniunii Europene, uneltele lor puternice, și că guvernul colaborează cu voi. Așa că luați-mi totul, împușcați-mă sau tăiați-mi gâtul, puțin îmi pasă. Iisus a pătimit mai mult decât mine, încheie colonelul cu lacrimi în ochi.
– Tovarășe Brebeanu sau dom’ Brebeanu, calmează-te! Vrei fie să mă uimești, fie să mă impresionezi, și asta numai să-ți dăm drumul și să ne scutești de a mai recurge la constrângeri... Probabil că trăiești un acces trecător de sinceritate. Nu știu, presupun... Chiar vrei să renunți la toate aceste bunuri pământești din propria-ți convingere?
– Și da, și nu; dar mai mult da, fiindcă o să fac voia fetei și nepoatei mele celei mici. N-o să mai păstrez nimic pentru mine. Astfel o să vă fac și pe placul vostru. Cedez totul!
– Hm! făcu Comandorul. Nu mă așeptam la acest răspuns mai puțin obișnuit sau la o așa impresionantră strategie sau, mai exact, stratagemă,
inteligent gândită. Mda... Seamănă cu o nobilă donație de bună voie, deși a fost impusă de noi; dar să știi că nu este chiar atât de simplu de a o îndeplini. Lucrurile sunt mult mai complicate decât crezi, întrucât un asemenea transfer masiv de avere către terțe persoane necesită o sumedenie întreagă de proceduri juridice și testamentare în care dumneata trebuie să joci principalul rol și încă unul indispensabil, de donator. De la bun început, trebuie să știi că noi nu ne însușim absolut nici un bun străin și tot ceea ce confiscăm, în special bani, intră în operațiile de inventar, urmând ca toate aceste valori să le distribuim ulterior, în mod echitabil, celor nevoiași, fără tărăgăneli juridice complicate, ci direct, prin distribuiri personale și sub directa mea supraveghere. Cât privește însă averile imobile, treburile sunt mult mai complicate.
42
– Nicidecum, îl contrazise Brebeanu. Le vindem la prețul cel mai convenabil iar banii îi distribuiți cum vreți voi și cui vreți, folosind numai bani lichizi, fără cecuri. De fapt, pe mine nici nu mă interesează ce faceți cu ei.
– Domnule Brebeanu, să-ți spun drept, dumneata ne cam încurci socotelile. Nu mă așteptam la genul ăsta de donații dar, în fine, găsim noi o soluție rezonabilă. Te reținem, totuși, aici și-ți găsim un garant autorizat care să te reprezinte în toate tranzacțiile; îți comutăm pedeapsa cu moartea la o detenție care s-ar putea să cam dureze ceva... Și anume, va dura exact cât vei scrie aici, la sediul nostru, o carte pe care noi ți-o vom publica și în urma căreia vei câștiga chiar și drepturi de autor. Drepturile bănești îți revin în totalitate. Cartea se va numi, să zicem, cam așa: „Cum am chinuit eu pe români ca ofițer de securitate și cum mi-am făcut averi ilicite” sau, mă rog, un titlu în genul acesta... Și o vei semna cu numele real. E clar? Astfel dumneata vei fi primul fost mare mahăr ce se va spovedi tuturor românilor în public, cu un asemenea titlu de excepție. Îți garantez de pe acuma că va deveni un bestseller de valoare istorică, o carte de mare succes, căci nimeni nu a mai făcut așa ceva înainte, în afară poate de scriitorul Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, însă cu altă tematică de regrete, bineînțeles. Poți să o începi chiar de astăzi. Noi îți creăm aici toate condițiile de lucru și te vom prețui, în ciuda faptului că vei rămâne în detenție pe toată această perioadă... De acord?
– Bine.
– Văd că parcă ne-am înțelege întrucâtva fără să mai fie nevoie și de alte constrângeri, deși dacă nu te aduceam aici la noi, în nici un caz nu ai fi avut de gând să faci vreodată asemenea filotimii din propria-ți inițiativă. Personal, apreciez gesturile umanitare... Procedând astfel, ai în plus unica șansă să-ți speli o parte din păcate și să intri în istorie cu o lucrare document. Și încă ceva: ORDISCOR-ul nostru, deci noi „Răzbunătorii”, nu am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată agenții străinilor, ai NATO, UE ori ai guvernului actual, cum în mod greșit ai fost informat. Te-ai înșelat amarnic, fiindcă noi suntem patrioți români, diferiți de foștii legionari ale căror greșeli nu vrem să le repetăm. Americanii și ceilalți nu ne-au ajutat niciodată mai cu nimic - abia de au aflat că existăm, ca după aceea să ne folosească... Și nici nu avem nevoie de vreo pomană de la ei dacă n-au făcut-o atunci când trebuia. Ne-am putea descurcăm noi și singuri. Aproape toate țările au o deviză proprie, afară de România. Deviza noastră ar trebui să fie: „Prin cinste și muncă, spre Propășire!”
43
Până una alta, dumneata începe și scrie cartea aceasta pe care ți-am sugerat-o și în final vei fi onorat de noi și de toți românii. Succes!
– Mmda... Îți mulțumesc, mormăi bătrânul cu un ton fals politicos. O să încep adnotările imediat ce mă mai liniștesc după furtuna care a trecut peste noi în aceste din urmă ore. Dar poate că îmi meritam soarta asta, mama ei de viață!
44
Capitolul VI

Satele din nordul Moldovei, în ciuda faptului că, ici-colo, poți vedea case zvelte, moderne, micro-vile, apărute că niște flori răsărite printre bălării (acestea noi fiind construite în ultimii ani, aparținând românilor care au lucrat prin Italia, Spania, Portugalia sau prin alte țări occidentale); în rest, gospodăriile par sărăcuțe rău, cu case destul de modeste și relativ mici, chiar dacă proprietarii lor s-au străduit ca, pe dinafară, să le dea aspecte plăcute. O mașină de teren, un Jeep, după ce lăsase în urmă una din frumoasele șosele asfaltate care sfida blândele coline și câmpii ale Moldovei, străbătea agale drumurile de țară hurdupăind adesea prin gropi și lăsând în urmă nori înecăcioși de praf. În dreptul unei păduri, de după un tufiș, doi vlăjgani cu arme de vânătoare ieșiră înaintea mașinii și unul din ei trase un foc în aer.
Comandorul frână la vreo zece metri în fața lor și opri, apoi, scoțând pistolul încărcat din buzunar, spuse grăbit colegilor lui:
– Scoateți repede automatele și nu trageți decât pe lângă ei, să nu-i răniți. Trageți numai când vă fac eu semn.
Coborî geamul și întrebă:
– Ce vreți, băi flăcăi? Ce vă doare?
– Pi-iași nu sî treași, bre, dicât dacî platiți drumu’.
– Bine, bine. Și cât vreți? întrebă din nou Comandorul.
– Păi tăti paralili care-i aveți la voi! răspunse unul din ei.
Adevărul este că aveau bani să cumpere zece păduri ca aceasta prin care treceau acum.
– Hai, că ne-om socoti noi și-om cădea la vreo învoială...
– Noi v-am zâs tot șe vriem amu șî nu vă mai zâc odatâ...
– No, ghine, flăcăiaș... Dacă-i așe, atunci veniți să vi-i dau, le răspunse el, apoi șopti: băieți, voi deschideți portiera, vă trântiți la
pământ și trageți lung la picioarele lor.
Cei cu armele întinse vrură să vină fuga, dar nu apucară să facă mai mult de doi-trei pași, că din Jeep săriră pe brânci ambii însoțitori ai Comandorului și deschiseră salve lungi de armă automată. Atunci trase și Corbeanu trei focuri în aer cu pistolul său, strigând:
– Poliția secretă, sunteți arestai! Colegii lui mai traseră alte salve și strigară tare:
45
– Aruncați armele! Aruncați puștile și trântiți-vă imediat pe burtă cu mâinile la ceafă, că altfel tragem toți trei în voi!
Tâlharii se supuseră și au aruncat armele. Comandorul și însoțitorii s-au dus lângă ei și le-au pus cătușele pregătite dinainte pentru astfel de eventualități, că de! trăim în România, țara tuturor posibilităților (negative) și... „Grădina Maicii Domnului”, după spusele regretatului Papă Ioan Paul al II-lea, prietenul țării noastre...
– Ce facem? Îi luăm cu noi, domnule Comandor, întrebă cel care le-a pus cătușele.
– Nu, nici gând, că n-avem timp de pierdut cu ăștia, fiindcă se înserează. Le facem doar „vaccinul”, prima doză și le dăm drumul... Adu-mi, te rog, trusa cu seringi. De ce atacași oamenii la drumul mare, măi nenorociților, măi ghinioniștilor? se adresă Comandorul celor culcați la pământ. După ce că țara asta are destule belele, le mai aduceți și voi una?
– Sântem sarași, șefule, șî așe mai traim șî noi, răspunse unul din ei care părea un tânăr de vreo treizeci de ani. Celălalt era cam de aceeași vârstă.
– Aveți vreo legitimație la voi, vreun buletin? De unde sunteți?
– Nu, n-avem dom’ șef. Pe-a mea am piert-o di anul trăcut, iar văr-miu și-o lasat-o acasî. Noi locuim în catunu Popleașca, di pi aproapi.
– Uite, nouă ne pare rău, dar va trebui să vă facem o injecție care vă va potoli până la iarnă, iar după aceea vă caut din nou să văd dacă mai tâlhăriți la drumul mare.
Ambii tineri au fost ținuți și injectați în braț cu serul unu, cel mai slab. Apoi le confiscară armele și în timp ce le desfăcu cătușele, Comandorul le spuse:
– Dacă vă întreabă cineva cine v-a injectat, să răspundeți că ați avut ghinionul să atacați comandoul „Răzbunătorilor” de la care aveți această frumoasă amintire, aceea că n-o să mai puteți ieși la drumul mare... Și-acum somn ușor în pădure că până mâine nu cred că o să mai puteți merge acasă.
– Văleleu, dumniavoastrâ sântieți „Răzbunătorii”?
– Da, noi... „fierișâțâlor”! Șî somn ușuor... Vai de fundul vostru de hoți amărâți!
– „Răzbunatorii” ați zâs?! Alelei, mamăă!... Șini m-o pus, bă vâr-miu, să mă ieu după tini?!
46
Toți trei urcară grăbiți în mașină și își continuară drumul discutând minute întregi despre incident.
– Poate i-am pedepsit prea aspru, zise unul din însoțitori.
– Nu, nu cred, răspunse Comandorul. Este exact ce le trebuia, fiindcă nu moare nimeni după injecțiile astea și ăștia n-o să mai iasă
la drumul mare câtă viață or trăi ei.
După un timp, Jeepul intrase în cel mai sărac sătuc întâlnit în cale. Comandorul Corbeanu, îmbrăcat modest și însoțit de cei doi membri ordiscorieri conducea mașina încet și fotografia, când și când, casele cele mai prăpădite. La marginea așezării, descoperise niște cocioabe care nici cocioabe nu se puteau numi, căci erau adevărate bordeie. Cam peste o oră urma să apună soarele.
– Oprim aici, unde se termină aezarea asta și facem calea întoarsă. Vom coborî numai în dreptul caselor fotografiate electronic. Să începem, de pildă, cu acest bordei din fața noastră...
Coborâră toți trei și unul din ei bătu la poartă. Bordeiul avea un gard cu scânduri strâmbe și altele lipsă, înlocuite cu nuiele și cioturi de crengi uscate cu ghimpi. Doi câini dezlegați veniră în grabă și începură să latre cu înverșunare, gata-gata să iasă printre stinghiile porții.
– Alo, strigă Comandorul. Nu e nimeni acasă?
O băbuță puțin adusă din spate și sprijinindu-se de un băț, ieși pe prispa colibei.
– Șini-i acolo? întrebă ea.
– Oameni buni, oameni buni, răspunse Corbeanu.
– Stăi o țâră, maică, fiindcă eu nu ti aud bini...
– Oameni buni, am zis.
– Bini, bini, așteptați oliacă... Marș, de-aișea Iliescule, și treși la coteț.
– Dar nu mă cheamă Iliescu, ci altfel, se prefăcu Comandorul că nu înțelege.
– Da’ nu matali ți-am zâs, ci lu javra aiasta a me, că așe l-o botezat fi-miu în glumă când votase cu Iliescu șî amu așe-i zâșem toți lu’ ăsta marili. Da șe vânt v-adușe, maică pe-aiși?
– Eei, un vânt bun, mamaie. Ne-a mânat un vânt bun... N-ai vrea să ne dai o bardacă cu apă?
– Da’ cum nu, cum să nu vă dau... Hai di poftiți în curti ți nu va fie rușâni di zaplazu ista al nostru. Di câni sa nu va fie teamă că nu mușcă,
47
fiindcă-i bătrân iar ăla micu îi o potaie.... Moșule, ia dă o fugâ pân-afarâ, strigă ea întorcând capul spre bordei. Ista-i Onofrei, babatu’ nieu.
– Haidiți bre, viniți mai pi-aproapi sau chiar în casâ, c-avei luoc, zise moșneagul.
– Bine, bine, mulțumim, tataie, și iacă, venim.
Intrară în tinda bojdeucii, apoi într-o cămăruță lipită cu pământ pe jos, acoperită cu două țoale de cârpe; îi admirară un covor cu trandafiri pe perete. După ușă era o carpetă cu un desen făcut din cusături simple cu acul și ață roșie, înfățișând o gospodină care gătea lângă o sobă. Lângă carpetă era o candelă stinsă. Pe carpetă scria: „Lelița care gătește, cu gurița te îndulceste!” Toată încăperea mirosea a fum.
– D-apăi, care-i baiul? întrebă moșul ce ținea o căciulă țuguiată pe cap deși era destul de călduț afară. Ambii bătrâni arătau tare sărăcuț îmbrăcați și aproape zdrențăroși.
– A, nu-i nici un bai, tăicuțule, murim de sete și n-am găsit nici o fântână în satul ăsta al dumneavoastră, să bem o gură de apă.
– Ei da cum pacatele, bre, să nu hie? răspunse băbuța. Eu știu că-s vreo trii puțuri, da sânt pi ulișioari, nu-s la drumu mari. Ia du-ti, babă, și adă o țâră di apă lu domnișoru, da di șe apă, domnule dragă, că va putem sărvi și cu o bardacă di vin. Om hi noi sarași, nevoie mai, da niși așe să n-avem puțân vin în casâ. Ai?
– Nu, nu, nu! Nu vă derajați... Apa ne-ajunge. Și ne și cam grăbim, că mai avem de umblat...
– Da cum să bei numa apă? Și după șe? Haide bre să vă facă baba o tigaie cu ochiuri moldovinești prajiti, ș-apoi ăți be șî o țârș di vin, c-avem și noi o viișoară... După ouă mearje...
– Nu, mamaie, nu, săru’ mâna; vă mulțumim frumos, dar nu ne este foame deloc. Am avut pachete cu mâncare pe drum: ceva salam și brânză cu pâine.
– O, salam? Salam... N-am mai mâncat di mult. Când vini fișiorul nostru de la Botșeni, unde stă la bloc, ni adușe di tăti, dar nu vini dicât foarte rar pi la noi, că-i diparti tari șî drumu-i tari scump, a răspuns bătrâna.
– Păi salamul ăsta vi-l lăsăm dumneavoastră, că noi ne-am săturat și mai avem destul. Uite, luați bucata asta mare... Că-i proaspătă. Și zicând
48
asta, Comandorul scoase dintr-o servietă voluminoasă pachetul cu salam tăiat felii.
– Mulțămim, da’ nu ni trebuie, spuse bătrâna cu ochii sticlind și înghițind în sec. Dumnivoastră sânteți calători și aveți nivoie di hranâ pi drum.
– Nu prea avem nevoie. Da’ ia spune, măicuță, din ce trăiți dumneavoastră?
– Of, ce întrebari! Păi din șe să traim, maică? Nu si vedi? Din șe-a dat bunu’ Dumniezău, din aia traim. Avem o pensie di foști colictiviști - eu d-un milion șî mosu nieu d-un milion șî jumatati. Ni mai trimiti uniori șî băietul nostru câti-un milion, când șî când, că ni-ar da mai mult, dar ari șî iel trii copii, iar nor-mea o ramas făr’ di sărviși... Nu ni-ajungi, maică, blăsămații iștia di bani, dar nu murim di foami, că uiti, avem o vacuțâ, patru oițe șî vreo zăși gaini, cu cucoșu unșpci... Porcu’ ni-o murit vinera tricută. Nu-ș ce tot avea, că nu mai mânca ‘nic, zășea așe di-o săptămână șî l-om găsât mort, că uiti-așe ni-om dușe șî noi unu’ după altu’...
– Nu vineri, Ileană, c-o fos’ niercuri...
– Așe-i, așe-i, ai driptati, Onofreiașule. O fos’ niercuri, bre, când o vinit veșina să ni spuie că șî porcu ei îi bolnav. Așe-i, că io l-am găsât mort ș-apăi l-am bocit ca pi-un copchil, că tari blând mai ierea saracu, mânca-l-ar mama! și zicând astea, baba Ileana își șterse un ochi cu coada basmalei. Iar când zășea așe culcat într-o parti, plânje ca un copchil, mititelu’.
– Io zâc că nu l-am mai fi tăiet niși o datâ, mai adăugă moș Onofrei, că tare drag prinsăm di iel..
– Ei, ce să-i faci? Se mai întâmplă și belele de-astea, îi răspunse unul din însoțitorii Comandorului. Nu stiți vorba românească? La omul sărac, nici boii nu trag. Trage în schimb porcul să moară...
– Ce facem, șefule, mai stăm mult? întrebă celălalt însoțitor.
– Nu, nu mai stăm, răspunse Corbeanu. Ne pare rău, dar, oameni buni, uite că ne grăbim. Și vă mulțumim pentru găzduire. Săru’mâna, mamaie.
– Șî nouă ni pari rău că nu mai stați, că puteați dormi șî la noi.
Comandorul se ridică și răspunse politicos:
– Vă mulțumim din nou, dar mergem, fiindcă noi avem mai mult de umblat. Dar înainte de a pleca, vrem să vă lăsăm o mică amintire. Uite, este un cadou pe care l-am pus în sacoșa asta măricică.
49
– O, dar nu ne trebui nic, mămico, nu ni trebui nica!
– Ei, cum să nu vă trebuiască - o să vedeși că prea vă trebuie. Mai întâi, vă rugăm să primiți salamul, iar acum haideți să vă arătăm ce-i în sacoșă... Și, zicând asta, scoase niște teancuri mari și grele de bancnote de bancă, noi-nouțe, și le puse pe masă.
– Ce-s ăstia, bani? zise bătrâna, făcând ochii mari.
– Sunt bani? întrebă și mosul. Și-s pentru noi?
– Da, pentru dumneavoastră și pentru copiii dumneavoastră. Nu-s prea mulți: vreo 500 de milioane...
– Cââți? strigară amândoi bătrânii îngroziți.
– Cât ați auzit: 500 de milioane, în cap și-n coadă. Puteți să-i numărați...
– Nu ti supara, domnule dragă, cred că șuguiți, șî chiar dacă nu șuguiți, noi tot nu-i putem primi, fiindcă iștia nu pot fi bani cinstiți, refuză bătrâna. Și niși macar nu aș ști să-i număr...
– O fi di la vreo comoară blăstămată, bre, mai adăugă și moș Onofrei cam speriat. Șî nu cumva i-ați furat?
– Nu-s, Doamne fereste, de la nici o comoară și nici nu i-am furat, răspunse Comandorul. Suma asta nu are nici un blestem în ea. Dar dacă vreți explicații, iată misterul: o bancă... „Wonderful Bank”, a făcut o tragere anuală la sorți pentru un excedent bancar, iar dumneavoastră ați fost câștigătorii norocoși ai sumei, o trânti Comandorul. Așa a picat: chiar pe adresa și numele dumneavoastră! Este un sistem nou, un fel de loto anual al băncilor și noi am venit să vi-i dăm. Asta-i tot și nu vă mai mirați atâta, fiindcă asta a fost probabil voința Celui de Sus... Ce mai tura-vura, trebuie
să-i luați, fiindcă asta-i totul; este absolut legal și nu-s bani vrăjiți, ci sunt norocul dumneavoastră, banii dumneavoastră. Păcat că nu i-ați
câștigat când erați mai tineri, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Oricum, felicitări! Nu uitați că aveți copii și nepoți!
– Nu știm ce să fasem, domnule, grăi moș Onofrei tare încurcat.
– Bine, dacă nu-i vreți, iscăliți aici că i-ați refuzat și noi îi returnăm băncii care o să-i dea la alții. Gândiți-vă bine ce pierdeți, îi atenționă Corbeanu. Mai așteptăm mult?
– Haide, moșule, să-i luăm și să ne șerem iertari di la Dumniezău că îi luăm.
50
– Bine, Ileană, da să hie vina ta că-i vrai. Șî-i luăm, Doamne, iartă-ne! Zicând asta, moș Onofrei se închină întinzând mâna spre sacoșă.
– Numai o clipă, tataie, interveni Comandorul. Vă mulțumim că-i acceptați și vă apreciem corectitudinea dumneavoastră impresionantă, însă predarea lor se face cu niste condiții simple: să nu știe nimeni de ei; să nu știe nimeni că i-ați câșstigat la loteria de bancă și să iscăliți pentru primirea lor. Simplu, nu?
– Bini, ce să mai zâc? Ne-am înțăles, și vă mulțămim din inimă pentru așe pomană neașteptată, însă am vre macar să ni spuniți șinie sânteți
dumniavoastră, că n-am avut încă onoarea să aflăm, mai întrebă mosul.
– O facem cu plăcere și o să vă spunem imediat cine suntem. Dar mai întâi luați-vă câștigul și puneți-i bine, bine în locul cel mai sigur și cel mai ferit, dar nu la vreo bancă. O să vedeți că banii ăștia-s cu mult noroc și o să vă prindă bine. În primul rând, ar trebui să vă construiți aici o altă casă, o gospodărie frumoasă și, bineînțeles, mai mare ca asta. Trebuie să vă procurați mai multe de-ale gurii, dar până una alta, mâine luați într-un fel legătura telefonică cu băiatul dumneavoastră de la Botoșani, rugându-l neapărat să vină de urgență să vi-i administreze dumnealui. Când o să aveți casă nouă, spuneți curioșilor că băiatul a lucrat la căpșuni în Spania și v-a adus bani. Iar acum, vă rugăm să iscăliți de primirea lor pe aceste hârtii - și Comandorul le întinse niște documente și un pix.
Moșul zâmbi, se închină, scuipă în palmă ca și când s-ar pregăti să dea cu sapa sau cu târnăcopul, apoi iscăli cu mișcări încete; la fel făcu și băbuța lui, după care amândoi vrură să-i sărute mâna Comandorului, însă acesta și-o feri cu repeziciune. Toată această scenă, precum și celelalte, erau înregistrate pe o microcameră ascunsă, operată de unul din însoțitori.
– O, Doamnie Dumniezăule, zise bătrânul Onofrei, n-am văzut nișiodatâ în viașa me, atâta bănet. Și-o sâ fașiem, oameni buni, cu dânșii? Oari leii iștia sânt chiar adevărați, adevărați?
– Bineînțeles că nu sunt falși, bade Onofrei, și că-s noi-nouți, răspunse Corbeanu.
Bătrâna întinse de două ori mâna spre ei, dar și-i retrase de fiecare dată. Îi era parcă frică să-i atingă și să nu o frigă... Când, în sfârșit, atinse curajoasă primul teanc legat cu o banderolă albă de hârtie, îi luă cu mâna ușor tremurândă și primul gest pe care-l făcu fu acela să-i miroase pe toate
51
părțile, apoi, cu ochii înlăcrimați, se închină încă o dată ca la o icoană și spuse:
– Da, maică, amu cred că-s adevărați, fiindcă miros tare frumos! și vru din nou să-i sărute mâna Comandorului, dar fiindcă acesta și-o retrase cu iuțeală, ea se mai închină o dată ca la o icoană și sărută cu evlavie teancul biletelor de bancă zicând: Doamne, maică, ce surpriză!... Numai Dumnezău v-o trimăs la noi și încă nu știu cum vă cheamă șî cine sânteți, zise băbuța aproape plângând. Nu cumva sânteți înjeri?
– Hai, c-ai zis-o! Cum o să fim îngeri, mamaie? Desigur, am vrea noi să fim îngeri, dar uite că nu suntem decât niște bieți oameni ca și dumneavoastră. Eu sunt Nae, zise Comandorul, iar prietenii mei sunt Costică și Mitică, trimișii băncii... „Terra-Exterra-Wonderful Bank” și ne pare rău, dar nu mai avem nimic altceva să vă mai dăm decât să vă mulțumim pentru găzduire și pentru că nu ne-ați refuzat banii care v-au ieșit la tragerea la sorți. Mai multe nu știm nici noi ce să vă mai spunem, decât să rămâneți sănătoși și să nu uitați ce v-am rugat. Asta-i tot, mamă Ileana. Asta-i tot, bade Onofrei. Mai departe - Dumnezeu cu mila, Doamne ajută!
– Doamn-ajută, maică. Dumniezău să vă țâie-n paza Lui, că așe oamini buni șî cumsicadi niși c-am mai vâzut șî niși c-o să mai videm... Treabă să mă frec la ochi să văz dacă n-am visat... Mare minuni!
– Șî ieu vă zâc la fiel ca baba me șî vă mulțănim din tăt sufletu’ șî mai dați pi la noi, zise și mos Onofrei, după care amândoi îi îmbrățișară cu căldură pe cei trei călători. Îi conduseră până la poartă împreună cu cei doi căței ai lor care, de data asta deveniseră destul de prietenoși. Și ei erau parcă bucurosi, fiindcă tot timpul dădeau veseli din codițe, iar Iliescu îi lingea pe rând pantofii oaspeților care plecau, fiindcă primise pe furiș de la Comandor o felie mare de salam. La fel și cățelusul celălalt. Călătorii se urcară în mașina lor de teren și, înainte de a porni motorul, le mai făcură încă o dată cu mâna celor doi bătrâni fericiți, rezemați de gardul de lâng poartă, după care Jeepul dispăru într-un nor de praf. Bătrânii făcură mult cu mâna spre mașina care se îndepărta, până n-au mai văzut-o deloc, apoi, închinându-se, amândoi se frecară la ochii umeziți de lacrimi, fiind încă nedumeriți dacă ce s-a întâmplat în seara aceea în bojdeucă la ei a fost un vis frumos sau o realitate ce face parte din seria rarelor minuni terestre.
52
Timp de două ceasuri, Jeepul a străbătut toate ulicioarele satului, oprindu-se la toate casele selecționate și înregistrate pe micuțul ecran al aparatului electronic de fotografiat. Ceremoniile donațiilor se succedau pe rând, toate desfășurându-se cam după același scenariu ca la prima donație. Foarte asemănătoare erau și reacțiile celor care le primeau banii, nefiind o prea mare diferență de la o casă la alta. Ultima gospodărie vizitată a fost aceea a unei familii sărace de țigani care ziceau că-s pocăiți și care se plângeau că fata lor plecată în Spania, fusese arestată acolo pentru practicarea prostituției. Părinții fetei voiau să le plătească autorităților spaniole răscumpărarea fetei din detenție. Ei nu primiseră de la dânsa niciodată vreun ban și îi implorau pe binefăcători să intervină pentru eliberarea ei.
În zilele următoare, inclusierele aferente, bine instruite și bine coordonate de Comandor și de stafful lui, au inițiat operații similare de distribuiri financiare în câteva comune inundate din Oltenia unde au oferit bani unor șaizeci și opt de familii de sinistrați cărora inundațiile le-au distrus în totalitate gospodăriile cu case cu tot. Autoritățile locale știau destul de bine cine sunt binefăcătorii și de aceea când presa locală amintea de trei vile de mari șnapani dinamitate, nu se prea grăbeau să caute pe vinovați. Comunicări similare, cu dinamitarea unui alt număr, de data aceasta mai mare, de șapte vile ale unor interlopi, au venit și din inclusierele care activau în județele Timiș, Maramureș, Alba și Bistrița Năsăud. Cu toate că
instrucțiunile de la centru cereau să se evite pe cât posibil accidentele și pierderile de vieți omenești, cu toate precauțiile luate de inclusiera
secretă care acționa în orașul Bistrița, când a fost dinamitată o vilă a unui fraudulos criminal, construită lângă Budacul de Jos, explozia l-a rănit oarecum serios pe proprietarul vilei, care s-a ales cu niște răni la cap și pe trup, trebuind să stea mai bine de două săptămâni în spital (credeți sau nu, dar Comandorul i-a plătit spitalizarea, fără ca medicii să știe cine a achitat banii). În aceeași măsură, nu s-a știut nici cine a dinamitat vila de lângă Budacu, deși „Răzbunătorii” erau primii bănuiți, însă se știa din capul locului că nimeni nu îndrăznea să atace legal această puternică organizație invizibilă și multitentaculară. Toate încercările făcute să se dea de urma vreunui autor, nu au dus la nici un rezultat iar ancheta care începuse s-a întrerupt după ce ORDISCOR-ul trimisese prin internet note informative despre mogulii locali care își făceau de cap. Aceste note se încheiau cu acelai paragraf:
53

„Guvernul României și autoritățile subordonate lui ar trebui
să înceteze atacurile critice și urmărirea noastră, în loc să ne
sprijine deschis lupta dârză pe care noi o ducem împotriva corupției
generalizate și a distrugătorilor țării, în loc să ne mulțumească
pentru sprijinul concret pe care noi îl acordăm autorităților,
organizația noastră fiind alcătuită din cei mai cinstiți și incoruptibili
cetățeni români, ferm deciși să salveze patria de la catastrofa
iminentă ce se declanșase. Jurăm să nu ne răzbunăm pe nimeni
altcineva decât numai pe criminalii și ticăloșii care au întinat și
călcat în picioare renumele, demnitatea și gloria Patriei noastre
străvechi. Ele vor trebui refăcute de urgență. Energizate de forța
întregului popor român, care ne sprijină, acțiunile noastre sunt
fulgerele și trăsnetele care deja au spulberat o parte din cei mai
lacomi și mai ticăloși dușmani ai României. Lupta noastră continuă
și se extinde în mod vijelios în toată țara. Victoria este aproape!
Autoritate, Cinste și Victorie! Așa să ne ajute Dumnezeu!”
Adevărul era că, în general, conducerea țării închidea oarecum ochii și tolera, în parte, acțiunile organizației naționaliste „Răzbunătorii”. Niciodată n-au existat conflicte deschise între ORDISCOR și conducerea statului, dar avertismente date prin presă de autoritățile oficiale „Răzbunătorilor” au existat de câteva ori, fără amenințări directe.
54
Capitolul VII
După aproape trei ani de la înființarea ORDISCOR-ului, condusă de Comandorul Corbeanu, s-a ajuns să se înființeze inclusiere în absolut toate județele țării, cu conducători locali competenți și bine verificați. Numele lor erau ținute în secret. Rapiditatea cu care se întindea această mișcare depindea de doi factori de bază: finanțarea ei (care s-a rezolvat în totalitate în momentul în care, legal sau nu, organizația a cooptat probabil pe cei mai buni hackeri din lume, dintre care doi erau adevărate genii, fiindcă puteau deturna banii fără greș, din orice bancă de pe glob,
transferându-i simultan în alt cont, fără ca banca să observe acest lucru imediat și fără să știe vreodată unde au fost transferați. Părea un furt și totuși era un act perfect îndreptățit, deoarece au fost luați numai banii persoanelor interlope, bani furați de marii jefuitori ai țării de la statul român. Niciodată nu a fost atacată vreo altă bancă, iar banii confiscați erau bine contabilizați, apoi echitabil distribuiți săracilor din România); al doilea factor de bază erau solicitările numeroase venite din partea multor tineri care voiau să devină membri ai „Răzbunătorilor”. Admiterea lor nu era o problemă deloc simplă și candidații erau extrem de atent selectați, cel mai important test fiind acela de perfectă probitate morală și intelectuală. Prioritatea o aveau tinerii din această categorie care, în școlile pe unde au trecut - licee sau facultăți - aceștia trebuie să se fi remarcat prin rezultate strălucite. Nu se primeau deloc fete, deși au venit numeroase solicitări din partea unor tinere curajoase. Nu era vorba de o discriminare, ci de o decizie înțeleaptă care căuta să prevină posibilitatea ca fetele să provoace scene de gelozie între tinerii ordiscorieri, disensiuni între ei și alte derogări care le-ar fi diminuat activitatea deosebit de serioasă a organizației. În plus, băieții aleși trebuia să fie tineri curajoși, voinici, puternici, prezentabili din punct de vedere fizic, cunoscători ai computerelor și cunoscători a cel puțin o limbă de circulație internațională. Selecționarea se făcea prin trecerea unor probe practice, iar după admitere, cei reusiți urmau niște cursuri speciale unde învățau multe tehnici de atac și de apărare. Din totalul membrilor numi 11 erau căsătoriți, însă aceștia nu spueau secrete de serviciu soțiilor, iar soțiile lor fuseseră instruite să nu spună nimănui unde sunt angajați tovarășii lor de viață.
În ultima vreme, Comandorul Corbeanu cutreiera toate județele țării, împreună cu cei doi aghiotanți ai săi, pentru a controla și coordona direct toate inclusierele subordonate. Spre dezamăgirea lui, în județele Teleorman și Dolj, a constatat că s-au încercat sustrageri de bani din sumele alocate
55
acțiunilor de anticorupție, sume relativ mici, dar gestul în sine a fost un serios semnal de alarmă că nu totdeauna selectările membrilor s-au făcut într-un mod ireproabil. Vinovații au fost imediat excluși după ce li s-au confiscat banii sustrași. Nu li s-au aplicat alte penalități, dar la excludere au fost mustraÑi cu asprime, avertizați serios și etichetați ca nepatrioți si trădători ai națiunii. Unul din ei a plâns și și-a cerut iertare, promițând că se va comporta cinstit pe viitor, dar în ciuda insistențelor, nu a mai fost reprimit.
Sosit la Timișoara, la sediul secret al inclusierei locale, Comandorul și cei doi adjuncți ai săi au anunțat pe colaboratorii lor de acolo că ei se află în drum spre Italia spre a discuta cu autoritățile italiene, cu șefia carabinierilor, despre niște tineri arestați pentru viol. Câțiva români se aflau în culpă și mai întâi trebuia discutat cu cei din poliția italiană și verificat bine adevărul despre cei arestați, mai ales că nu totdeauna aceștia erau adevărații vinovați. Până să plece spre Roma, cei trei au mai rămas un scurt timp la Timișoara.
56
Capitolul VIII
Penitenciarul din Timisoara este mare, destul de bine păzit, dar uneori și în penitenciare gardienii nu sunt totdeauna scutiți de greșeli, deși ei știu bine că orice neglijență le poate fi fatală. Alteori ceea ce părea a fi fost erori de gardă nu erau altceva decât simple stratageme folosite de direcția penitenciarelor ca să-i atragă în curse pe indivizii foarte vinovați care au fost condamnați de tribunale civile cu prea multă clemență. În asemenea cazuri li se oferă ocazia criminalilor să încerce o evadare sortită dinainte eșecului și astfel ei ajung să li se dubleze pedeapsa.
La celula cu numărul 6, o celulă mai spațioasă, cu șase paturi de fier, suprapuse, erau închiși cei mai periculoși deținuți, dintre care patru condamnați pentru violuri repetate (mai mult de cinci violuri) și doi pentru tâlhării la drumul mare, spargeri de case și agresiuni violente. Toți mai fuseseră condamnați, dar eliberați fie prin apariția unor decrete de amnistie, fie pentru un așa-zis bun comportament în timpul detenției, de parcă în detenție ar fi lesne posibil să fie urmăriți minut cu minut comportamentul celor închiși.
După masa de seară și după ieșirea supravegheată pentru necesitățile fiziologice, toți cei șase deținuți au fost escortați să se întoarcă la celula lor și obligați să se urce în patul lui fiecare, fiind ora stingerii. În dreptul ușii cu zăbrele a celulei se afla un polițist înarmat. În seara aceea fie că polițistul nu a închis bine ușa cu cheia, fie că a avut impresia că a închis-o și nu a mai verificat yala și siguranța ei sau fie că era un alt motiv necunoscut, dar, oricum, ușa rămăsese închisă fără cheie, gest care a fost observat cu atenție de unul din deținuții care se prefăcea că doarme. Pe la orele 22,45, cel care a observat greșeala paznicului înarmat, a constatat că gardianul nu se mai întoarce, fapt nu prea obișnuit pentru orice pază de noapte. Văzând că nimeni nu mai este în dreptul celulei lor, acesta sare iute din pat și merge să încerce ușa. Culmea! Ușa celulei nu a fost bine închisă...
– Pst, băieți! Șase, bă... Bulimahărul a uitat ușa deschisă - se adresă el în șoaptă către colegii lui. Sculați, măi somnambulilor, și haideți s-o roim!
– Nu se poate, glumești, răspunse unul tot în șoaptă. Ce 'ști nebun? Cred că ai visat sau vorbești aiurea...
Nici acesta nu adormise și sări și el de pe patul lui, de la „etaj”, dispus să verifice vestea.
57
– Băi, să fie! Știi că ai dreptate? Aloo!... șopti el mai tărișor, zgâlțâind pe câțiva. Aloo... Hei, deșteptarea!... Nu se-aude? Măi cireadă de vite idioate și adormite! Ce dracu’ v-a apucat, mă, somnul taman acuma, când a uitat ăla ușa deschisă? Păi ce facem? Stăm aici așa ca boii, să ne putrezească oasele în celulă? Gata! Haideți după mine... Ușchealăă!
Toți săriră deodată în picioare ca opăriți pe loc cu apă fiartă. Unii încă mai erau buimăciți de somn, grăbindu-se să doarmă, fiindcă a doua zi, la 5 fix dimineața, li se dădea deșteptarea. Acum săriră în papuci și scoaseră capetele din dreptul ușii glisante, privind temători, în dreapta și-n stânga culoarului de la parter unde se afla celula lor. Nici țipenie de paznic. De aceea, își luară inima în dinți și porniră unul după altul, în vârful picioarelor, cu păturile în cap și, strecurându-se pe lângă zid, se îndreptară tiptil spre ușa principală de la ieșire. Nici acolo nu se afla vreun paznic! Ca atare, o zbughiră grabnic. Ce mare noroc pe ei și ce proști trebuie să fie aceia cu paza care înfulecă banii statului de geaba fără să-și facă cea mai elementară datorie. Dar dacă o fi, totuși, ceva grav, că asta nu-i treabă curată... Unul din ei, cel mai lungan din toți, chiar zise mirat:
– Ce să fie asta, fraților? Să știți că s-a-ntâmplat ceva grav, de s-au cărăbănit cu toții... O fi vreo bombă pusă să scape de noi condamnații, iar noi habar n-avem. Haidem iute afară! Dădură cu toții buzna pe ușa din spate, în curtea închisorii și alergară temători spre poarta ce dădea în stradă. Se mirară că nu mai exista nici o pază militară. Au ieșit toți șase pe trotuar, unde văzură un microbuz spațios, tip van, parcat cu ușa laterală întredeschisă și se furișară unul câte unul înfrigurați înăuntru. În fundul masinii zăceau o grămadă de cuverturi țesute din plastic cauciucat, aruncate de-a valma într-un porcoi înalt. Și aici altă surpriză: mașina avea cheia de contact pusă la locul ei, fiind uitată așa, fără ca nimeni să fie înăuntru!
– Măi fârtaților! Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, că norocul se ține pleașcă de noi. O fi adevărată chestia cu bomba, că ăsta nu-i lucru curat. Care știi, mă, să birjărești volanul?
– Eu, zise cel mai scund din grup, fiindcă am șutit vreo trei mașini, una cam ca asta, și le-am vândut fără să mă prindă vreun Garcea. Și cum intră, se și repezi în scaunul șoferului. Se închină la repezeală, suci cheia de contact și motorul porni de la prima învârtitură. Microbuzul demară cu viteză, iar pasagerii de ocazie chiuiră și aplaudară...
58
– Iu-huu! Uraaa! Am scăpat! Uraaa! A fost ca-n filmele de groază! strigă șoferul. U-iu-iuu! Dar încotro mergem, băi îngerașilor cu coarne?
– Păi să mergem la văr’-miu și rămânem acolo până mâine dimineață, răspunse cel care a descoperit ușa deschisă. El o să ne dea ceva țoale să scăpăm de costumele astea de lux și apoi trecem chiar în noaptea următoare până la granița cu Ungaria. Apoi mai vedem noi... Să ne grăbim, campionilor, fiindcă ăia pot să dea alarma oricând și o să fim puși în urmărire. Dă-i benzină, pilotule, dă-i bătaie, tăticu, și ia-o prima la dreapta... Așa, așa, bă, fir-ar să fie... Hai, mână, mână mai iute! Mână, birjar! Apasă, bă, mai tare pe ambreiaj! Mașina coti cu viteză și cu scrâșnituri de roți pe o stradă laterală mai întunecoasă, depășind câteva autocamioane care mergeau mai încet.
– Hei, ce faci? Vezi, chiorule, c-ai luat-o pe sens interzis! Iar acum, uite, ai trecut prin stop! strigă unul din fugarii așsezat pe un scaun mai din față.
– Ce’ști nebun? Taci dracului din gură! Cine naiba mai stă să respecte regulile acum? Și ce dacă-i interzis? Asta-i șară să mai respecți regulile, băga-mi-aș picioarele în... Și te bag și pe tine-n măta dacă mă-nveți tu pe mine cum să conduc! Mai bine zi mersi c-am scăpat! (Apoi începu să cânte): Fiindcă am scăpaat, fiindcă am scăpaaat... Și suntem liberi, liiiberi, bă!... Ura, ura, uraaa! Suntem liberi! Sunteme liiberi!...
– Mâinile sus! se auziră răcnind trei glasuri deodată aprinzând trei lanterne orbitoare. Toți trei traseră cu pistoale având gloanțe oarbe câteva focuri asurzitoare. Și de sub copertinele de plastic așezate în spatele vanului țâșniră Comandorul împreună cu ajutoarele lui, ținând pistoalele întinse spre ei. Și oprește imediat, băiete! strigă Comandorul. Stop! Stop, am zis, că trag în tine! Șoferul opri brusc mașina și, dârdâind de frică, zise pentru sine: am dat-o bară!... Apoi vru să sară pe ușa din stânga lui, dar ușa era complet blocată. Toți ridicară mâinile sus. Unul din însoțitorii Comandorului deschise ușile din spate și veni iute cu pistolul în mână în dreptul ușii laterale glisante pe care o deschise ordonând:
– Ieșiți imediat afară, pe rând, unul câte unul, și vă culcați aici cu fața la pământ să vă punem cătușele. Cine încearcă vreo mișcare e mort pe loc! E clar, bă?
59
Toți s-au lăsat arestați și încătușați, fără posibilitatea de a mai opune vreo rezistență. Erau tare speriați. Apoi fură urcați din nou în mașină, dar cu porunca să stea toți lungiți, unul peste altul. Corbeanu se urcă imediat la volan, în timp ce colegii lui se postară în spate, ținând pistoalele întinse spre cei de jos, dar, de data aceasta, erau revolvere cu gloanțe de foc.
– Ați fost cei mai tâmpiți dintre tâmpiți, li se adresă prizonierilor Comandorul, râzând. Aceștia stăteau ca niste bușteni legați și icneau la fiecare zdruncinătură când vanul trecea peste gropi (și slavă Domnului, gropi erau destule!). Păi nu v-ați dat seama, idioților, că v-am întins o cursă și că ați căzut ca prostii într-o capcană? Iar acum, uite că nu mergem „la văru’” să vă îmbrace în haine civile, ci vă debarcăm la sediul nostru. Ajungem mintenaș...
Apoi scoase un mic aparat de comunicare în care rosti scurt: Venim!
– Și ce-o să ne faceți acolo? întrebă o voce de la podea.
– Ești curios? O să vă dăm fripturi și tort de ciocolată... De fapt, iată c-am și ajuns; iar după ce coborâți toți, trebuie să intrați în curtea asta. Haide, coborârea! Așa, așa... Cătinel, cătinel, diplomaților! inteligenților!... Vedeți să nu vă scrântiți vreun picioruș...
La poartă au fost luai în primire de alți cinci ordiscorieri înarmați, membri ai inclusierei timișorene. Imediat ce deținutul cobora, i se proiecta lanterna în ochi și i se acopereau ochii cu o legătură neagră să nu vadă unde sunt duși, fiind ghidați de braț să nu se împiedice pe unde calcă.
– Intrați în sediul nostru, le-a porunci Comandorul. Aici nu veți sta mai mult de o oră. Veți fi judecați de tribunalul nostru special, fiecare pentru cșe a făcut și veți primi pe loc altfel de pedepse decât cele de la penitenciarul unde ați hălăduit până acum.
Îi băgară pe toți într-o cameră mare unde li s-au luat bandajele de la ochi. În fața lor, la o masă, se aflau trei oameni îmbrăcați în robe negre și cu ochelari negri. La o altă masă se așezară Comandorul împreună cu însoțitorii lui. Unul din cei trei care purta și el aceeași uniformă, cel de la mijloc, se ridică în picioare și le spuse deținuților:
– Vă aflați în fața celui mai nepărtinitor tribunal din istoria României, Tribunalul Incoruptibil, TRIBINCO. Prin el, noi vrem să stârpim, odată
60
pentru totdeauna și cu forța dură a poporului, cancerul răului pătruns în societatea românească. Procedeele de judecare la noi sunt fulger și rămân definitive, fără drept de apel. Nu primim recursuri. Mijloacele folosite sunt drepte și prin ele vom spulbera răul.
– Nu veți putea! strigă furios unul din deșinuți.
– Ba da! Foarte da și cel mai da, „revoluționarule”! Și asta chiar acum, începând chiar cu tine.
– Dar eu nu recunosc tribunalul ăsta. Este ilegal, iar tribunalul adevărat m-a condamnat deja. Ce faceți dumneavoastră cu noi, mi se pare un circ și orice condamnare ne-ați da este ilegală. Curtea Constituțională ce zice de voi?
– În fața suferințelor țării este foarte legală și numai ce faceți voi este ilegal. Asta va spune și Curtea de care vorbești, îi replică presupusul judecător. Chiar dacă presa a scris că TRIBINCO este un tribunal ilegal și doar simbolic, pe noi asta ne interesează mai puțin, deoarece, cu el sau fără el, noi tot am fi trecut la pedepsirea vinovaților tratați cu atâta blândețe de justiția coruptă care v-a dat și mai multă apă la moară, iar tribunalul nostru a fost înființat nu ca să sfidăm o constituție confuză sau neconfuză, ci să le arătăm ticăloșilor cât de mari ticăloși ați fost și sunteți, devenind scursorile infecte ale națiunii noastre; și, pedepsindu-vă exemplar, să dăm poporului satisfacții totale, pe care nici un tribunal oficial nu le-a putut da. Tribunalul nostru lucrează non-stop, zi și noapte, folosind sistemul procedurilor ultra-rapide. Cert este că poporul român ne aplaudă și ne susține cu entuziasm, fiindcă este însetat de dreptate, iar dacă tu șți alții ca tine ne sfidează, noi vă răspundem cu dorința primordială a poporului, cu voința și forța lui nelimitată. Pe ea ne bazăm noi, căci din ea izvorăște și forța noastră, iar aceasta ne poruncește cu fermitate să-i îndeplinim un singur lucru: să-vă-dis-tru-gem! Să vă distrugem ca pe niște viermi paraziți și otrăvitori, ca pe un cancer ucigaș care dacă l-am lăsa să se întindă ar aduce moartea națiunii. Deci, pentru a salva poporul, noi vă-vom-dis-tru-ge! Repet: vă vom distruge! Și o vom face chiar acum, într-un fel neobișnuit până astăzi, într-un fel absolut nou - și anume fără să vă luăm viața și chiar lăsându-vă în libertate... Iar un asemenea lucru nu-l poate face nici un alt for din lume ci numai organizația noastră cu tribunalul ei. Acesta este și motivul pentru care autoritățile ne tolerează oarecum, nu că s-ar teme de noi, ci pentru faptul că mulți din fruntea țării știu că avem curaj, forță uriașă și dreptate sfântă, chiar dacă sărim peste rigorile formale ale legii. Dacă nu este clar
61
ce am spus, va fi clar în ceea ce urmează să punem în practică în minutele următoare... Și ca să fiu si mai explicit, vă vom detalia, totuși, în ce constă pedepsele noastre. Nu facem nici un secret din ele. Considerăm că este chiar foarte necesar să știți dinainte ce vă așteaptă. Asta așa, pentru incultura voastră generală... Dar mai întâi, să vină în fața noastră cei patru acuzați de violuri repetate...
Patru tineri pășiră în față rânjind prostește. Printre ei era și cel care l-a contrazis pe judecător.
– Așezați-vă cu fața spre noi, unul lângă altul, spuse bărbatul în robă care îi judeca. Nu vă cerem să depuneți nici un jurământ, căci jurămintele ticăloșilor sunt fără valoare și inutile... Am adus în fața noastră patru creaturi umanoide acuzate de viol. Și acum să ne spuneți fiecare câte violuri ați comis... Cine nu recunoaște va primi pedeapsa dublă... Să începem, așadar, cu tine, ăsta guralivul care ai încercat să mă contrazici. Cum te cheamă?
– N-are importanță...
– Bine zici, ai dreptate: nu are importanță, fiindcă cine nu are nume este un nimeni. Ce aș putea să fac cu numele unui nimeni care este inferior unui animal idiot? De acord cu primul tău răspuns. Dar recunoști învinuirea?
– Da, desigur, o recunosc, fiindcă victimele au apărut în adevărata instanță. Am recunoscut acolo acest lucru și atunci.
– Câte violuri ai săvârșit?
– Nu știu. Câteva... De vreo șapte îmi amintesc mai bine. De restul nu, fiindcă le-am comis în stare de ebrietate.
– Perfect. Așa zic toți. Întoarce-te și ia loc. Următorul...
– Și eu recunosc. Am violat trei fete de școală elementară și o bătrână...
– Deci, recunoști. Ia loc lângă ceilalți. Următorul...
La fel au recunoscut și ceilalți vinovați. Mai rămăseseră doi, din seria celor acuzați de tâlhărie. La rândul lor, și aceștia au recunoscut deschis că au atacat noaptea oameni pe stradă și, după ce i-au bătut, le-au luat toți banii. Ei trăiau numai din prădăciuni și procedau în felul acesta aproape zilnic, de mai mulți ani, având zeci de victime. Nu le știau nici numărul, nici numele.
– Gata, procesul s-a terminat. V-am spus că o să dureze foarte puțin. Iar acum urmează sentința. Și aceasta va dura la fel de puțin, dar mai
62
întâi o mică precizare. Noi nu vă vom ucide și nici nu vă vom bate sau schingiui, după cum, desigur, ați merita, ci... peste câteva minute vă vom da drumul acasă. Da, ați auzit bine - chiar acasă, deoarece justiția v-a lăsat pe mâna noastră, iar penitenciarul deja s-a dispensat de voi, căci costa foarte mult întreținerea voastră... Veți fi, deci, liberi... (Deținuții zâmbeau neîncrezători sau, mai precis, încurcați de cele auzite.) Dar, așa cum spuneam, cu voi începem aici în Banat un experiment util, pe care îl vom generaliza în toate cazurile similare, la toți care comit ceva periculos în țara asta. Nu vreau să vă spun că vă transformăm în cobai, fiindcă experimentul a fost deja încercat în laboratoare pe animale, apoi chiar pe oameni, înaintea voastră, cu rezultate sută la sută precise. Vă amintesc că trăim în secolul al XXI-lea, în care știința, inclusiv medicina, a făcut progrese uluitoare. Organizația noastră a fost dotată recent cu tehnologiile cele mai moderne posibile, unele strict-secrete, fiind arme extrem de sigure, dar teribile, întrucât pot modifica structural comportamentul uman până la sfârșitul vieții unui individ. De pildă, pentru voi, violatorii, cu o simplă injecție aplicată în scrot, noi vă vom castra chimic pentru toată viața, fără să vă fie înlăturate testiculele, cum se proceda înainte. Și asta vom face chiar în minutele următoare. Nu există tratamente reversibile și nimeni nu trebuie să-și facă iluzii de vreun fel de recuperare. Avem aici doi medici care vă vor supune imediat la o asemenea nobilă operație, deloc dureroasă.
Judecătorul îmbrăcat în negru apăsă pe un buton și doi medici îmbrăcați în alb, asistați de cinci tineri înarmați i-au săltat pe sus.
– La fel vom proceda și cu voi care ați atacat oameni nevinovați cu șișsurile în mână ca să le luații banii. Vouă vi se va aplica un vaccin puternic, ultrasecret, provenit din laboratoarele americane, făcându-vi-se o singură injecție, care vă va potoli definitiv răbufnirile voastre de animale turbate, de pradă. Nu mai este nevoie de o a doua vaccinare recurentă. Reacțiile adverse vor dura toată viața și recuperarea este imposibilă. Urmările vaccinului apar după aproximativ zece-cincisprezece minute și, fără excepție, sunt următoarele: veți ologi și nu veți putea merge decât în cârje sau susținuți de cineva, oboseala survenind după primii pași; nu veți avea putere în mâini decât să duceți cu greu la gură un pahar cu apă sau o felie de pâine; procesul vorbirii va fi foarte diferit, încât de abia veți putea bâigui câteva cuvinte, atâtea cât să vă poată ajuta să cerșiți pe la colul străzilor;
63
viața vi se va îngreuna mult și veți deveni , bineînțeles, impotenți. În concluzie, nu vei mai putea face nimănui absolut nici un rău, ci vă veți duce o existență aproape vegetală până la moarte, dar nu veți muri. Veți deveni foarte cuminți, cum n-ați fost niciodată... Vaccinul de care vă vorbesc are trei concentrații: scurtă, medie și permanentă. Primele două se manifestă prin aceleași simptome, numai că acestea nu sunt permanente. Vom folosi acest vaccin și contra celor care au furat din avuțiile patriei devenind peste noapte miliardari. Am fost și rămânem pe urmele lor, prinzându-i rând pe rând, cum am mai prins din ei, ca și pe voi, confiscându-le imediat banii și averile pentru a fi distribuite oamenilor săraci. Înainte de a începe procesul, TRIBINCO a hotărât, prin vot secret (de 4 la 1), ca voi doi să fiți injectați cu concentrația maximă a vaccinului, iar violatorii cu concentrația minimă. Dar vă dau și vestea cea bună: în mai puțin de zece minute, după vaccinare, veți fi liberi, absolut liberi! Nu-i așa că sună frumos? Bucurați-vă de libertate!
Unul din cei doi inculpați, cel mai solid din tot grupul arestaților, un vlăjgan tuciuriu, cu statură atletică, zâmbi sfidător și răspunse:
– Eu cred că glumiți și că vreți să ne speriați. Mai bine duceți-ne înapoi la închisoare și promitem să nu mai evadăm.
– Ei, da, da, sigur că glumesc, îi răspunse sarcastic judecătorul cu ochelari negri. V-ar conveni să fie așa... Numai că serul din seringă nu prea glumește. Te vei convinge. Cât privește dorința ta - și probabil și a celorlalți - de a vă returna la penitenciar, unde, într-adevăr, aveați condiții destul de bune - baie, dispensar cu medici buni, bibliotecă, televizor, filme educative, sală de sport, ore de cultură generală și de religie, o masă cât de cât acceptabilă, ore de vorbitor cu familia, cameră de sex pentru cei ce primeau vizite - și alte mici facilități, îmi pare rău dar treburile între noi și ei au fost, precum v-am spus, deja aranjate, așa că nu veți mai fi reprimiți acolo. În plus, statul trece printr-o mare criză financiară și nu are posibilități să mai îngrijească de niște handicapați fizic, precum veți deveni voi peste câteva minute. Iar acum stai jos și așteaptă.
– Domnle judecător, interveni și celălalt, cu un glas milog, eu vă rog frumos, fie-vă milă și iertați-ne, că vă promitem că o să fim cei mai cinstiți oameni. Măcar pe mine să mă iertați, dacă pe colegul meu nu puteți. Am devenit hoț de drumul mare numai după ce mi-am pierdut serviciul și nu mai aveam din ce trăi, că nimeni nu mă angaja... Și vă rog și eu să mă trimiteți înapoi la închisoare. Vă rog mult... Și individul începu să plângă în hohote
64
și să jelească la fel ca o bocitoare de profesie.
– Știi ceva? E prea târziu! Tu ai fost condamnat de patru ori și, la fel, promiteai instanței că te vei cuminți, iar după amnistiere, iar o luai de la capăt. Avem cópii după dosarele voastre. Pe unul pe care l-ai bătut desfigurându-l pentru toată viața numai ca să-i iei banii; el se ruga de tine să-l ierți și tu îi cărai pumni înainte ca o fiară turbată. Oare ai uitat cine ești și ce-ai făcut?
– N-am fost de patru ori, ci numai de trei ori, dar acum vă promit cu mâna pe inimă c-o să fiu altul. Vă rog mult... Vă rog, iertați-mă!
– Gata, sentința a fost dată! Luați-l imediat de aici!
Zece inși tăbărâră pe ei și începură să-i târască spre cabinetul doctorului. Cel mai voinic dintre ei se smucea și începu să dea din picioare. Amândoi urlau cu disperare, strigau și guițau ca porcii la tăiere, dar fură bine blocați. Din cabinetul alăturat, gemetele lor se auzeau din ce în ce mai potolite, căci injecțiile propriu-zise nu dureau; apoi nu se mai auzi nimic. Peste zece minute Comandorul Corbeanu și echipa lui îi rugă pe colaboratori să le acopere din nou ochii la toți, apoi să le repună cătușele, cerând să-i urce în mașina cu care fuseseră aduși. Microbuzul a fost din nou condus de Comandor până în apropierea unui pod de pe malurile Begăi. În mașină îl mai însoțeau cinci ordiscorieri. Aceștia i-au coborât pe toți și i-au aranjat pe trotuar, lângă niște pomi. Deși le-au luat bandajele de la ochi și cătușele de la mâini, toți șase erau buimăciți și amețiți, întrucât vaccinurile își începură efectul. Patru din ei se putură ridica de jos, însă cei doi care fuseseră ultimii judecați și injectați, nu fură în stare să se ridice singuri. Ei au fost ajutați de colegii lor, dar după primi pași s-au prăbușit la pământ. Tovarășii lor i-au ridicat cu greu, luându-i mai mult pe sus, și cei doi abia puteau merge, târându-și cu greu picioarele. Noroc că în noaptea aceea nu ploua și nici nu era deloc frig.
Tot grupul înainta agale și se îndrepta spre pod. Pe la jumătatea podului, întâlniră niște măturători de stradă care împingeau de o pubelă mare de gunoi, cu roatele cât carul. Când aceștia au văzut grupul celor șase în costume de deținuți, au aruncat măturile și au rupt-o la fugă.
65
– Hei, bre oameni buni, nu fugiți, că nu vă facem nimic. Atâta vrem să ne spuneți: pe unde s-o luăm spre penitenciarul orașului? întrebă primul din cei injectați pentru viol.
Unul dintre măturători se opri din fugă și la rândul lui strigă mai de la distanță:
– Poftim? n-am înțeles ce vreți dumneavoastră...
– V-am întrebat unde este închisoarea orașului?
– Păi luați-o pe prima stradă la stânga și țineți-o așa înainte până dați de Calea Aradului, apoi de acolo faceți la dreapta pe Popa Șapcă. La numărul 7 e închisoarea, că măturăm și străzile celea...
– Mulțam fain, acuma știm.
– Îi cam mult ge mărs, îi răspunse un alt măturător. Și dacă mereți așe, taman mâne agiungeți...
Grupul evadaților se conformă indicațiilor primite și se îndreptară cu toții spre direcția indicată. Mergeau încet, încet, sprijinindu-se unul de altul, dar cel mai greu pentru ei era să-i târâie pe cei doi care cereau mereu să se odihnească. După ce se mai îndepărtară, măturătorii se închinară mirați și s-au întors la măturile aruncate și la tomberonul lor cu roți pe care îl părăsiseră când s-au speriat de grupul deținuților, fără să-și poată niciunul explica de ce niște evadați voiau să se întoarcă la locul de unde fugiseră.
Între timp, mașina ordiscorierilor s-a întors la sediul inclusierei „Răzbunătorilor” din Timișoara unde se terminase cu succes primul proces de pedepsire a unor ticăloși. De fapt li se ceruse ajutor din partea unui înalt funcționar din Ministerul de Interne care contactase conducerea penitenciarului să faciliteze acest scenariu de evadare terminat cu neutralizarea răufăcătorilor.
– Poimâine dimineață, spuse Comandorul imediat ce reveni la sediu, eu împreună cu cei doi medici de aici, va trebui să luăm avionul și să dăm o fugă până în Italia, la Roma, unde am fost invitați de poliția italiană să judecăm, după aceleași procedee din seara aceasta, un grup de 18 români arestați pentru viol. Poliția italiană văd că scoate castanele din foc cu mâna noastră, scuzându-se că ei sunt strict supravegheați pentru abuzuri de Uniunea Europeană și nu știu cum să mai potolească valul de violuri declanșate de „stranieri”. Numai că am auzit că nu toți cei 18 ar fi români și nu știu dacă va trebui să-i pedepsesc și pe ceilalți care se zice că ar fi albanezi și nigerieni. Italienii au promis că ne decontează drumul, dar nu avem
66
nevoie de banii lor.
– Faceți cum e mai bine, și-a dat cu părerea unul din medici.
– Așa ar trebui, desigur, însă nu cred că este cazul să ne amestecăm în treburile altui stat, așa că ne vom ocupa numai de „neutralizarea” acelor români focoși și-atât. Lăsăm Italia să trateze cu Nigeria și Albania și să se înțeleagă cu ei cum s-au înțeles cu noi, dacă au cu cine... De altfel, noi nici nu prea avem mult timp de pierdut, fiindcă ni s-au semnalat alte abuzuri similare celor din seara aceasta în județele Caraș-Severin și Constanța. Am luat legătura cu inclusierele lor și mi-au dat asigurarea că se pot descurca și fără mine și am încredere în ei căci au niște comandanți foarte pricepuți și sârguincioși.
67
Capitolul IX
Câteva ziare centrale au publicat o scrisoare semnată de mai mulți cetățeni domiciliați în vestul Capitalei, prin care ei se plângeau că un clan aparținând unor vecini cu dânții, mai ales copiii acestora, instituiseră o adevărată teroare în acel cartier. Unul din membrii clanului a pus ochii pe livada de mere a unui bucureștean, cerând să i-o vândă lui. Acesta refuza categoric să-i dea ascultare, chiar dacă fructele erau totdeauna furate în totalitate, întrucât proprietarul intenționa ca pe acel teren să-și construiască o casă. Refuzul i-a întărâtat rău pe toți membrii clanului care au recurs la o multitudine de acte de intimidare.
„De la o vreme, ne trezim seara cu pietre aruncate în
geamurile noastre - scriau reclamanții - și ni s-au făcut zob
parbrizele de la câteva mașini parcate lângă trotuare ori ni se taie
cauciucurile de la anvelope și, deseori când mergem singuri pe stradă,
tinerii lor, organizați în adevărate ganguri, trec pe lângă noi jignindu-ne,
înjurându-ne și adresându-ne cuvinte murdare, precum "rumâni împuțiți"
și altele, imposibil de reprodus în plângerea de față. De geaba ne-am
adresat poliției în câteva rânduri, fiindcă n-a vrut nimeni niciodată să
cerceteze cazul, ba am auzit că unul din polițiști este prieten cu infractorii
și că îi protejează. În cele din urmă proprietarul livezii a trebuit să renunțe
la acel teren și să-l vândă unuia din solicitanți care, ce e drept, i-a
oferit un preț foarte bun. În scurt timp, pe acel loc unde fusese
livada, a apărut o căsoaie mare, cu etaj și cu turnulețe de tablă,
exact în continuarea altor trei construcții identice și la fel de
înzorzonate, în care se investise bani grei. Zilnic, de pe balcoanele
lor, răsună difuzoarele puse la maximum cu sute de manele, de ne-a
înnebunit... Curând credem că va trebui să plecăm și noi, dar ceea ce
ne intrigă și mai mult este faptul că proprietarii acestor monstruoase
clădiri nu a avut niciunul niciodată vreun serviciu, de când îi știm, iar
la porțile lor vedem acum parcate automobile Mercedes de ultima
promoție, dar cu șoferi români, căci ei nu știu carte și nu pot lua
carnete de conducere. Inițial ne-am întrebat de unde or fi având ei atâția
bani, fiindcă înainte de Revoluție ei erau cuminți și săraci lipiți
pământului? Ceea ce am aflat și știm acuma cu siguranță - și am arătat
acest lucru și în plângerile noastre către poliție - este faptul că aceste
căsoaie s-au construit toate ilegal, fără nici o autorizație, ci numai pe bază
68
mită și că proprietarii lor fac trafic de carne vie în Turcia, Spania, Franța și
Italia, exportând acolo o mulțime de fete tinere, dar și copii ori
persoane schiloade (sau schilodite de ei) ca să cerșească.
Oare până când suntem obligați să tolerăm asemenea situații
degradante și revoltătoare, pentru noi și pentru națiunea noastră
atât de batjocorită?”
Comandorul Corbeanu citi cu glas tare acest articol colegilor lui și când îl termină, închise supărat ziarul și spuse cu năduf:
– Uf! Ei, ce ziceși de povestea asta urâtă, dragii mei ordiscorieri? Ce facem, oameni buni? Intervenim în forță ori îi lăsăm așa până ne strivesc de tot? Ce părere aveți?
– Păi ce părere să avem în asemenea cazuri, decât exact aceeași cu a dumneavoastră: intervenim cu toată forța! răspunse cel care i-a adus ziarul.
– Adevăr grăiești și exact așa vom face, replică Corbeanu. Perfect! Vom rezolva rapid și cazul acesta. Mâine trimitem pe doi dintre noi să spună că vin din partea poliției și să analizeze situația la fața locului, stând de vorbă cu reclamanții, iar dacă se confirmă cele spuse în ziar, atunci acționăm în forță spulberând casteloaiele cu turnulețe kitchioase și le punem foc. Va trebui mai întâi să ne asigurăm că nu se află nimeni în ele și să evităm orice victimă omenească. Oricum, avem mereu de lucru. Și-acum, start! La treabă, flăcăiași!
Cum era de așteptat, echipa trimisă ca să cerceteze cazul, a confirmat adevărul celor publicate în ziar și, în plus, anchetatorii au mai aflat că sâmbăta și duminica următoare, timp de două zile, locatarii vilelor cu acoperișuri argintii vor pleca cu toții la o mare adunare de-a lor, la Sibiu, la o „curte imperială”, și că s-ar putea ca aceste locuințe să fie fără stăpâni vreo două zile.
– Până acum am reușit în mod impecabil în tot ce am întreprins. Nu văd de ce nu am reuși perfect și de data aceasta, îi pregătea Comandorul pe colegii lui. După marele succes obținut cu pedepsirea violatorilor din Italia, ORDISCOR-ul nostru a primit această frumoasă „DIPLOMA DI ONORE” și această medalie aurită, oferita de „La Polizzia Romana” (și le-a arătat-o colegilor lui). Mai de grabă ne apreciază străinii decât oficialitățile noastre, iar aceste încurajări ne obligă să ne continuăm lupta. Curășenia va trebui rapid făcută până ce sfânta dreptate va triumfa! În acest scop, sâmbăta viitoare, la ora 2 noaptea, vom dinamita clădirile implicate. Pe toate trei. Pregătirile le demarăm chiar din seara aceasta. Deviza noastră este: „Autoritate, Cinste și Victorie!”
69
Capitolul X
Dinamitarea și incendierea celor patru clădiri cu balconase și turnulețe au decurs conform celor plănuite, în cele mai mici detalii. Bubuitul înfiorător produs pe la orele 3,30 dimineața s-a auzit în toate împrejurimile și multă lume s-a speriat cumplit iar detonările au fost urmate de incendii masive și spectaculoase. Flăcările luminau cerul și devorau cu repeziciune ceea ce a mai rămas din mobile, covoare, „discoteca” și videoteca cu sute de CD-uri cu manele etc. (biblioteci cu cărți nu au existat niciunde), așa că la sosirea pompierilor, după aproape 20 de minute, aceștia practic nici nu mai aveau ce stinge decât numai niște rămăsițe de tăciuni aprinși. Mai înainte de dinamitare, echipele trimise au evacuat clădirile de oameni. Din ele au fost scoase cinci persoane - toate fiind servitoare românce din Ardeal, care locuiau la stăpânii lor. Împreună cu ele au fost scoși un câine buldog și trei câini lupi, plus o colivie cu papagali peruși. Nimeni nu a fost rănit sau ucis. În cutiile postale de la porțile ciudatelor pseudocastele s-au găsit pliculețe cu un singur nume tipărit: „Răzbunătorii”...
Ziarele toate au anunțat evenimentul, dar numai două și-au pus titlurile pe primele pagini, iar o echipă de la televiziune a făcut un reportaj interogând vecinii care, de fapt, toți se plânseseră de necazurile produse de stăpânii vilelor cu turnulețe. Atât ziarele cât și televiziunea au specificat că toate acele construcții au fost ridicate fără autorizație. Unul din cei intervievați a ținut să precizeze: „De acum suntem siguri că vom avea din nou liniște pe strada noastră, că nu ne mai este frică să circulăm noaptea prin zonă. Pentru prima dată, nu ne mai terorizează nimeni și nu ni se mai împuiază capul cu manele turco-țigănesti!”
În mod ciudat, știindu-se vinovați și auzind cine sunt autorii distrugerilor, nici unul din proprietarii caselor arse, nu s-a întors să vadă ruinele. Cineva îi anunțase telefonic despre ce s-a întâmplat și, în loc să se întoarcă la Bucuresti, păgubașii au luat prima cursă de avioane care i-a transportat la Roma. Acolo, în băncile italiene, își depuneau ei sutele de mii de euro, adunate din... „munculița lor cinstită și din sudoarea frunții lor de ‘telectuali”, cum scria ironic una din gazetele care publicase fotografii cu ruinele fumegând.
70
– Ticăloșii ăștia s-au băgat în capcana cea mai accesibilă pentru noi, le comunică neobositul Comandor ordiscorierilor săi. Autoritățile italiene, care ne apreciază mult și cu care colaborăm îndeaproape, ni-i va da pe mâna noastră, iar noi îi vom lua ca din oală și vinovații vor rămâne surprinși când vor descoperi că și-ai pierdut toți banii depuși. Cu acești bani, vom ajuta în primul rând pe frații lor de același sânge, de care lor niciodată nu le-a păsat, oameni amărâți și săraci, dintre care unii sunt modele de cinste și de hărnicie, cetățeni devotați țării în care s-au născut. Tot la Roma, îi vom lua cu noi și pe medicii noștri care vor avea din nou de lucru cu cei ce vor fi predați în mâinile noastre.
Spusele Comandorului s-au dovedit perfect exacte. Patru mari interlopi din această serie, cu rețeaua lor, au fost arestați de poliția italiană, la cererea ORDISCOR-ului, imediat ce au aterizat pe aeroportul „Leonardo da Vinci” din Roma și au fost predați „Răzbunătorilor” atunci când urmăritorii lor au sosit acolo după ei.
Evenimentele s-au desfășurat cu mare precizie și rapiditate. La nici o săptămână după revenirea în țară a ordiscorierilor noștri, presa italiană scria că patru foști mari milionari, ajunși întru totul faliți, cerșeau acum pe străzile Romei târându-se în cârje. Toți urmau să fie expulzați peste hotare.
71
Capitolul XI
Comandorul Corbeanu, împreună cu aghiotanții lui principali, au ajuns în orașul Slobozia, fosta veche localitate Vai de Ei, unde, la finele secolului al XVIII-lea, au fost asezați primii țigani sloboziți din robie, deși documentele mai noi arată că, de fapt, numele i se trage mai de grabă de la faptul că țăranii de aici erau scutiți de dări, deci țărani slobozi de impozite, măsură luată să încurajeze afluxul de țărani în secetosul Bărăgan. Cartierele cele mai sărace ale orașului sunt periferiile din vest, Bora și Slobozia Nouă, dintre care primul are cele mai multe familii paupere de țigani. Nu este deloc usor să trăiești în asemenea locuri, mai ales în cartierul Bora, unde, de-a lungul anilor, s-au petrecut o mulțime de conflicte între familiile care se dușmănesc din diferite motive. De la certuri aprige și bătăi sângeroase, cei implicați au ajuns să se împuște și să se taie între ei cu săbii ninja. Comandorul Corbeanu se informase bine despre toate aceste lucruri, dar nu știa că, excluzând excepțiile, majoritatea romilor de aici erau săraci lipiți pământului, trăind din mici ajutoare de stat pentru ciurda de copii al cărui număr creștea în progresii geometrice malthusiene. Ei mai trăiau și din micile ciupeli ilegale. Niciodată marii interlopi de etnie rromă, miliardari cu afaceri murdare locale și internaționale, nu și-au ajutat confrații doborâți de sărăcie. Dacă în lupta cu aceștia Corbeanu obținuse succese încurajatoare, pe care voia să le continue până la distrugerea definitivă a tuturor viesparelor de corupți, mult mai dificilă i se păru sarcina de a distribui sumele mari de bani confiscate prin forță și măiestrie inteligentă de la clanurile de vârf. Niciodată Comandorul nu și-a propus ca banii confiscați de la milionarii țigani să fie distribuiți familiilor sărace de români, ci numai și numai familiilor paupere aparținând tot nefericiților urmași ai triburilor de paria alungate cu nouă secole în urmă, venind la noi din îndepărtata Indie. Dacă agenții interlopilor ar afla că banii ce le-au fost confiscați ajung la frații lor săraci euroindieni, i-ar ataca imediat să și-i recupereze și le-ar pune cu certitudine viața în pericol. Nu același lucru s-ar întâmpla în cazul șatrelor de țigani care migrează cu corturile de colo-colo, pentru că aceștia au deja un bulibașă și o adunare-tabor a lor, care respectă niște legi tradiionale nescrise, dar bazate mai mult sau mai puțin pe cinste și încredere reciprocă,
72
însă numărul nomazilor s-a împuținat, iar țiganii din Slobozia, de mult timp sedentari, au uitat de legile taborului. Aici situația era foarte delicată și au fost necesare alte soluții de distribuire decât cele precedente, cu familiile românilor săraci, iar soluțiile cele mai bune s-au găsit cu rapiditate și au început să fie aplicate într-un mod absolut echitabil, sigur și discret, apelându-se la ajutorul a trei biserici de culte diferite: biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din Cartierul Nou Bora, „Biserica Evanghelică Slobozia” și „Biserica Creștin Penticostală” din același oraș. În fiecare din aceste biserici existau țigani săraci care aveau nevoie de ajutor financiar. Comandorul a luat legătura cu consiliile parohiale de la toate aceste biserici, lăsându-li-se sume substanțiale de bani, sub semnături, iar consiliile respective s-au obligat să cheme în fiecare zi câte o familie de rromi săraci și să le înmâneze sumele necesare de bani, cu promisiunea fermă să nu spună nimănui de aceste donații, atenționându-i că dacă ar spune, nu ar mai primi nici biserica vreun ajutor și că nu le va fi deloc bine să ajungă și distribuitorii pe vreo listă neagră, iar consilierii se temeau, la rândul lor, să-și însușească vreun leu care venea din partea ORDISCOR-ului, nume care se impusese în toată România ca o organizație paramilitară foarte severă și de temut. Aceste biserici știau cu precizie toate familiile sărace de rromi și de toate nevoile lor. Consilierii respectivi au întocmit un tabel strict-secret cu toți cei care fuseseră propuși să primească bani, aceștia urmând a fi repartizați în raport cu numărul membrilor acelor familii. S-au întocmit planuri precise și echitabile de distribuire nominală, cu grafice pe zile și pe ore. Familia care primea banii nu trebuia să știe că mai există și alte familii ajutate în același mod. Cu astfel de asigurări și discreții, au putut fi distribuiți toți banii aduși de Comandor, iar cei ajutorați s-au arătat nespus de surprinși și, desigur, fericiți. La rândul lor și bisericile au primit frumoase ajutoare pentru cooperare, dar nu din cele luate de la miliardarii țigani.
Ultima oară când echipa Comandorului a venit să verifice cum s-a făcut distribuirea pe teren, a vrut să împartă el personal ultima sumă de bani, celei mai împovărate familii de țigani care locuiau într-o cocioabă de chirpici unde se adăposteau tata, mama, o bunică și doisprezece copii, de toate vârstele. Era cea mai prăpădită casă din cartier.
73
Într-o seară, Comandorul, însoțit de trei membri înarmați ai organizației, au coborât din Jeepul lor și au bătut la poarta familiei vizate. Se întunecase de-a binelea. Doar un bec de la stâlpul de pe stradă lumina împrejurimile cu o lumină rozalie. Casa nu avea nici un câine. Se agitaseră în schimb câinii vecinilor. Numai aceste patrupede lătrau furioase. Larma lor a reușit să-i facă să iasă din casă pe cei căutați. Mai întâi se alertă un băiețandru care strigă speriat:
– Făi mămico, spune-i lu’ tata că ne caută niște oameni la poartă. Mi se pare că-s ăia de la poliție! Dar în loc de taică-su, apăru o domnișoară oacheșă, însă tare frumoasă, care cu un glas blând răspunse:
– Bună seara, domnilor. Pe cine căutați dumneavoastră și ce doriți?
– Bună seara, domnișoară, răspunse Comandorul. Uite, am vrea să discutăm cu tăticul și mămica dumitale.
– Bine, o să-i chem imediat, dar mai întâi v-aș ruga să ne spuneți cine îi caută și de ce ați venit?
– Suntem oameni buni și am venit cu niște ajutoare din străinătate, fiindcă am auzit că sunteți o familie nevoiasă. Vă dăm, deci, veștile cele mai bune. Să nu vă fie teamă de noi, fiindcă trebuie să discutăm ceva urgent și nu vă reținem mult.
– Așteptați o clipă, zise fata și intră în casă unde se auzea hărmălaie și plânsete de copii mici, revenind cu părinții ei. Tatăl fetei, un bărbat solid și frumușel, între două vârste, dădu mâna cu oaspeții, îi invită în curte, apoi în casă.
– Vă rog să poftiți, numai că la noi, cum se vede, e cam strâmt.
– Bună seara, le zise Comandorul. Dacă nu era strâmt, poate că nici nu veneam...
Invitatul dădu mâna cu fata și părinții ei.
– Sunt Comandorul Corbeanu și am venit la dumneavoastră cu o problemă de binefacere, așa că nu suntem hoți și nu intenționăm să vă luăm nimic.
– Hai că-mi placeți, răspunse proprietarul. Ce să ne luați, că nici n-aveți ce. Eu cred că am auzit de dumneavoastră, însă mi se părea așa, un zvon ce auzeam... Dar poftiți, vă rog frumos, în bucătărie, că-i singurul loc mai mare din căsuța noastră.
Intrară cu toții în bucătărie, unde erau vreo patru fetițe de școală care îți făceau temele la o masă lungă de scânduri. Deasupra ardea un bec cam palid. Un băiețel mic stătea pe pat ținând o strachină plină cu mâncare de terci de urzici și usturoi din care se servea cu o lingură lungă de lemn pe care o tot lingea pofticios când pe-o parte, când pe alta. Pe foc clocotea o oală mare cu fasole.
74
– Măi puradeilor, ia ieșți voi puțintel afară sau treceți dincolo, că avem nițică treabă, le porunci tatăl lor. Copiii priveau cam speriați pe noii veniți, însă ieșiră.
Chiar atunci mai apăru în bucătărie și o bătrână.
– Mata la ce-ai mai venit? întrebă cu glas mustrător capul familiei. Ia du-te mai bine și mai stai cu ăia micii, că nu-'ș ce plânge unu din ei. Du-te și tu, Mario, îi zise fetei, și las-ne singuri cu domnii care-au venit.
– Nu, nu, nu... Lasă-le aici, îl rugă Comandorul. Matale știi carte?
– Cum să vă spui? Știu nițică, fiindcă am făcut vreo trei clase primare. Pot silabisi încet pe ziar. Mai mult nu s-a putut, dar știe fie-mea, că-i premiantă la liceu și e într-a XII-a. Vrea să iasă doctoriță sau profesoară de engleză, dar o să fie așa când or zbura bivolii, că n-avem lețcaie de bani pentru facultate.
– Bine, mă bucur de ce-mi spui de dânsa. Atunci domnișoara Maria rămâne cu noi, fiindcă este neapărat nevoie de iscălitura ei pe niște documente.
– Ce documente, dom'le, că-ncep ca să mă sperii. Noi n-am făcut nimica rău la nimeni, Doamne ferește! Da’ ia luați loc pe patul ăsta sau pe scaune și spuneți-mi mai clar despre ce anume este vorba?
– Nu ești dumneata Ghiță Praștie? întrebă Comandorul.
– Păi da, eu aș fi, numai că asta-i porecla mea de când eram mic, că trăgeam cu praștia-n vrăbii și-n găini ca să le mâncăm... Când am mai crescut, alții m-au poreclit Ghiță Briceag, nu-ș de ce, da', pe adevăratelea, mă cheamă Grigore Fieraru. Puțini îmi știu numele din bolentin.
– Frumos nume, nea Grigore, iar la un așa nume frumos și noi trebuie să vă dăruim un cadou frumos. S-ar merita, nu?
– Hai că mă faceți curios, domnule Comandor. Dar ce pomană vreți să ne dați?
– Pomană e puțin zis, fiindcă e chiar mai mult decât o pomană, dar închide puțin ușa, Grigoriță, că tot ceea ce discutăm noi aici este strict secret și nu trebuie să știe nimeni, nici măcar copiii. Așdar, de față sunteți voi toți de-aici, adică dumneata nea Grigore, soția matale, fiica matale Marioara și soacra matale, doamna...
75
– ... doamna Lisaveta, soacră-mea, iar pe nevastă-mea o cheamă Elena.
– Să fiți sănătoși cu toții și vă rog să fiți foarte atenți la ceea ce urmează să vă spun eu, căci nu am venit să vă păcălim și nici nu ne arde să ne ținem de știi, fiindcă azi nu-i întâi aprilie, ci este vorba de o treabă foarte, foarte serioasă... Și foarte secretă, în același timp. Că ce vom discuta acum, rămâne numai între noi. Numai între noi. M-ați înțeles? Nici copiii și nici vecinii nu trebuie să afle. Voi știți să păstrați un secret?
– Păi o să știm, dacă ni-l 'oți spune, răspunse soția lui.
– Da, desigur. O să ne ținem gura, dar pentru ce? întrebă Grigore tot mai curios.
– Pentru că rugăciunile dumneavoastră au ajuns până la Dumnezu.
– Or fi ajuns, maică, răspunse soacra, că mereu mergem cu toții la biserica din apropiere și-L rugăm pe bunul Dumnezeu să nu ne lase să murim de foame, că tare greu o ducem, credeți-ne.
– De asta suntem convinși, nici discuție. Și uite că n-ați mers de geaba, fiindcă Cerul v-a ascultat și, prin noi, v-a oferit o mare sumă de bani, venită de la niște donatori din străinătate care împart din surplus la populația săracă din România, iar prin tragere la sorți, printre alții, ați iesit și voi unii din câștigători... Din marii câstigători! E ceva rău în asta?
– O, cum să fie rău, domnule? E o veste de necrezut și-i chiar adevărată? întrebă nevastă-sa. Păi ce-ți spuneam eu ție, Ghiță, alaltăieri, când ți-am povestit visul că ai căzut în closetul nostru din curte și că te trăgeam toți afară de ne-am umplut cu toții de rahat - ai?
– Mă faci să râd, coană Eleno, fiindcă, într-adevăr, vă umplem pe toți cu bani, spuse Comandorul cu mult haz. Dar o fi însemnat și visul dumitale vreo premoniție, dacă știi ce-i aia, că iată, ați câștigat...
Și zicând aceste vorbe, Corbeanu deschise servieta lui în stil "diplomat" și din ea scoase câteva teancuri de bani nou-nouți pe care îi aranjă frumos, sub formă de piramidă, pe masă. Familia privea la scena asta cu ochii cât cepele.
– Aveți aici 500 de milioane de lei, adică o jumătate de miliard... Vă ajung? întrebă el.
76
– Cât ați spus? se miră GhiÑă Briceag. Nu glumiți și nu vă bateți joc de noi?
– Cât ați auzit: o jumătate de miliard de lei... Și nu-mi arde de glume și de batjocură, Doamne ferește!
– Aoleu, mamăă, aoleu, mânca-v-aș! se miră șeful micului trib și se luă cu mâinile de păr, făcând ochii mari. Aoleuu! Nu se poate, domnule, săru’ mâna, bogdaproste! Parcă visez... Nu se poate! Și e d-ăia adevărații?
– Da, omule, d-ăia adevărații, ce nu ne crezi?
– Păi vă crez, vă crez, dar uite că văz și tot nu-mi vine să crez...
– Te-nțeleg, dar trebuie să...
În aceeași clipă, Comandorul se trezi cu cele două femei îngenuncheate la picioarele lui sărutându-i pantofii, în timp ce Marioara i se repezi în brațe cu fața plină de lacrimi, sărutându-l pe marele dăruitor pe obraji și iar îngenunchie, iar el, sufocat de aceste gesturi, le strigă:
– Eei, gata, gata, duduițelor! Gata! Ho cu tata! Vă mulțumesc, domnițelor, v-am înțeles, dar să nu-i nevoie să faceți atâta tămbălău... Hai, ajunge! O strânse pe frumoasa liceană la piept și le spuse tuturor: noi v-am înțeles bucuria, că-i de înțeles, nu? dar haide, ridicați-vă, dragele mele, că banii nu-s de la mine. Noi doar vii i-am adus și-atât!
O mângâia pe Maria în continuare pe păr și îi șterse ușor lacrimile cu palma dreaptă, adăugând:
– Tu, cu siguranță vei fi medic sau profesoară de engleză, cum ți-ai dorit. Good luck, dear Mary!
– Nu cumva glumiți, domnule Corbeanu? întrebă Maria, cu lacrimi și scânteioare în ochii ei frumoși.
– No, Mary, I’m not keeding at all. Iar câștigul vostru eu cred că-i cadou de la Dumnezeu, o răsplată pentru suferințele de până acum și pentru cinstea voastră. Cam așa mi-l explic eu...
Marioara se închină și vru să-i sărute mâinile Comandorului care și le retrase la timp spunându-i:
– Te rog și pe tine, și pe familia ta să vă liniștiți, că mai avem câteva lucruri importante de lămurit.
Copiii din camera alăturată, auzind plânsete în bucătărie, bătură la usă, iar unul din ei a întrebat speriat mai mult țipând:
– Mămicoo, de ce plângi bre? Ce v-a făcut nenea?
– Stai acolo, Nicușorule, și să nu veniți aici, că nu-i nimic. Treci de te culcă! - le porunci maică-sa, apoi le încuie ușa cu cheia.
– Domnule Grigore, i se adresă Comandorul. Și tu, Maria drăguțo, vă rog să-mi iscăliți hârtiile acestea de primire, dar mai întâi numărați banii. Sunt așezați în pachete sigilate, de câte 1000 de lei noi.
77
– Nu, ce să-i mai număram, nu-i mai numărăm, că vă cred, răspunse fata. Dați documentele și iscălim toți trei de primirea banilor. Bunica nu știe carte, dar poate pune degetul. Unde să iscălim?
– Uite aici, domnișoară, unde am făcut eu o cruciuliță, la semnul acesta de bifare... Chiar aici - și îi arătă cu degetul arătător locul pe hârtie.
Acolo se semnă fiecare.
– Așa, vă mulțumesc... Iar acum, dragii mei, un ultim sfat, continuă Corbeanu. Trebuie să aveți foarte, foarte mare grijă și să nu știe nimeni de acești bani. Absolut nimeni. Știți cum e lumea care vă înconjoară... Așezați-i imediat în locul cel mai sigur, să nu vi-i fure cineva, Doamne ferește. Începând chiar de mâine, căutați să vă mutați cât mai repede de aici. Eventual, pentru un timp, încercați la blocurile din centru. Vindeți sau dați de pomană căsuța asta de-aici și cu toți banii de care dispuneți acum, mutați-vă de grabă în alt cartier, unde găsiți case ieftine și destul de bune de vânzare. Nu vă bateți joc de bani cheltuindu-i pe nimicuri sau pe ceva care nu este strict necesar... În cel mult zece zile, vrem să plecați de-aici, iar acolo unde o să vă stabiliți, trebuie să începeți o viață nouă și cinstită, fiindcă ați văzut că Dumnezeu vă răsplătește pentru cinstea voastră. Acestea fiind spuse, acum noi vă lăsăm cu bine. A, era să uit... Mai luați, vă rugăm, și sacoșele acestea cu mezeluri și dulciuri pentru copii, că le-am adus special pentru ei. Iar din clipa aceasta rămâneți cu bine, oameni buni, și.... țineți-vă gura; nu cotcodăciți vecinilor nimic. God bless you, Mary!
Frumoasa Maria se repezi din nou să-l îmbrățișeze prima pe Comandor. Îi înconjură gâtul cu amândouă brațele și, fără să se jeneze de cei din jur, lipsită de orice urmă de sfială, îl sărută lung pe gură, adăugând cu ochii plini de lacrimi:
– Domnule Corbeanu, sărut mâna și vă mulțumesc din toată inima, din tot sufletul nostru. Și nici nu știu cum să vă răsplătesc. V-aș ruga să-mi lăsați adresa dumneavoastră și vă promit că o să vă caut. Sau măcar un număr de telefon...
– Îmi pare rău, dear Mary, dar nu avem voie să dăm nici un detaliu despre noi și organizația noastră. Asta-i regula, ce să-i facem?! Poate vreodată ne vom mai vedea, când vei fi medic sau profesor, nimic nu este imposibil, că lumea-i mică, dar până atunci trebuie să vă spun că noi am
78
făcut doar ceea ce trebuia mai demult să facem. Iar din momentul ăsta rămâneți cu bine, c-am stat destul, și nu uitați de sfaturile date: totală discreție, banii la loc sigur și mutați-vă curând! Gura închisă, că-i strict secret confidențial! Mary, iar tu ai grijă de tine, de părinții și frații tăi și fii atentă pe unde mergi, că-s multe pericole prin jurul tău. Ferește-te de bărbații din preajmă și continuă-ți neapărat studiile! Succes și Dumnezeu să vă aibă în paza Lui pe toți. Noapte bună, dragii mei!
Comandorul și însoțitorii lui ieșiră din casă după ce îmbrățisară gazdele, care încă nu se dezmeticiseră bine de emoțiile șocante prin care au trecut. Toată familia fetei i-a însoțit până la poartă unde Comandorul o îmbrățișă din nou pe frumoasa Maria care îl ținuse tandră de braț tot timpul. Înainte de a se urca în mașină, o sărută și el pe superba țigăncușă, care se lipi din nou de gura lui ca o ventuză de foc.
Când Jeepul se îndepărtă, ea încă mai făcu mult timp cu mâna, după care își șterse din nou ochii plini de lacrimi.
– Dom’ Comandor, vedem că puștoaica asta de ciocolată s-a îndrăgostit pe loc de dumneavoastră, spuse însoțitorul care stătea pe scaunul din dreapta șoferului. Adevărul este că nici nu prea am văzut așa fată frumoasă și arzoaică rău - o perlă de țigăncușă cu ochii verzi... Și noi umblăm cam prin toată țara și vedem multe fete. Dar sunt absolut convins că așa ca Marioara asta n-am mai văzut... Ce părere aveți?
Faină prințesă!
79
– Află, prietenul meu, că nici eu n-am văzut, răspunse Comandorul. Îți garantez asta. Și chiar mă mir că vecinii ei încă n-au răpit-o să o vândă, că există pești nenorociți care se ocupă cu de-al de d-astea. De fapt, eu nu sunt un rasist și nu cred că am fost vreodată rasist sau xenofob, chiar dacă unii țigani nu mi-au plăcut deloc. Însă am avut un coleg de facultate țigan, un băiat excepțional, cu care eram chiar prieten și țineam unul la altul. Acum e inginer în Olanda. În plus, sunt conștient că și din țiganii din România s-au ridicat câteva mari valori care au făcut cinste țării noastre. La fel și în alte țări. Bunăoară, unul dintre cei mai mari titani ai cinematografiei mondiale, Charles Chaplin, era de origină rromă. Dar sărăcia și culoarea pielii lor i-au aruncat la marginea societății. Dacă noi îi lăsăm, totuși, să se dezvolte haotic, într-un ocean de ignoranță, de promiscuitate și
incultură, atunci ăștia se duc la fund, și ne trag și pe noi după ei. Problema relațiilor cu euroindienii noștri se conturează din ce în ce mai mult ca o problemă destul de serioasă a tuturor românilor, una națională.
80
Capitolul XII
Revenit la sediul secret din pădure al ORDISCR-ului, unde a fost chemat pentru discuții tehnice în camera calculatoarelor, Comandorul i-a găsit pe cei doi ingineri computeriști și mari specialiști, cam agitați (în timpul liber, aceștia erau ciobani pe lângă stâna din apropierea străzii). Corbeanu era însoțit de un tânăr blonduț și frumușel, cu ochelari, care zicea că este student anul al III-lea la electronică. Unul din „ciobani” îi raportă:
– Domnule Comandor, după cum deja știți, de trei zile ne chinuim să spargem contul băncii din Zurich unde interlopul nostru Lambrachis, fugit din țară și căutat de noi și de poliție, și-a depus banii jefuiți, dar uite că ne-au eșuat oricare din intruziunile încercate de noi pentru a-i transfera toate conturile lui în banca pe care o știți. Mai există totuși niște șanse și de aceea va trebui să luăm totul de la început.
– Știu și de-aia am și revenit iute, renunțând la alte treburi, fiindcă mi-ați comunicat știrea prin codul nostru secret. Tocmai pentru această problemă v-am adus aici un expert de mare clasă cu care să vă consultați, în speranța că, poate, poate împreună veți reuși... Am plăcerea să vi-l prezint pe Andrei Pretorian, student la electronică, cooptat de noi și, la fel ca și voi, el este specialist în pulverizări de coduri...
– Bine-ai venit, colega, zise inginerul aflat în fața unui calculator cu monitoare duble. Cei doi dădură mâna, apoi Andrei luă loc lângă inginer. La fel îl salută și pe celălalt inginer care trase și el scaunul cu rotile mai aproape. Într-adevăr, avem ceva probleme, deși, la început, părea să fie ușor, cum a fost și cu celelalte bănci. De data asta însă...
– Am auzit - și de-aceea m-a adus domnul Corbeanu. Și chiar n-ați putut face nimic, nimic?
– Până acum, nu prea, dar mai încercăm, mai încercăm, îi răspunse inginerul care ținea mâna pe maus. Suntem încă optimiști și nu ne dăm prea usor bătuți, cu una cu două...
– Ați lucrat pe Denial of Service blocând serviciile existente ale hard-drive-ului de la computerul băncii prin schimbarea parametrilor sau a configurației sistemului sau instalând un program propriu, să le generăm un megatrafic în sistemul lor? Folosim deci metoda SQL Injection.
81
– Păi asta facem noi din rutină, deoarece...
– Bine și dacă le-ați blocat serverul, n-are voie să nu meargă.
– L-am blocat, drăguțule, și tot n-a mers, a răspuns cel din fața monitoarelor.
– Dacă dispuneți de wireless NIC, de router sau de acces point, trebuie extrase datele lor de logare și generate cât mai multe pachete electronice. Cel puțin 8 milioane, spuse studentul.
– Nu pare suficient. Vom încerca să creăm 10 milioane de pachete, ca să le putem sparge cheia, dar asta poate dura și trei-patru săptămâni. Așa am lucrat până acum, procedeu bun, dar care necesită ceva timp și răbdare de fier, iar domnul Comandor ne tot grăbește, îi răspunse inginerul.
– Uite, am o idee, îi răspunse Andrei, scărpinându-se ușor pe cap. Locați Sealul wireless folosind defaultul de la Windows de tip Kismet, ca să ne conectăm în rețeaua lor, dacă aceasta folosește autodecriptarea sau înserierea criptică...
– Până să vii dumneata, încercam blocarea serverului simulând o sesiune TCP, care le paralizează calculatorul central, adăugă și celălalt inginer.
– Desigur, nu e chiar rău, dar nu totdeauna merge metoda asta a fragmentărilor, pe care sistemele lor de alertă o pot sesiza imediat, declanșând alarma și blocarea oricărei intruziuni. Mai întâi încercați să ne logăm sub controlul datelor lor la panoul de control, de unde uploadăm pe serverul lor un script ce ne ușurează munca și care ne dă acces la tot serverul... Prin script facem totul. Trebuie să fim un pic mai isteți decât ei - și pentru că văd că lucrați în sistem lymex, spargeți informațiile pe WEP securizate, pe cele WPA 1 și câteva din WPA 2. Sunt mai sigure și mi se pare ceva accesibil. Ați încercat?
– Asta și încerc...
– Foarte bine. Atunci continuă și dă acum un root pe ip-uri 183 și scanezi pe cele 183-32. Da, da. Corect! Chiar pe astea, exact așa... Dar de ce ați sucit acum pe Bactrack 3 și nu pe Backtrack 4, căci ăsta realizează de fapt trick-ul... Așa, exact așa... Sigur că da, pe 4! L-ați prins... Așa, de data asta e perfect. Iar acum dă comanda pe airep 3000-e Castro-a 00: 2F: 90: AB: DE: 25-h 00: 25: 54: 10: 33: 36 -1-q 10 eth 1-q... Totul este pe aici, pe coloană... Exact. Vedeți că merge? Lucrează... Nu se vede? întrebă studentul.
82
– De ce coloană vorbești, colega, că am o mulțime de coloane? Arat-o cu degetul, îl solicită inginerul.
– Uite despre asta vorbesc, domn’ inginer; asta de la mijlocul coloanelor albe. De fapt, este un rând de simboluri codate simplu. Ãsta! Și acuma dați click pe el...
– Poftim, am dat... Na, și tot nu merge!
– Mai dați odată și așteptați vreo trei secunde.
– Am dat și... Aa! Formidabil! Formidabil! Bravo, băiete! Felicitări! Iată codul banditului, domnule Comandor, mânca-l-ar închisoarea Sing-Sing! Incredibil! Incredibil! Iată-i și parola: Ichtyozaurus38... Ichtiozaurul mă-tii! Auzi ce parolă tâmpită: Ichtyozaurus38!...
– Vedeți că vă cere să o repetați de două ori și apare punctată. Și uite că nu ne-a luat 3-4 săptămâni, ci numai câteva minute, răspunse studentul Pretorian.
Comandorul și cei doi ingineri se ridicară în picioare și-l aplaudară victorioși pe studentul din anul al treilea, sărutându-l pe rând pe obraji.
– Ești mare, bărbate! îi spuse Corbeanu. Bravo, Andrei, ești un geniu! Știam eu pe cine aduc... Cu unul ca tine intrăm în toate Pentagoanele din lume și băncile devin servitoarele noastre, numai că noi nu o să facem asta niciodată, că nu suntem pungași, ci oameni cu frica de Dumnezeu. Noi luptăm pentru eradicarea corupției din România și cu genii ca tine forța noastră se înmiește, altfel o mierlește...
– Nu mă lăudați atâta că-mi iau nasul la purtare și-o să-mi crească cornițe... Sunt un hacker nebun, asta sunt, și nimic mai mult, domnule Comandor. E pasiunea mea; ăsta-i hobyul meu, ce să-i faci! Fiecare cu păsărica lui, iar eu am un stol de păsărele în cap, toate sub formă de parametri, lymecsi, backtrackuri, formule matematice și din cauza asta fug fetele de mine, îmi zic „nerd”, fiindcă mă voiau mai normal...
Toți izbucniră în râs.
– Asta-i partea negativă a lucrurilor - ăsta-i ghinionul meu, continuă simpaticul Andrei. Dar cu această ocazie, v-ați convins că toate codurile secrete din lume sunt vulnerabile, iar pe noi românii nu ne poate acuza nimeni că am fi rămas la nivelul de hoți de găini, fiindcă n-am fost așa niciodată, dar suntem pe locul al patrulea pe glob la spargerea de coduri și de carduri. Este un progres, nu?... Suntem iuți de cap și de mână și dacă
83
societatea ne tot antrenează așa și ne creează condiții că n-o să mai avem ce mânca, o să ajungem pe locul întâi, garantat!... A demonstrat-o si Victor Faur, tânărul de 22 de ani care a spart din joacă codurile de la NASA făcându-le pagube de milioane yankeilor. Cred că joaca asta o să devină un sport național românesc pe viitor... Și țineți minte de la mine ce vă spun acum: perioadele cele mai bune pentru creatori și inventatori sunt exact perioadele de lipsuri și de criză economică. Ele ne forțează să gândim și să creăm. Opulența ne lenevește...
– Iar ne faci să râdem, dragă Andrei, zise Comandorul. Ai dreptate; așa este. Dar ia haideți acuma, băieți, să vedem ce sumă de bani ascunde brontozaurul sau ihtyozaurul nostru la banca elvețiană...
– Da, am și găsit, spuse inginerul, fluierând a consternare. Aoleu...ce sumă maree! Priviți: 380 milioane de euro! Trei sute optzeci de milioanee! Mamă, ce de bani! De unde mă-sa i-a șutit? Și cum? Ce facem, șefule, îi luăm pe toți?
– Ce întrebare! Păi cum să nu-i luăm? Bineînțeles că ne sacrificăm și-i luăm absolut pe toți! Altminteri de ce ați muncit voi aici? Dar te rog să te corectezi, că nu-i luăm, ci ni-i luăm înapoi, fiindcă sunt banii țării noastre, furați de japița de Lambrachis! Noi îi confiscăm și îi transferăm în banca noastră, operație mai simplă, tehnic vorbind, apoi ștergem orice urmuliță, ca de obicei. Jumătate din ei îi aducem în țară peste două săptămâni. Peste alte două săptămâni pe restul. Cineva din guvern m-a rugat să-i depunem la Banca Națională, în cazul că îi vom putea scoate, spre a fi folosiți la plata pțensionarilor din țară. Ce ziceți de asta?
– Rămâne de văzut, domnule Comandor, îi răspunse celălalt inginer, specialist în transferarea banilor de la o bancă la alta. Dar ieri parcă spuneați ceva despre ajutorarea țăranilor inundați din Oltenia, care au rămas fără case. Și aceștia ar fi o urgență serioasă, parcă așa spuneați...
– Aoleu... ai dreptate, ai dreptate, fir-ar să fie, fiindcă uitasem. Așa-i, domnule! Bine că mi-ai adus aminte. Și-n acest caz, împărțim suma ichtyozaurului în două: jumătate la pensionari și jumătate la sinistrați. Pare cel mai corect. De acord?
– De acord, răspunseră toți.
– Vă mulțumesc. Totul Pentru Patrie, frații mei dragi, iar salutul salutul nostru glorios rămâne sfânt: Autoritate, Cinste și Victorie! Cu Dumnezeu înainte! conchise marele Răzbunător.
84
Capitolul XIII
Un membru al guvernului care, în același timp, era și membru secret al organizației „Răzbunătorilor”, prieten cu Comandorul, personalitate de mare încredere, i s-a comunicat acestuia cum să procedeze pentru a ajunge la guvern jumătate din banii furați de Lambrachis și recuperați de ORDISCOR. Mai întâi, suma a fost transferată, prin metode oarecum sofisticate dar perfect reușite, la banca unde o puternică asociație internațională, Praxis of Humanity, își avea contul, iar de acolo la BNR, având destinația de a completa sumele oferite de FMI care, în situație de criză, nu ajungeau pentru acoperirea fondurilor trezoreriei naționale, din care ar trebui plătite în primul rând pensiile celor peste șapte milioane de pensionari români, dar și o parte din salariile tuturor bugetarilor. Dacă încercăm să îi găsim o denumire acestei transferări bancare, ar trebui să o încadrăm tot în genul manevrelor numite „spălare de bani”, de data aceasta practicată însă de noi în scopuri nobile. Cealaltă jumătate a sumei de euro a fost păstrată de sus-numita asociație creștin-ecumenică de nonprofit, „Praxis of Humanity”, care nu știe și nici nu o interesează în mod expres de unde i se depun banii în cont. Această asociație caritabilă construiește locuințe pentru cei defavorizați de intemperiile cumplite abătute peste câteva regiuni ale României. „Praxis” acționează totdeauna concret, căutând să elimine adăpostirea provizorie în corturi. Ea trece imediat la înlocuirea caselor distruse de inundații cu locuințe noi și moderne. Asociația procură materialele de construcție precum și mâna de lucru calificată. În România ea devenise o prezență activă încă din 1996 în localitățile Beius, Cluj-Napoca, Pitești, Rădăuți, Craiova, Comănești și Cumpăna. Familiile sinistraților, împreună cu specialiștii și voluntarii, muncesc la construirea de case pentru cei păgubiți, fără ca aceștia să plătească vreun ban, căci nici nu ar fi avut de unde.
85
O primă evaluare realizată de „Praxis for Humanity” cu banii oferiți de ORDISCOR a fost construirea a 3.985 de locuințe afectate, pentru 15.834 de sinistrați, majoritatea, 9000, fiind din cinci județe din Moldova, respectiv, Bacău, Neamț, Iași, Botoșani, Suceava, precum și județul Maramureș. Asociația cheltuise 625.000 euro, din suma de 190 milioane de euro pe care o primise, urmând ca restul banilor să fie folosiți pentru
alte zone sinistrate, precum Argeș, Prahova, și pentru ridicarea a două spitale și șase școli moderne. Desi păgubitul Lambrachis a aflat imediat că banii depuși de el în banca elvețiană au dispărut, nici până astăzi nu a îndrăznit să reclame oficial sustragerea sau să ceară banii de la asigurări, întrucât el însuși era dat în urmărire generală de Interpol și de ORDISCOR, temându-se cumplit să nu fie extrădat și prins de „Răzbunători”, de care se temea mai mult ca de orice poliție din lume.
86
Capitolul XIV
După ce BNR a primit banii promiși pentru plata pensionarilor, membrul secret din guvern al „Răzbunătorilor” a venit într-o seară la sediul central cu care păstra mereu legătura, fără ca să știe cineva din conducerea țării de asemenea legături ascunse.
Automobilul cu care a sosit oficialul a fost parcat în curtea sediului organizației, iar reprezentantul respectiv, care avea funcția de ministru într-un important minister, a fost întâmpinat de Comandorul Corbeanu care l-a poftit în birou la dânsul.
– Președintele țării, a precizat noul venit, este și nu este mulțumit de organizația noastră. El nu știe de colaborarea mea cu voi. Aci te laudă, aci te blamează, însă niciodată nu l-am auzit că ar vrea să decreteze vreun ordin special care să-ți interzică activitatea. Se preface că te ignoră și
ar fi de acord ca tu să ieși din ilegalitate, transformându-ți organizația într-un partid politic, dacă ai renunța la aspectul ei paramilitar, deci
la portul ilegal de arme. Probabil că te vede ca un posibil susținător al lui.
– Păi, fără arme nu cred că i-am putea impresiona pe cei din guvern și pe hoți, cu cinstea noastră exemplară. Nu i-am impresiona pe absolut nimeni cu nimic și ne-ar distruge numai în câteva zile. Deși personal detest armele și violența, de fapt, totdeauna mi-am pus serios întrebarea dacă „Răzbunătorii” sunt respectați mai mult pentru corectitudinea membrilor noștri sau de frica armelor noastre, de frica actelor de distrugere prin explozii... Deși, în realitate și în mod secret, suntem, prin definiție, pașnici, eliminând în practică violența fizică, în ochii corupților, chiar și ai oamenilor de rând, aplicăm tactici simulative gen horror, pozând în teroriști sângeroși, mai ales pentru marii jefuitori ai acestei țări, dar și pentru oamenii de rând. Câțiva sunt convinși că suntem o mafie invizibilă și foarte periculoasă. Frica de noi îi înnebunește pe bestiile de jefuitori. Dar nu, deocamdată nu putem renunța la zăngănitul armelor, chiar dacă nu avem în plan să declanșăm vreodată vreun război civil, fiindcă dacă am vrea, să știi că am putea-o face, însă numai asta ne-ar lipsi, Doamne ferește! Metodele noastre sunt mult mai inteligente și în baza lor nu susținem personalități ci numai decizii corecte, indiferent ale cui sunt. Dar ce ziceai că îl frământă pe președinte? Are frământarea lui vreo legătură cu noi, cu ORDISCOR-ul nostru?
– Cam are, mai cu seamă în probleme pe care nu le cunoște în amănunt. El nu realizează unele grave pericole naționale și nici vorbă să le poată rezolva singur. Unul din ele trenează de câțiva ani, asupra căruia mult timp nu și-a exprimat cu claritate decizia deschis, până de curând și în special în acest caz el ar avea nevoie de ajutorul nostru, ca să nu o ia razna făcând greșeli periculoase atât pentru el cât și pentru țară. Este, desigur, vorba de afacerea Roșia Montană, în care pare că s-a decis ce atitudine să ia. Și n-a început bine. Mai recent, după o vizită la fața locului, a declarat presei că orice țară care are resurse subterane valoroase trebuie să le folosească, mai ales că asemenea proiecte creează locuri de muncă. Așa o fi, dar se pare că a fost constrâns să ia hotărâri grăbite, deși chiar dacă ar da un ordin special să se înceapă lucrările de exploatare, acest ordin nu se va putea îndeplini pe loc, căci depinde și de aprobarea Parlamentului, a guvernului și de alte situații delicate. Ai să le vezi care sunt. De aceea cred că ar fi necesară implicarea noastră directă și urgentă în această afacere deosebit de importantă, până nu începe marele jaf. Deocamdată au început unele demonstrații justificate. Ei, ce zici?
87
– Mda, știu ceva despre ce se întâmplă acolo, dar știu mai mult din presă și din ce am mai aflat pe internet. Dedesubturile intime deocamdată îmi scapă și problemele par acolo foarte încurcate, iar la orizont, după opinia mea - și nu numai a mea - se conturează o tâlhărie de proporții catastrofale, sub promisiunea că, vezi Doamne, ne-am bucura de un mare câștig. Vai de țara asta!
– Si ce facem, eroule, stăm aș cu mâinile în sân? Nu pornim nimic, nimic? Ai putea fi tu scântreia...
– Să fiu sincer, nu am avut în intenția mea până acum să mă ocup de situația aurului de la Rosia, fiind concentrat mai mult pe rezolvarea cazurilor cele mai urgente, unde lovim puternic și prin surprindere în moguli și-n interlopii de toate soiurile care deja s-au umplut de bogății ca niste căpușe, iar numărul lor crește de la o oră la alta. Roșia Montană este însă altceva... Acolo hoții dinlăuntru și cei din afară încă n-au apucat să-și umple sacii, deși deja și-au înfipt mâinile să ia primul caimac. Deocamdată mi se pare o urgență pe planul al doilea,
– Te înșeli, Comandorule. Este adevărat că lucrurile nu s-au precipitat într-atâta, dar rămân totuși o urgență. Pot să-ți spun și de ce?
– Desigur, am nevoie de orice detalii noi... Spune și explică-mi clar cum vezi tu lucrurile de acolo. Deocamdată, la modul general, eu știu că, privitor la exploatarea auriferă de le Roșia, există o mare dilemă...Þara are, într-adevăr, nevoie de aurul de acolo, dar fără să-l mai împărțim cu nimeni. Acesta ar fi idealul...
– Exact, acesta ar fi idealul, dar întrucât străinii știu că noi nu dispunem de banii necesari și de tehnologia avansată, vor, bieții de ei, să ne „ajute”, împărțind pe din două cu dumnealor bogățiile imense de acolo, dar ce zic eu „pe din două”, că, în realitate, ăștia plănuiesc să ne tragă o
țeapă de zile mari, să ne prostească de tot și să ne ia peste 80% din uriașul zăcământ aurifer, cel mai mare din Europa, deși acolo, în afară de aur, mai există și argint, wolfram, titan, molibden, nichel, cobalt, crom, galiu, vanadiu, arseniu și alte metale și metaloide rarisime. Wolframul nu există nicăieri în altă parte, în Europa sau America, și este chiar mai scump decât aurul. Și atunci cum să tăcem din gură ca proștii? Căci de aceea am alergat ca un disperat de la București direct la voi, să luăm o decizie fermă. Și oare vrei să-i lași?
– Nicidecum, sigur că n-o să-i las, dar nu te precipita. Deocamdată știu că ei nu vor începe exploatarea fără asentimentul vostru al guvernului. Și văd că-i țineți binișor în șah.
– Pe moment, da. Dar dacă, la fel ca președintele, guvernul meu face compromisuri și cade la înțelegere cu ei, crezi că noi le-am putea strica planul - de n-o fi prea târziu? Mai exact, crezi că o să fim în stare să ne salvăm bogăția cea mai mare a țării?
88
– Știu eu? Poate că o să fim, de ce să nu fim, dar trebuie să decidem cum și când să demarăm... Știi cumva cum stau lucrurile în prezent? dori să afle Comandorul.
– Lucrurile nu stau bine deloc. Par destul de încurcate sau cel puțin așa se văd ele din afară. Peste 20 de localități din opt județe din vestul
țării se bănuiește că au aur și vor fi scurmate de societăți străine - iată-le scrise aici de mine (și citi o hârtie scoasă din mapa personală): Gabriel Resouces, European Goldfields și Barrick Gold Corporation (toate trei din Canada), Dacia Mining (Suedia), Romaltin Ltd. (Isle of Man) și Valhalla Resources (Cipru). Te asigur că vor mai apărea și alții, și alții la pomană... Barrick Gold este cel mai mare producător de aur la nivel mondial, dar nu asta ci altă companie canadiană a fost direct implicată... Toți străinii ne vor aurul! Ca să înțelegi ce-am înțeles eu până acum, va trebui să-ți dau câteva detalii, din care unele s-ar putea să le cunoști deja, altele nu... Iată ceea ce, mai degrabă, cred că nu știai, deși cineva din guvern a spus că va trimite presei aceste informații zise secrete:
Valoarea aurului care s-ar afla acum în România este de peste 86 miliarde de dolari, potrivit evaluării rezervelor din subsol făcute de Institutul Geologic Român (IGR) și raportat la prețul actual, de 1.800 de dolari pe uncie. Cantitatea de 1.500 tone nu cred ca este supraestimată, deși nu toate prog­nozele sunt conturate cu ace­eași precizie. Unele date se bazează pe cercetări amănunțite. Roșia Montană este, într-adevăr, campionul absolut, cu rezerve între 600 si 700 tone de aur, dar mai sunt la Bucuresci-Rovina cam 100 tone de aur, sau la Barza, circa 300 de tone... Totuși, geologii noștri susțin ca nu tot aurul din subsol merită să fie scos la suprafață, costurile pentru pornirea unei exploatări miniere aurifere fiind foarte mari. Multe dintre zăcăminte erau cunoscute încă de pe vremea comuniștilor, care aveau în plan să le exploateze, dar atunci statul nu dispunea de forța economică să pornească extragerile. Asta, deși compania româno-canadiană Deva Gold intenționează acum să investească circa 180 milioane de euro numai la Certeju - Hunedoara, sperând să scoată aur de 2,28 miliarde de euro. Totuși, trebuie să știi că eficiența exploatării ține cont și de cotațiile recente ale aurului. La prețul de acum, extragerea se merită. Dar dacă scade sub 700-800 de dolari, atunci chiar că nu se mai merită; e riscant. S-a constatat că aurul României e răspândit în cantități mici pe o suprafață foarte mare și de aceea nu toate zonele sunt rentabile în zilele noastre pentru exploatare. Astfel, Deva Gold mizează la Certej pe 57 tone de aur, însă nu va risca să-l exploateze. La drept vorbind, aurul românesc este mai scump decat cel extern, motiv pentru care, deocamdata, în România nu mai funcționează nici o exploatare autorizată de aur. Toate sunt încă în stadiul de obținere a avizelor. Pe langă cea de la Roșia Montană, mai este cea a lui Deva Gold. O a doua este la Baia Mare, pentru deșeuri miniere. În plus, pe langă bani, deschiderea unei mine de aur solicită și mult timp. În 1995, un român australian, Vasile Frank Timiș, despre care se zice că ar fi fost arestat pe-acolo pentru trafic de droguri - nu sunt sigur de asta; pot fi simple speculații sau zvonuri exagerate - dar când a scăpat din colimator și având mulți bani, s-a mutat în Canada, la Toronto, unde a fondat o companie auriferă „Gabriel Resources Ld.”, sprijinit și de niște bogătani americani din Denver, Colorado. Unii susțin și acum că G.R.L. ar fi o companie fictivă, dar eu nu cred asta, întrucăt compania a prosperat rapid și s-a consolidat bine, având în prezent peste 500 de salariați, în majoritate buni specialiști. Președintele-director general al companiei este Alan R. Hill. Domnul Timiș, care cunoaște bine bogățiile aurifere ale României, a venit cu propuneri atrăgătoare pentru industria noastră minieră, destul de slăbită după Revoluție. Nu știu dacă a dat sau nu șpagă celor responsabili, cert este faptul că ai noștri i-au acceptat repede oferta și că, în prezent, „Gabriel Limited” are 80% din capital la Roșia Montană iar România numai 20%. Compania înființată de Timiș acolo se numește „Roșia Montană Gold Corporation” care bineînțeles că este subordonată lui „Gabriel Resources Ld.”.
– În fond, care este alegația lui, ce a promis Timiș ăsta al tău? întrebă Comandorul.
– Nu-i al meu și a promis marea cu sarea! Nu-i bai, a făcut promisiuni frumoase și destul de atrăgătoare, ce să zic? Printre altele, a spus că „RoșiaMontană Gold Corporation” va face ca această veche mină auriferă, de peste 2000 de ani, să devină cea mai modernă mină de aur din
89
Europa, cu o tehnologie impresionantă, ultra-avansată, cu un oraș nou în preajmă, cu parcuri, cu bla-bla-bla, dar pentru a deveni astfel, ar fi necesare niște transformări masive și radicale. Să nu uităm că, în prezent, Roșia Montană - căreia romanii îi ziceau Alburnus Maior - este un orășel de mineri destul de drăguț, de circa 4200 de locuitori, așezați într-o zonă montană cu o natură splendidă, chiar dacă are locuri bine scormonite de căutătorii de aur de-a lungul timpurilor, rănindu-i acestei așezări colinele, pe alocuri. Planul lui Timiș nu sună rău... Arată măreț și strălucitor pentru companie și pentru profitorii români asociați ei, dar dezastruos pentru mediul ambiant, pentru economia noastră națională și pentru populație. Și atunci ce zici de asta? Planul urmărește mutarea multor locuitori, demolarea gospodăriilor locale, sfărâmarea a trei munți spectaculoși și îmbrăcați în păduri, urmând să se transforme 50 de kilometri pătrați de peisaj de vis într-un dezolant crater lunar, transformat într-un lac de baraj, cu fund de plastic, în zona Cetate sau la Cârnic. Lacul ăsta va conține 250.000 de tone de cianură... 250.000 de tone! Ai auzit?
– Este vorba de cianura de cadmiu, pare-mi-se...
– Nu, ci de cianură de sodiu.
– O, asta-i periculoasă rău...
– Desigur, cianura de sodiu, care știi că este extrem de toxică, dar are proprietatea convenabilă de a dizolva haldele de steril, constatându-se că dintr-o tonă de steril se scot 1,5 grame de aur. Fiind atât de toxică, spațiul de pe malul lacului ar deveni nelocuibil timp de 3000 de ani, deși compania neagă categoric acest lucru, promițând că va face împăduriri masive, parcuri mărețe, locuri minunate de agrement. Aiurea! Baliverne!
– După câte știu, cu aceste 250.000 de tone de cianură, poți omorî 2500 de miliarde de oameni, deci mai rău ca un Cernobâl și Fukoshima, mai rău decât un război atomic planetar, adăugă Corbeanu.
– Exact, exact, dar cercetătorii companiei combat adânc această supoziție, dându-ne asigurări că ei pot neutraliza cianura.
– Într-un fel se poate, dar nu sută la sută... Și pentru ce, mă rog, atâta cheltuială și distrugere?
– Pentru motivul că mina este foarte bogată, evaluată inițial la 331 de tone de aur, apoi la dublul ei, dar și la cca 1600 de tone de argint - nu mai vorbesc de celelalte metale rare - iar compania vrea să fie acolo pentru o perioadă de 15-20 de ani, timp în care va exploata toate straturile, până le
90
vor secătui. Începând cu anul 2002, „Roșia Montană Gold Corporation” a achiziționat 67% din cele 947 de gospodării aflate în zona de impact a proiectului și cca. 50% din terenurile nerezidențiale necesare dezvoltării proiectului. Peste 200 de case au fost deja demolate fără aprobări. Valoarea totală a sumelor acordate achizițiilor se ridică la peste 40 de milioane de dolari.
– Dolari de-ai lor, canadieni? întrebă Comandorul.
– Nu, dolari americani, chiar dacă compania este canadiană. Proiectul companiei prevede un personal de 250 de salariați, nu toți români, care să lucreze pe aproximativ 16 ani; ulterior numărul locurilor de muncă urmând să crească la peste 1200 pe timpul fazei de construcție a minei.
– Locurile acestea de muncă rămân definitive?
– Ei, aș! Poate jumătate din ele, căci nici ei nu sunt siguri să estimeze de pe-acum acest număr, dar, în orice caz, după finisarea lucrărilor, în jur de vreo 600 de salariați sau mai bine vor trebui să plece. Ei spun că toate operațiunile vor fi perfect automatizate și că nu va mai fi nevoie de multe brațe de muncă.
– Și la urma urmelor, care este câștigul țării noastre?
– Ca ministru, asta m-a interesat și pe mine în mod deosebit și, calculând, am aflat un adevăr dezolant... Studiul companiei estimează că 2 miliarde de dolari vor intra în trezoreria statului nostru, adică 55% din beneficii ne-ar rămâne nouă și 45% companiei lor. Două miliarde pare foarte puțin, mai puțin decât valoarea tezaurului pe care ni l-au furat rușii.
– Vorbești serios? Sigur că e puțin pentru cele 600 și ceva de tone de aur si 1600 de tone de argint. Păi asta-i păcăleală curată, fratele meu, și i-ar face pe românii de-acolo să cânte mai departe: „Munții noștri aur poartă, / Noi cerșim din poartă-n poartă...” Deci rămânem și cu ecologia distrusă, și cu banii luați. Nu, categoric nu se merită! Și nimeni nu se opune? Mă refer în primul rând la forurile oficiale, la voi guvernanții...
– Ba da, ba da, dar fără vreo putere de decizie. De exemplu, Academia Română s-a exprimat deschis, încă de la început, împotriva proiectului, întrucât acesta ar distruge iremediabil zona respectivă pe o arie largă, ceea ce va determina alte companii să nu mai investească niciodată nimic în acele spații, anulând complet valoarea turistică a zonei.
– Perfect adevărat. Și cine mai susține protestul Academiei, fiindcă am auzit că ar mai fi și alte foruri.
91
– O, Comandorule, să ne bucurăm că sunt destule, dar nu-mi vin în minte toate acum... Printre ele sunt Ministerul Culturii, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Catolică, Biserica Unitariană, iar mai recent Ministerul Mediului. La fel se opun și multe ONG-uri, organizații nonguvernamentale din țară și de peste hotare, cum ar fi Green Peace, organizații politice, ca Federația Europeană a Partidelor Verzi, International Finance Corporation, parte a Băncii Modiale. Dacă statul canadian susține cu entuziasm proiectul „Gabriel Resources” - și are tot interesul, că na! le bagă aur pe de-a moaca în țară -, dacă ei au asemenea interese, Ungaria vecină se opune cu vehemență proiectului, probabil susținută de miliardarul ungur George Soros, căruia i se amenință comerțul propriu cu aur. În plus, când în anul 2000, din greșeală, s-a deversat cianură de la noi, din Baia Mare, în Mureș și de acolo în Tisa, unde le-au omorât mai toți pestii, Iugoslavia și Ungaria, mai ales Ungaria, au protestat cu aceeași vehemență și pe bună dreptate. În paranteză fie spus, maghiarii plâng și acum după Roșia Montană și resping proiectul canadian, căci dacă Ardealul visat de ei era acum al lor, nu ar fi plâns cu lacrimi de crocodil după peștii din Tisa. În anul 2005, „Gabriel Resources” a început o nouă campanie pentru proiectul lor, în presa română și pe la TVR, iar în martie 2008, a fost angajată firma Leo Burnett pentru a se ocupa de imaginea proiectului minier care-i obsedează; și s-a început o nouă campanie agresivă care încearcă să explice românilor ce mare fericire și ce bogăție, vezi Doamne, îi așteaptă, subliniind imaginea-mit că acolo va fi un mic paradis terestru, cu parcuri și grădini mirifice etc., etc. ... Deja au investit peste 360 de milioane de euro în acest proiect.
– Dar, ce e mai trist, îl întrerupse Comandorul, am auzit că această companie și campanie se bucură și de susținători din România, tot dintre cei bogați, care vor să fie și mai bogați.
– Desigur, și asta e adevărat și nu mă miră, de fel, deoarece există destui români care așteaptă să le pice mura-n gură și să profite din belșug la Roșia Montană. Ea ar deveni atunci o darnică mină de aur și pentru aleșii locali, chiar înainte ca producția propriu-zisă să înceapă. Iar apetitul lor este bine stimulat de promisiunile campaniei canadiene care cheltuiește anual sute de mii de euro pentru a câștiga bunăvoința comunității locale, prin investiții în infrastructură sau prin programe sociale.
92
– Mda, totuși, am nevoie de niște precizări, pentru a ști de pe acum pe cine să urmăresc și cum să-i descurajez și să-i pedepsesc pe aceia care ar face ilegalități. Deci, aș vrea să știu mai precis unde ajung banii de amețire a conștiințelor, banii de momeală, ca să zic așa, sumele aruncate de compania canadiană ca o plasă invizibilă pentru peștii proști...
– Păi unde? Banii ajung, printre altele, la firme controlate de actualii sau foștii aleși locali, orășenești, județeni ori la ONG-urile susținătoare, care ar avea astfel tot interesul să aprobe cu entuziasm derularea exploatării aurifere. ONG-urile „Pro Dreptatea” și „Pro Roșia Montană” susțin cu tărie, prin reclame, pe canadienii de la „Gold Corporation”, văzând în ei niște mari binefăcători, deciși să aducă bunăstarea unor oameni care trăiesc în prezent la limita sărăciei.
– Am înțeles, dar aș vrea să știu mai precis cine ar fi primii care s-au înfruptat din banii oferiți de „Roșia Montană Gold Corporation”, să-i luăm de pe acum în colimator - insistă Comandorul fără să poată ieși din starea anxioasă în care intrase.
– Păi cine să fie, dacă nu cei de prin preajmă - virtualii profitori din zonă... În plus, printre angajații RMGC, figurează consilieri locali sau, dacă nu ei fățiș, atunci rude ale acestora, căci au paravane în față, ca să nu apară direct cei cu funcții mai mari. De asemenea, firmele de transporturi oameni, de transporturi mărfuri, firme comerciale, firme ce promit angajări fictive ori reale ș.a.
– Din ce-mi spui, mie unul nu-mi place cum se îmbârligă, chiar din capul locului, afacerile acestea veroase... Și mai este un lucru de care era să uit și care mi se pare destul de important: eu știu că Roșia Montană este singura mină din Europa, poate din întreaga lume, unde, atât la suprafață, cât și la subteran, exploatarea aurului de către daci și romani, a lăsat vestigii istorice deosebit de interesante și aparte, cum ar fi lacurile artificiale, tăurile, cum le zic localnicii, vechile galerii de peste 2000 de ani - un adevărat sit arheologic, unic pe glob și de foarte mare valoare arheologică, istorică, turistică... Ce se întâmplă cu ele? Cine le salvează? Ajung oare și acestea în fundul marelui crater plin cu cianură?
– Eu cred că da, ajung, fiindcă nu văd cum ar putea fi salvate. Ruinele cetății romane Alburnus Maior, unde s-au găsit prețioase date scrise pe tăblițe cerate, vor fi și ele distruse pentru completarea proiectului. Vof fi victime inevitabile! Dar sunt relicve prețioase și unice ale unui oraș roman
93
minier și includ de la galerii și unelte romane, deja expuse acum într-un muzeu special, la ruine ale unor locuințe, temple, morminte, zeci de kilometri de galerii romane așezate pe unsprezece nivele - ce mai, elemente rarisime, fiind descrise de UNESCO drept patrimoniu național unic în lume. Toate, toate acestea sunt sortite pieirii...
– Vai de noi, prietene. Vai de noi. Dar localnicii ce zic?
– Ce să mai zică și ei, săracii... La Roșia locuitorii s-au divizat deja în două tabere distincte: unii acceptă cu prea multă ușurință mutarea, cedând terenurile, fiindcă li s-a spus că se pot stabili la câțiva kilometri mai încolo - fie în frumosul cartier La Recea, din Alba Iulia, fie în pitorescul sat Piatra Albă, cel mai ambițios proiect rezidențial din zonă. În cealaltă tabără sunt cei deciși să nu părăsească pentru nimic în lume locul sfânt al moșilor și strămoșilor lor. Ei nu cedează nici unei tentații, oricât le-ar oferi canadienii care vor să-i vadă mai repede plecați. Iar această tabără are mulți susținători în toată țara. Din cauza acestor cetățeni legați de glie, „Gold Corporation” cam bate pasul pe loc, că dacă doar unul singur refuză să se mute, proiectul nu poate începe. Adevărul este că proiectul minier va afecta 974 de gospodării din Roșia Montană. Acestora li s-a oferit un așa numit „pachet de cumpărări” pe care îl poate folosi fiecare cum vrea după ce se relochează.
– Dacă acest proces a fost deja început cu stângul și s-a împotmolit, este semn că el ar fi trebuit rediscutat metodic, dar numai după un referendum național, căci după cât se vede destul de clar, extragerea aurului de acolo pe baza propunerilor canadiene nu ar fi deloc în favoarea noastră, observă Comandorul.
La această remarcă, prietenul său, ministrul, se simți dator să vină cu niște precizări:
– Rediscutarea lui deja a început dar, vizibil, tot în defavoarea țării si în folosul campaniei canadiene care ne impun niste creanțe inadmisibile după mine. Transferarea afacerii în mâna Consiliului Suprem de Apărare a Þării, eliminând vocea autorităților care se opun - Academia, Ministerul Culturii, bisericile și zecile de ONG-uri - dă, evident, apă la moară companiei acaparatoare și susținătorilor ei existenți prin unele partide de la guvern, așadar, viitorilor profitori financiari. Totuși, repet: dacă un singur cetățean s-ar opune și nu ar dori să-și cedeze terenul, compania tot nu ar putea începe lucrările.
– Neîndoios, asta așa este... Și, presupunând că „Gabriel Gold Corporation” începe totuși exploatarea aurului, care ar fi, la urma urmelor, câștigul nostru net? întrebă Corbeanu.
94
– Ar fi un gheșeft de perdant ilustru, ca să mă exprim astfel. La cotațiile actuale, când, în prezenta perioadă de criză, un dolar nu este de fapt un dolar ci numai 60 de cenți, la aceste cotații, valoarea celor 9 milioane de uncii de aur și 29 de milioane de uncii de argint este de aproximativ 10 milioane de dolari, însă, în funcție de evoluția prețurilor din următorii ani, pierderea noastră este și mai pregnantă.
– Acum noi dăm canadienilor aurul cu un preț care nouă ni se pare că ar fi OK, adăugă Comandorul, dar în bănci vedem că prețul aurului pe care îl vor lua ei, crește. Curând se poate chiar dubla, deci ei câștigă imens din vânzarea aurului nostru.
– Cam așa ceva... Din punctul oficial de vedere, există două tipuri de abordare privitoare la acest proiect: 1. Banii nu contează - și chiar dacă ar conta și ar fi vorba de 100 de miliarde de dolari, Roșia Montană ar trebui să rămână neatinsă, lăsată moștenire pentru urmași - o abordare sentimentală, desigur, pe care eu personal nu o împărtășesc; și 2. Banii contează - iar, în acest caz, extragerea aurului trebuie să nu implice riscuri pentru mediul ambiant, abordare rațională pe care o împărtășim amândoi.
– Bine, bine, răspunse Comandorul, dar cum eliminăm riscurile? Cum să scoatem aurul fără a distruge mediul ambiant și fără a apela la străini? Cum să avem aurul fără să ne dăm cu stângul în dreptul? Vezi, aici este marea problemă... Fiindcă, cel puțin până în acest moment, nu există studii care să fi fost acceptate de către toți cei implicați în proiect, metoda de extragere a aurului pe care compania RMGC intenționează să o folosească, aceea a colmatării minereului măcinat în baie de cianură de sodiu lichidă, fiind vehement contestată de către organizațiile ecologiste.
– Compania RMGC spune că așa se exploatează aurul în toată lumea: în Africa de Sud, în America, Rusia, Australia și că n-a murit nimeni din cauza cianurii, dar nu acesta este adevărul. Uniunea Europeană nici ea nu este de acord cu opiniile companiei și s-ar putea să se implice mai serios în această problemă care din româno-canadiană devine europeană.
– Și ce, nu mai există și alte metode? întrebă Comandorul. Dacii și romanii zdrobeau rocile de minereu la șteampuri, le cerneau, le decantau cu apă curgătoare sau din numeroasele tăuri săpate lângă mină, selectau ganga auriferă, blendele și nisipul aurifer și rămâneau în mână cu metalul pur.
– Așa este, însă acelea erau metode empirice, foarte migăloase, care luau mult timp de lucru pentru a scoate aurul pur în cantități mici. În plus,
95
mâna de lucru era gratuită, fiindcă ei lucrau cu sclavi. Astăzi, 90% din aurul de pe glob este obținut prin desprinderea de rocă prin cianizare, numai că marile producătoare de aur, Rusia, Africa de Sud și altele, folosesc această spălare deversând cianura în ocean sau fluvii mari, după ce, în prealabil, ea este neutralizată cu cianat și compuși metalo-chimici, altminteri lacul de acumulare proiectat de canadieni la noi va produce vapori toxici nonstop și vom avea în țară ploi acide catastrofale, pe arii întinse, cu acid cianhidric, deci alt dezastru înfiorător, pentru că cianura de sodiu se evaporă foarte repede și se combină lesne cu vaporii din aer. Aia e, dragă Comandorule.
– Mare pacoste, într-adevăr! Dar parcă auzisem și de alte metode, mai curate, de obținere a aurulu; una mexicană, deloc poluantă... De ce nu obligăm compania canadiană să treacă la folosirea lor, de vreme ce știm că așa ceva există?
– Pentru că sunt mai costisitoare. În Evul Mediu alchimiștii se chinuiau să explice teoria falsă a flogisticului și căutau piatra filozofală care era o soluție magică de transmutare a oricărui metal în aur, dar s-a dovedit imposibilitatea acestei minuni. Ciclotroanele moderne de ultimă generație probabil că vor putea face mutații de genul ăsta, in interiorul atomului, aranjând electronii din jurul nucleului ca în structura fizică a atomului de aur. Teoretic este, desigur, posibil să obținem aur în felul acesta chiar și din plumb, dar asemenea transmutări ar costa mult mai mult decât aurul în sine. Procedeul colmatării prin cianură rămâne singurul cel mai ieftin, dar ai văzut cât de otrăvitor poate fi. Folosindu-l, compania RMGC, în 15-20 de ani de exploatare, ne-ar curăța fără urme de tot aurul țării pe care, după alți 20 de ani, l-am cumpăra de la ei cu cine știe ce prețuri exorbitante. Ei, ce zici?
– Ce să mai zic, mi-ai luat piuitul... Dar m-ai convins să intru curând în această luptă, deși nu știu dacă voi ăștia din guvern, cu excepția ta, firește, veți fi de partea mea sau de partea lui „Gold Corporation”.
– Nici eu nu știu cui se va ralia în cele din urmă guvernul nostru care, în septembrie 2007, blocase discuțiile cu compania, dar lucrurile par să se deblocheze încet, încet, sub influența președintelui. Colegul meu, ministrul Mediului a declarat că nu va relua evaluarea prospectelor de exploatare a aurului, în lipsa unui certificat de urbanism valabil. După mine sunt tergiversări de formă, așteptându-se mai mulți bani oferiți de compania străină
96
Nici BNR-ul nu ne ajută când afirmă că preferă să cumpere aurul din alte țări decât pe cel de la noi. Poftim de mai înțelege ceva!
– Într-adevăr, este un întreg galimatias în povestea asta, observă Comandorul, însă eu aș vrea să revin cu încă două întrebări și după ce-mi dai un răspuns, încheiem discuția noastră destul de necesară pentru mine. Spuneai că în afară de folosirea extragerii „goldului” cu cianură, ar mai fi și altele. Care anume? Ce metode?
– Da, așa spuneam; și voiam să-ți dau niște detalii, însă discuția noastră a alunecat în alte direcții... Desigur, există și alte metode neagresive, să le zic chiar foarte blânde, de extragere a aurului din steril, dar, cum spuneam, ele sunt deosebit de costisitoare pentru o companie oarecum zgârcită care se grăbește să intre cât mai repede în exploatarea zăcământului acesta românesc atât de bogat - o mană cerească pentru ei. Cea mai modernă și mai ieftină dintre noile metode, care se foloseste mai mult la extragerea cuprului și a uraniului, ar fi biosolubilizarea bacteriană a minereului din halde, despre care nu știu nici eu prea multe, fiind mai complexă și, dacă nu mă înșel, oarecum secretă, cu un proces de separare din rocă mai îndelungat, dar nu se poate să nu o cunoască specialiștii de la „Gold Corporation”. Despre metoda mexicană nu am auzit și cred că e vorba tot de biosolubilizarea bacteriană... Ziceai că ai două întrebări. Care este cea de a doua?
– Este cea mai dureroasă din toate întrebările. Þi-am mai pus-o și în treacăt ceva mai înainte, dar n-ai sesizat-o... Dar pentru că din tot guvernul țării noastre, dumneata ești un specialist în multe domenii, având două doctorate în știință, pentru că știi multe, motiv pentru care (în paranteză fie spus, eu te-aș propune președintele țării), pentru că ești realmente un expert în asemenea probleme, aș vrea să-mi detaliezi mai exact, în cifre, următoarea curiozitate: la urma urmei, câți bani gheață câștigă, domnule, amărâta asta de țară bogată, Românioara noastră?
– Mai înainte de a-ți răspunde la întrebare, mulțumesc de propunerea de șef al statului, dar cele mai multe valențe pentru această funcție le ai, de fapt, tu. Nimeni nu are mai multe talente organizatorice și energice ca tine care ești un luptător înnăscut, deosebit de curajos și ambițios și de aceea, când se vor apropia alegerile, eu te voi propune pe tine să candidezi la această funcție. Eu în nici un caz nu am carisma ta, fiindcă tu ești născut să fii președinte.
97
– Nu, eu mai de grabă sunt născut să fiu buldozerul țării, să rad cu lama toate răgăliile și să netezesc terenul ei material și spiritual, să nu mai
existe atâta batjocură autohtonă și alogenă - și de aceea revin cu întrebarea: cât câștigă, frățioare, în mod concret, țărișoara aceasta batjocorită și de noi și de străini în afacerea cu aurul ei de la Roșia Montană?
– Comandorule drag, ai noroc că sunt bine documentat și, de aceea, pot să-ți dau un răspuns destul de precis, pe care, în mare, eu bănuiesc că deja îl și cunosti. Vrei să-l notezi?
– Nu, nu-i nevoie, deoarece știi că, probabil din toate instituțiile românești, noi suntem superdotați cu cea mai modernă tehnologie electronică, și dacă îți amintești, ai văzut că în regulamentul nostru stă scris că tot ceea ce vorbim noi aici cu cei din jur, se înregistrează automat. Nu facem nici un secret din asta.
– Nu-i rău deloc; și atunci îți comunic cifre mai mult decât estimative, care să rămână înregistrate ca un adevăr trist și dezamăgitor pentru oameni ca tine. Dincolo de îngrijorările legate de soarta mediului înconjurător, dincolo de graba străinilor și a noastră de a câștiga cât mai repede șți cât mai mult, prioritară ar trebui să fie problema banilor ce-ar urma să revină statului român din această afacere bilaterală. Teoretic, în economia română ar trebui să intre patru miliarde de dolari (suma ar putea fi mai mare, dacă luăm în considerare noul preț al aurului), din care 1,8 miliarde din dividende, redevențe, taxe și impozite, plus 2,2 miliarde reprezentând cheltuielile pe care RMBG le face în România...
– Cred că ai uitat dolarii care trebuie dați și la asigurări, aminti Comandorul.
– Adevărat, la asta, pe moment, nu mai m-am gândit, dar fie: îi adăugăm și pe aceștia care nu-s chiar puțini. Iar acum, având în vedere că acele 2,2 miliarde de dolari, reprezentând practic cheltuielile de exploatare (resurse umane, energie electrică, transport, construcții, reactivi pentru procesare, piese de schimb etc., etc.) - dacă le scădem din cele 10 miliarde, cât pot fi încasate din vânzarea aurului și argintului, rămânem cu un profit net de cel puțin 6 miliarde de dolari, da? Și să știi că am scăzut impozitul pe profit și pe investițiile realizate înainte de începerea proiectului.
– Și atunci câte miliarde ne mai rămân nouă românilor? întrebă intrigat Comandorul.
98
– Miliarde? Mă faci să râd... Miliarde, în sens de plural? întrebă ironic prietenul Comandorului, ministrul. Să fim serioși! Ar fi bine să fie miliarde, stimatul meu Comandor, dar, din păcate, va trebui să folosim singularul, deoarece statul român se va alege doar cu 1 miliard, maximum 1 miliard și 200 de milioane de dolari! Ai auzit? Cu puțin peste un miliard, din valoarea de peste 10 miliarde a aurului scos! Înțelegi?
– Adicătelea, în procente, cât ar veni?
– Păi în procente asta ar fi cam 19% - 19,3% - ceea ce pentru o țară săracă, plină de hoți și cu datorii externe de 15 miliarde de dolari, este egal cu zero tăiat în patru! (Pe când drăguța de companie „Roșia Montană Gold Corporation” va lua „caimacul”, adică 4,5-5 miliarde de dolari!) E clar? Acum ești lămurit, Comandorul meu răzbunător?... Și-atunci, spune: merită cu adevărat să-i lași pe ăștia în pace? În tine și în temuta ta organizație mi-am pus eu toată nădejdea și nicidecum în guvern, al cărui membru sunt - fiindcă îmi place că voi lucrați cu mâini de fier în mănuși de catifea. De fapt, îți repet, că de-aia am și venit aici, în sanctuarul ăsta al vostru, să decidem ce facem... Și se mai merită atunci să ne lăsăm jefuiți ca proștii? Ai?Oricum, pentru ochiul expert, evenimentele se precipită, iar guvernul nostru, care a început să cedeze pretențiilor canadiene, simt bine că, în final, va accepta cu naivitate jaful țării, cel mai mare jaf după cel sovietic. Repet: cel mai mare jaf! Și vorbesc serios... Ce facem? Spune-mi: ce facem?
Comandorul nu răspunse. Rămase pentru mai multe momente tăcut.
Reprezentantul guvernului se opri aici din explicații și începu să scotocească prin servietă. Scoase de acolo niște documente și poze și le întinse pe biroul comandorului care, văzându-le, le răsfoi curios și întrebă oftând:
– Ce-s astea?
– Hărți, documente, fotografii din elicopter și din satelit, referitoare la compania despre care am vorbit.
– Cât ziceai că este cota de profit, parcă 23,19%? întrebă Comandorul.
– Nu, eu n-am zis așa; am spus 19,3%, iar nivelul redevențelor 2%...
– Mamma mia! Evident, toate acestea ar trebui renegociate de zece ori! îi replică interlocutorul său bătând ușor cu palma în masă.
– Da, chiar și astăzi, când mă aflam în drum spre voi, am ascultat la radioul meu din mașină că se comunica despre o nouă întâlnire pentru negocieri, dintre canadieni și ai noștri, reprezentați de cei de la Ministerul Mediului și de la Agenția Națională de Resurse Miniere, precizându-se
99
că reprezentanții companiei canadiene nu vor să mai cedeze cu nici un cent. Se țin tari, bățoși, văzând că președintele le dă undă verde și motivând că și așa ei, vezi Doamne, „au cedat destul” până acum, deși nu acesta este adevărul. Ei au niște negociatori foarte isteți, foarte insistenți și foarte șmecheri în același timp. Plus că-s buni de gură, buni diplomați iar ai noștri niște papă-lapte, nepregătiți... Dar în realitate vor să ne tragă și mai mult în piept, înțelegi? Ai să vezi.
– Cred că îi facem noi să cedeze, spuse cu voce joasă Corbeanu.
– Serios? Nu va fi ușor...
– Foarte serios! Știu că nu va fi usor, dar o să mă gândesc bine când și cum. Am deja vreo trei variante în cap. În nici un caz n-o să mă rog de ei, ci pentru început, le voi sugera o propunere fezabilă. Ai adresa companiei?
– Da, este aici, în documentele ce ți le-am lăsat pe birou. Îți dau și numerele lor de telefon, dacă cumva lipsesc din hârtiile acestea.
– Nu, nu-i nevoie, deoarece convorbirile telefonice cu viitoarele mele ținte operative nu fac parte din procedeele noastre, dar îi pot avertiza prin e-mail. Ai mailul companiei?
– Cred că da. Trebuie să fie pe xerocopiile astea... Uite-l chiar aici pe fila asta galbenă și nu-i chiar e-mail, ci o adresă de website: www.rmgc.ro.
– Îți mulțumesc, dragul meu ministru, pentru toate detaliile oferite și vom încerca să ajutăm guvernul român prin măsurile noastre originale pe care le luăm de obicei cu cei ce vor să ne jefuiască țara. Aplicându-le, îi vom învinge!
– Îi vei amenința cumva cu distrugeri ?
– O, nu, nicidecum, ci le vom cere politicos să ne accepte două propuneri de bază și nimic mai mult. Prima: să înlocuiască procesul de cianizare a minereului, proces extrem de periculos, cu cel de biosolubilizare bacteriană, iar a doua: să accepte negocierile de reîmpărțire cinstită a aurului, nu de la 50% în sus, ci de la 60% în sus.
– Și dacă, totuși, te vor sfida și refuza cu nonșalanță de la bun început, imediat ce vor primi de la guvern lumina verde pentru a începe cât de curând să producă aur, după procedeul lor clasic, ce vei face?
– Încăpățânarea o să-i coste. Cu noi nu se joacă, fiindcă îți garantez că vor câștiga de geaba zeci de miliarde de dolari sau de euro. Putem intra
100
în orice bancă unde depun ei banii și le vom lăsa exact cât merită, numai 25%. Stăpânim metode tehnice secrete prin care suntem invizibili când confiscăm banii rechinilor din bănci, iar ceea ce confiscăm noi vor fi dați imediat României și poporului român. Jefuitorii bogățiilor noastre nu vor ști niciodată cine le-a confiscat pe drept acești bani și chiar dacă vor ști, nu vor avea absolut nici o dovadă palpabilă în mâini ca să ne poată învinui cu ceva. Suntem mai abili decât toți hoții și cămătarii din lume. Ne-ajunge cât am fost furați. Până aici, domnilor! le-am putea spune încă de pe acum. Basta cu jefuirea României! Până aici!
– Te înțeleg, te felicit și-ți doresc să te ajute Dumnezeu în toată lupta înverșunată pe care o duci pentru curățarea țării de lipitori și căpușe nesătule, îi răspunse prietenul său ministrul, bătându-l încurajator pe umeri. Mult succes!
101
Capitolul XV
Comandorul Corbeanu făcuse o scurtă plimbare prin Cișmigiul bucureștean, urcând spre Universitate și oprindu-se uneori să răsfoiască diferite cărți expuse pe cele câteva tarabe aflate de-a lungul străzilor. Pe absolut toate tarabele, printre zeci de titluri, erau expuse două cărți nu foarte groase, dar frumos editate. Se bucura să vadă cum aproape fiecare din trecători se oprea să privească și să răsfoiască cu predilecție aceste cărți așezate frumos, una lângă alta. Mulți le cumpărau. Când ajunse în dreptul librăriei „Eminescu”, intră înăuntru, își scoase ochelarii de soare și îi puse în buzunarul de ceas al elegantului său costum de vară. Luă în mână una din cărțile ce le urmărea și se prefăcu că citește din ea, deși îi știa bine tot conținutul.
– Domnu’, i se adresă zâmbind o tânără drăguță aflată în spatele mesei lungi plină cu cărți. Doriți s-o cumpărați? Aceasta din mâinile dumneavoastră și cea de lângă ea au fost cele mai vândute titluri în ziua de astăzi. Ni le-a adus ieri și mai avem doar câteva... Dacă le luați pe amândouă, vă dăm o a treia carte gratis, din colecția cărților pentru copii.
– Dumneavoastră le-ați citit? întrebă el, prefăcându-se că nu le cunoaște subiectul.
– Am citit-o doar pe aceea pe care o răsfoiți acum și, să fiu sinceră, m-a impresionat mult sinceritatea autorului, un fost securist, dar mulți spun că a doua ar fi și mai bună.
– Haide, nu mai spuneți! îi zâmbi Comandorul tinerei care îi recomanda cărțile. Și care este, domnișoară, subiectul cărții, dacă nu vă supărați?
– O, sunt mărturisirile deschise ale unui fost colonel de securitate, care a simțit nevoia să se confeseze cu părere de rău pentru toate relele pe care le-a făcut - și le însiră acolo pe toate - însă povestește cu atâta realism și detalii, dovedimd talent, încât parcă asiști la un film de groază, iar mie-mi plac filmele horror, dar cartea asta parcă le întrece pe toate. Acum o cumpărați?
– Desigur, dă-mi-le pe-amândouă, fiindcă m-ai convins și renunț la cartea pentru copii.
– Vă mulțumesc, domnule, răspunse librăreasa și trecu la următorul cumpărător care ascultase curios întreaga discuție, luând imediat aceeași
102
carte în mâini și scoțând banii din buzunar să o plătească. În realitate, Comandorul nu mai avea nevoie de aceste cărți, căci cumpărase deja două pachete cu titlurile respective pentru toți colegii lui, fiind convins că, pe undeva, este și el coautorul acestor mici bestselluri...
Ieși din librărie și o luă pe strada Academeiei, apoi pe Edgar Quinet, prin spatele Universității, și se opri să se așeze pe o bancă, în părculețul havuzului cu apă de pe aceeasi stradă. Apa nu țâșnea și nu făcea zgomot, ci abia se prelingea, căci se făcea probabil economie. Doi tipi suspecți discutau între ei, unul din ei arătând discret un grup de trei fetițe drăguțele de 18-20 de ani cu minujupe, care așteptau în apropierea lor, iar fetele
râdeau vesele și făceau cu mâna spre cei doi. Toate trei aveau cu ele niște geamantanașe mici de mână, cu rotile. Se vede că veniseră cu ei împreună.
Părându-i-se ceva suspect, Comandorul a scos repede din servietă un aparat ce semăna cu un micuț radio portativ, a cuplat în spatele lui un
cablu subțire cu căști pe care le fixă pe urechi. Părea să asculte muzică și fixă aparatul pe servieta de pe genunchi. Tot din servietă, a scos repede o lalea roșie de plastic cu coadă flexibilă pe care a așezat-o cu corola îndreptată spre banca suspecților, aflată la o distanță de cca. 10-12 metri de banca lui. Desigur, nu era o lalea adevărată, ci un microfon special cu selector de sunet cu filtre și amplificator cu care putea capta discuțiile oamenilor de la mare distanță. Dintr-o dată, putu să audă întreaga conversație dintre cei doi:
– ...Peste o jumătate de oră, la ora 15 și zece minute, o luăm cu fetele pe Biserica Enei, prin fața Arhitecturii, și ne oprim în dreptul hotelului Union unde, la trei și jumătate ne așteaptă mașina cu italienii. Mâine le mai aduc și eu două pițipoance mișto, una de 17 și alta de 16 anișori, mai faine ca gagicile tale de azi, fiindcă numai d-astea crude vor macaronarii.
– Cum, măi Cascarache? Ce, adică, nu-s mișto și parașutele mele, că le-am plătit și acceleratul din Moldova până aici - bașca că i-am dat și lu’ Glonț lovele în plus, că ăla voia să le plaseze lu’ altu’ din Giulești care ne concureză piața cu două transpoarte pe săptămână, nu ca noi, băga-l-aș...
– Nu, bă... dar astea-s cam purii; două cred că au peste 20 de ani! Vezi că te-au mințit la vrâstă.
– Fugi, mă prostule! Nu te pricepi tu mai bine la marfă de trufandale ca mine. Ia ginește la ele ce bulane mișto au! Le-am adus tomnai dă la
103
Roman, mă, și le-am mințit că le-am găsit servici în Italia. Și proastele au crezut. Păi asta ale noastre le-ntrece p-alea din alte țări... E prima întâia! Și mai știu și meserie.
– Da’ cât ai zis bă că ne dă pe bucată, că 3000 de euroi mi se pare că-i bătaie de joc!
– Asta s-o crezi tu și să zici mersi dacă-ți dă și 2000, fincă se plâng și ei că-i criză în cizma lor și că a scăzut prețu’ și la ei. Și belește ochii bine, bă, că broscănarii ăștia îți mai dă și bani falși. Știi ce-a pățit Elvis luna trecută...
Auzind discuția, Comandorul își scoase repede căștile de la ureche, puse aparatul și „laleaua” în servietă și scoase un walkie-talkie micuț cât un telefon mobil, cu care putea fi ușor confundat, și apăsă pe un buton.
– Orion X, zise el discret. Unde vă aflați?
– Suntem în parcarea de lângă Ateneu, șefu!
– La trei și un sfert fix să fiți în fața hotelului Union; ba nu, ci chiar în fața Institutului de Arhitectură, iar unul din voi să coboare și să vină rapid spre mine. Să aibă pistolul pregătit, că avem un eveniment important. Urmăresc doi pești...
– Bine, venim, dar e ceva trafic.
– Nu aveți voie să întârziați. Porniți chiar acum și dacă nu puteți parca, opriți chiar în fața institutului cu flașurile puse. Veniți repede, fiindcă sunteți aproape. E urgență. Terminat! Și închise, ca să aprindă o țigară. Nu era fumător, dar simula că fumează ca să pară un om liniștit, nepăsător, deși fierbea din toate fibrele și nu voia să dea chix.
La exact 15,13 minute, cei doi proxeneți se ridicară de pe bancă și le făcu semn cu capul celor trei fete să-i urmeze. Mergeau agale, dar la un moment dat, băieții le pofti pe fete înaintea lor, să pară politicoși. Imediat se sculă și Comandorul. Scoase cu mare atenție pistolul din geantă și-l mută cu grijă în buzunarul costumului.
Cele trei fete și însoțitorii lor se apropiară de fațada Institutului. Fetele mergeau înainte și băieții în spatele lor. Corbeanu, după ei, cam la vreo cinci pași în urma tinerilor. El zări de la distanță microbuzul lor care sosise deja și astepta oprit în dreptul intrării principale de la Arhitectură. Ajunse chiar la timp. Era ora trei și șaisprezece minute. Comandorul scoase din nou aparatul walkie-talkie și spuse:
104
– Sunt în spatele grupului care vine spre voi: trei fete și doi băieți. Acestia sunt... Virgil, ieși-le tu înainte. Când treci de fete, scoți jucăria și i-o pui în fața celui din dreapta. Uite, ăsta înaltul... Îl vezi?
– Da, șefu’. Am ieșit și mă îndrept spre ei...
– Eu îi somez din spate cu pistolul și-i prindem la mijloc. Tu strigi „poliția!”, să-i intimidezi. Am terminat... Over!
Pe stradă era lume puțină, deci puțini spectatori. Îl văzu pe Virgil cum se îndreaptă spre ei cu mâna în buzunar. Tinerii discutau tare și râdeau de accentul moldovenesc al bietelor lor victime, imitându-le vorbirea. Nici nu bănuiau ce-i așteaptă. Virgil ajunse în fața lor, trecu de fete și brusc scoase pistolul din buzunar punându-i-l în pieptul celui înalt.
– Poliția! strigă el cât putu.
– Mâinile sus! strigă din spate și Comandorul cu pistolul pus în ceafa celui mai scund. Fetelor, fugiți! le porunci Corbeanu celor trei moldovence.
Acestea dădură un țipăt de spaimă și o rupseră la fugă toate trei. Trecătorii de pe trotuarul opus se opriră curioși.
– Bine le faceți, maică! aprobă o bătrână, căci toți înțeleseseră despre ce este vorba. Ceilalți râdeau. O altă femeie se închină, iar o alta zise:
– Curvele dracului! Ne faceți țara de râs. Și arestați-le și pe ele! De ce le lăsați să fugă?
Proxeneții ridicară amândoi brațele, iar cel înalt șopti:
– Nu cred că sunteți voi poliția, că poliția ne știe și e cu noi. Voi cât vreți?
– Nici un ban, strigă Comandorul. Suntem comandoul „Răzbunătorii” și vă ordon să urcați imediat în mașină. Hai și nu mai cârâi că-ți tăiem gâtul pe loc! Urcă ți-am spus! Mișcă, mișcă idiotule!
Din microbuz mai ieșiră doi colegi înarmați care le-au pus imediat cătușele, apoi îi ajutară să se urce și mașina porni în viteză.
Scena s-a derulat nespus de repede și a fost excelent lucrată.
– Vă vom elibera peste o jumătate de oră, li se adresă Comandorul, râzându-le în față. O să vedeți cum... Ați auzit de noi?
– Da, am auzit de dumneavoastră, bâigui cel înalt. Am auzit multe și stiu că-i împușcați pe toți cei ca noi și le tăieți gâtul, însă credeam că-s baliverne din ziare. Ce-o să ne faceți?
– Nimic, ați auzit bine cine suntem; iar acum spuneți-ne câți bani aveți la voi?
105
– N-am cât vreți dumneavoastră... Doar vreo 800 de euroi și 250 de verzișori, adică de dolari. Vi-i dăm, dar ne dați drumu?
– Nae, caută-i tu prin buzunare, spuse Comandorul că ăsta precis minte. Le luăm tot, fiindcă îi vom dona chiar mâine Casei de copii orfani de la Bușteni, de pe strada Traian nr. 1. Ia-le și actele...
Colegul Comandorului îi scotoci până la piele. Între timp, mașna lor trecu de Palatul Victoria și o luă spre Statuia Aviatorilor trecând prin fața palatului aurit-poleit al lui Becali, cu intenția să ajungă la Arcul de Triumf, apoi spre Bulevardul Kisselef.
– Ai mințit, domnule Pescaru... Tii, ce nume de specialist în pește, că ți se potrivește! Și chiar Pescaru scrie și-n acte, zise Nae ironic. Am găsit 1800 de euro și 350 de dolari, dar și zece milioane de lei. Iar la domnul Cioabă... chiar Cioabă te cheamă, ai? Elti rudă cu „regele”?
– Nu, nu cred. Adică nu știu... Poate o fi vreun neam de-al lu’tata...
– ...la domnul Cioabă am găsit doar șapte milioane nouă sute șaizeci și trei de lei și numai 100 de euro.
– Þi-au mers cam prost afacerile astăzi, gagiule, și cam sărăcuț pentru un neam de rege! Ce servici aveți? întrebă Corbeanu.
– N-avem nici un job, șefu’, să trăiți, că n-am găsit...
– Bieții de voi! Era o vorbă: „Am plecat după servici, dă, Doamne, să nu găsesc!” Ce rău vă părea și cât de rău o duceați! conchise Nae.
– Dă-le actele înapoi, Năică, spuse Comandorul, fiindcă, uite, am intrat deja pe Kisselef...
Ocoliră Arcul de Triumf și schimbară sensul de mers, reitrân pe faimoasa șosea.
– Fă, te rog, la dreapta, Nelule, la intrarea spre Muzeul Satului, spuse Corbeanu. Așa... Și oprește aici, în spațiul acesta liber, după tufișuri, să-i coborâm pe traficanții de carne vie ca să le dăm o lecție pe viață... Domnule doctor, poftim: fă-ți meseria cu serul numărul doi... Mai întâi scoateți-le cătușele...
Un ordiscorier din echipă ceru colegilor lui să-l ajute să le scoată cătușele și cămășile și să-i țină nemișcați la injecție.
– În numele poporului român, noi TRIBINCOR-ul, vă condamnăm la pedeapsa meritată pentru tot răul pe care l-ați făcut națiunii noastre române. Începeți! rosti Comandorul.
Tinerii se rugau să fie iertați și începură să plângă. Lunganul apucase să strige odată „ajutoor!”, dar imediat i s-a pus pe față o pătură din mașină. Se zbăteau zadarnic și nimeni nu putea să-i audă, fiindcă se aflau într-un loc foarte izolat și mascat de tufișuri.
106
Doctorul le aplică intramuscular o doză plină, neletală, din „serul minune” de concentrație medie, care, pentru circa trei ani, îi zombizează, transformându-i în niște ologi care de abia vor mai putea merge și vorbi. Pentru tot acest timp, ei deveneau dependenți de alte persoane, fiindcă nu se vor mai putea hrăni singuri. În cel mai fericit caz, puteau trăi din cerșit. Pedeapsa părea dură, inumană, aproape medievală, dar în cazuri din acestea, era singura soluție fermă de eradicare a acestui degradant, îngrijorător și extrem de înjositor export de ființe tinere pe piața murdară a occidentului trepidant unde unele din frumoasele fete românce, pe lângă faptul că ne-au adus o faimă proastă, se nenoroceau pe viață și multe sfârșeau în modul cel mai tragic.
– Ajutați-i să-și pună cămăile, îi rugă Comandorul pe ordiscorierii lui, dar mai întâi dați-le înapoi fiecărui individ câte un milion de lei, pentru hrana pe următoarele zile.
– Este prea mult, domnule Comandor, că-s bani murdari. Nu le dați nimic, că nu merită, îl rugă soferul microbuzului.
– Ba nu, le putem lăsa un milion de căciulă, fiindcă și așa nu o să mai poată câștiga ei bani de felul acesta. O să le ajungă câteva zile să-și cumpere ceva de-ale gurii. În rest - Dumnezeu cu mila...
– Vom muri? întrebă scâncind cel mic de statură.
– Nu, în nici un caz nu veți muri, dar nici nu o să mai puteți face ceea ce ați făcut până acum, le spuse Comandorul. În aproximativ zece minute serul va începe să-și facă efectul. Vă sfătuim să ieșiți la șosea spre a cere ajutor oamenilor să vă ducă acasă cineva, fiindcă n-o să mai puteți merge. Regretăm, dar ORDISCOR-ul și-a făcut datoria. Așa vor păți toți, ca voi, atunci când vor intra în mâna noastră. Iar ei să ia exemplu de la pățania voastră. De astăzi încolo veți fi cei mai cuminți oameni! Vă garantez. La revedere și... să n-o rupeți la fugă!
Se urcară toți în microbuz și masina porni imediat, reintrând pe Șoseaua Kisself, apoi pe șoseaua națională București-Ploiești.
– Huoo! Băga-mi-as p... în gura voastră de hoți și de bandiți imperialiști, strigă lunganul amenințând în urma mașinii cu pumnii. ‘Tu-vă morții voștri si căca-m-aș în gura voastră de teroriști! Na, bă! Că uite, pot să merg și pot să și țopăi! (Și sări de câteva ori râzând și Ñinându-se cu ambele mâini de socoteală cum văzuse că făcea Michael Jackson la marile lui concerte cu public.) Fir-ar mă-ta a dracu’ de hitclerist! Iar mâine recuperăm noi tot ce ne-ați furat voi azi, hoților nenorociți! Și-o să vă dăm muie la toți, huooo!
107
– Huoo! strigă și micul Cioabă, sărind și el în sus cu ochii holbați de ură, gata, gata să-i iasă din orbite. Ne-ați belit p..., jigodii de rumâni împuțiți! V-arat io ce știm noi să vă facem, futu-vă soarele neamului vostru! Haide mă, la un restaurant din Herăstrău, că-i colea-șa, să ne îmbătăm, că tâlharii ăștia nu mi-a găsit cei 3000 de euro din buzunarul ascuns înăuntru în cracul din stânga pantalonilor. Uite-i, ia!... Îi scoase fluturându-i în vânt râzând, apoi îi îndesă în buzunarul de sus al cămășii. Huoo, futu-vă....
Dar nu termină să-și continue înjurătura, că se și prăbusi ca un sac de nisip la pământ.
– Hei, ce faci mă, bășinosule? Hei, Cascarache! Scoală mă și hai la restaurant să bem... Dă-mi mâna mă să te ardic - iar când cel de jos îi întinse mâna, lunganul căzu brusc peste el. Nici unul nu s-a mai putut scula. Ca să ajungă până la bulevard, trebuiră să meargă de-a bușilea, în patru labe, întinzând mâna către trecători și cerându-le ajutor însă toți aceștia treceau pe lângă ei nepăsători, crezând că sunt beți sau drogați. Unii nici măcar nu-i priveau. Doar târziu, spre seară, o mașină a poliției, văzându-i lungiți pe trotuar, a oprit. Erau doi polițiști, iar aceștia au sunat imediat să vină o ambulanță. Până să vină salvarea, i-au ridicat cu greu de jos pe cei lungiți la pământ și i-au suit mai mult târâș pe locurile din spate ale mașinii lor. Începură să-i ancheteze, dar tinerii vorbeau greu arătând mâinile unde au fost injectați și de unde le mai curgea câteva picături de sânge. Cu greu putură să spună ce au pățit.
– Și cine ziceți, mă, că erau ăia care v-au injectat? întrebă polițistul de la volan.
– Răs-bu-i’ăto-’ii, bâigui micul Cioabă, abia putând lega vorbele.
– Cine? Ahaaa! râse celălalt coleg al lui. Am înțeles: „Răzbunătorii”, concurenții nostri! Brava lor! Bine v-au făcut! Cu ășstia nu se pune nici dracu’! Cu ORDISCOR-ul lor nu te joci, neică, fiindcă este noua Securitate susținută în secret de guvern... Știu ei de ce s-au răzbunat pe voi... Pe ei nu-i puteți batjocori cum ne batjocoriți voi interlopii pe noi polițiștii, c-am ajuns de râsul vostru, nenorociților!
108
– Colega, îi șopti polițistul șofer celui de lângă el, în oglinda din mașină se vede că îi ies niște bani din buzunarul cămășii, lui ăla din spatele tău.. Parcă ar fi euro și-s gata să-i cadă pe jos. Ia vezi ce bani sunt ăia?
Imediat celălalt polițist se întoarse spre bancheta din spate, îi trase tânărului teancul de bani din buzunar și îl întrebă:
– Dar cu euroii ăștia ce faceți, băi? De unde îi aveți? De unde i-ai ciordit, mă băiete? Hei, băiete, nu se-aude? Ce droguri ați vâdut si de care-ați înghițit și voi, bă netoților? Însă cel interogat nu putu răspunde și adormi în sforăituri sincopate.
Lunganul de lângă el adormi și el imediat, încât cu cei doi era clar că nu se mai putea discuta. Polițiștii se uitau nedumeriți unul la altul.
– Ãstia-s ca și morți de-acuma, spuse polițistul de la volan. Ia vezi, frate, câți bani are vagabondul ăsta la el...
– Stai să-i număr... Tii!... O mulÑime! Uite, sunt 3000 de euro în cap, de câte 500. Ei, si-acuma? Ce facem cu gologanii lor?
– Cum ce facem? Ce întrebare-i asta, Lică? Jumi-juma, fârtate!
– Batem palma?
– Batem, sigur că da, fiindcă ăștia nici nu știu dacă s-or mai trezi vreodată, că uite cum le curge sânge din brațul unde i-au injectat, fiindcă așa procedează „Răzbunătorii” cu toți drogații și interlopii. Doar s-a anunțat și la ziare. Dar mă-ntreb de ce nu le-o fi luat și banii?
– Ce-ai spus?
– De ce nu le-o fi luat și banii?
– Chiar, de ce n-au vrut să-i ia? Uite, asta nu știu. Habar n-am și mă mir ca și tine... Știu eu? Nu le-o mai fi trebuit, fiindcă ăia au bani destui sau tipul din spate i-o fi pitit și i-a scos pe-urmă ori ăia vor fi văzut că banii sunt falși, cine știe...
– A, eu unul nu crez asta, iar nouă, oricum, banii ne trebuie. Așa că... să ne ierte Dumnezeu, că, la urma urmelor, doar nu-s bani furați de noi. Că noi ‘stem cinstiți. Pe de altă parte, nu știe nimeni de ei decât noi doi. Și tu, dacă-ți amintești, când i-ai văzut pe-ăștia lungiți pe jos, nici nu prea voiai să oprești mașina. Și vai, la ce noroc mare am fi dat cu piciorul!
– Ai dreptate. Dar uite că a sosit și salvarea chemată de tine...
Polițiștii și cu cei din ambulanță i-au suit în spatele salvării pe cei doi adormiți, întinzându-i pe două tărgi paralele, apoi cele două mașini au
109
pornit una după alta cu girofarurile bicolore aprinse și învârtindu-se. Mașinile celelalte se opreau la toate întretăierile de străzi, de parcă trecea o delegație prezidențială. Dar poliția, care mergea înaintea ambulanței, și salvarea, după ea, alergau înainte spectaculos, cu mare viteză, trecând prin toate stopurile cu sirenele urlând și străbătând fulgerător multe din străzile Capitalei pentru a ajunge cât mai repede la primul spital de urgență.
Cât despre cei doi proxeneți din salvare... și injectați, și cu banii luați!
110
Capitolul XVI
Pe biroul Comandorului se aflau două chemări urgente, primite prin e-mail din Dobrogea: una venise din Tulcea, iar cealaltă din Constanța, ambele semnalând niște abuzuri grave săvârșite de îmbogățiții de peste noapte aciuiați pe-acolo. Ceea ce devenise mai alarmant era faptul că unele foruri oficiale locale, încălcând flagrant legile țării, i-au ajutat contra-cost pe mulți indivizi din această categorie, oameni cu mulți bani, dintre care unii cu funcții înalte, să ocupe abuziv teritorii destul de vaste din suprafața Deltei Dunării, care se știe că, de fapt, este un mare parc național aparținând statului român, zonă protejată de UNESCO, fără dreptul de a fi ocupată de indivizi particulari (vorba vine!) spre a fi concesionată sau vândută. Iar odată concesionate și oferite acestor oameni cu bani, lipsiți de orice scrupule, zonele ocupate au devenit intangibile pentru restul muritorilor de rând. Noii proprietari s-au declarat stăpânii de drept ai Deltei, împărțindu-și între ei stufărișurile, bălțile, digurile, stăvilarele, canalele, pădurile, debarcaderele etc., încât dacă turistul care, cu câțiva ani în urmă putea cutreiera liber cu barca toată Delta, fără ca nimeni să-l oprească, acum se trezește deodată că întâmpină restricții și interdicții serioase la aproape fiece cotitură, întâmpinați de paznicii înarmați ai noilor proprietari, și sunt întorși cu brutalitate din drum, tratați cu sudalme și amenințări dacă cumva insistă să treacă sau dacă nu plătesc niște taxe de acces.
Exemplul cel mai elocvent este un raport al Curții de Conturi. Potrivit acestui raport, Consiliul Județean Tulcea trebuia să respecte legea licitațiilor (69/166), dar a ignorat-o concesionând, fără a avea acest drept, în ultimii ani, 71.000 de hectare de terenuri agricole și piscicole din Deltă, care aparțin domeniului public. Erau cele mai valoroase suprafețe. Cei căror le-au fost concesionate aceste terenuri plătesc pentru utilizarea lor un milion de euro anual, în timp ce primesc subvenții agricole de zece ori mai mari. Văzând că guvernanții tac din gură, abuzurile au continuat și s-au extins. Peste 1200 de hectare dintr-o frumoasă zonă sălbatică, reconstruită ecologic pe bani publici în inima Deltei, au devenit un domeniu privat pentru o bază turistică, nemulțumind pescarii din Murghiol și din Dunavățul de Jos, care sunt în pragul revoltei, deoarece reconstrucția ecologică,
111
cu miliarde și miliarde de lei plătite de Ministerul Mediului prin intermediul Administrației Biosferei Deltei Dunării (ARBDD), făcute fostelor așezări libere Holbina și Dunavăț, în loc să fie cedate localnicilor pentru a pescui cum făceau înainte, au fost date cadou unui mare bogătaș. Acesta le interzice acum vechilor pescari să pescuiască în locurile care de sute de ani le întrețineau localnicilor existența. Iar aceștia s-au plâns că asemenea privatizări ilegale și nedeclarate mai există ascunse prin apropiere, dar s-au plâns de geaba.
Două din asemenea locuri au fost descoperite de ORDISCOR, iar Comandorul Corbeanu, când a aflat de ele, și-a concentrat toate forțele și și-a organizat o expediție-fulger în Deltă, sosind acolo bine dotat tehnic. S-a oprit exact în zona unde trebuia să facă dreptate bieților pescari năpăstuiți. În acest scop, și-a închiriat cu bani buni din Tulcea un mic vas turistic pe care scria RIVIERA. Tot stafful lui s-a mutat pe această RIVIERA, unde dispunea de tot strictul necesar - locuri de dormit, bucătărie, bar etc., iar pe puntea vasului, în loc de turiști, și-a instalat o barcă de agrement și două mici vedete rapide, care puteau spinteca valurile Dunării, pe brațul Sfântul Gheorghe, cu viteze impresionante. La timona vaporașului adusese un inginer, doctor în științe și proiectant de nave, domiciliat în Tulcea, membru secret al organizației „Răzbunătorilor” dobrogeni care cunoștea bine Delta și, în plus, dispunea și de diplomă de conducător de șalupe fluviale și maritime. Inginerul timonier era originar din Sibiu, de unde provenea și Comandorul Corbeanu și copilăriseră împreună pe malurile Cibinului. Comandorul i se adresa totdeauna cu apelativul de „doctore”...
– Doctore, am discutat cu tine ieri toată ziua despre ce urmăresc eu aici în Deltă și mi-ai pus la dispoziție cele mai bune hărți militare.
– Când am văzut că-mi ceri hărțile militare, am și crezut că ai de gând să faci vreo incursiune pe canalul Bâstroie pe care îl draghează zilnic ucrainienii să ne devieze traficul fluvial prin zona lor spre a încasa bani de la orice navă care vrea să iasă în largul mării, pe la ei și nu pe canalul Dunărea-Marea Neagră. În fond este un act mârșav de sabotare și de sfidare a legilor internaționale și ale acordurilor danubiene, în fața căruia guvernul nostru s-a comportat cu destulă lașitate, la fel ca și în cazul cu Insula Șerpilor și nordul Bucovinei.
112
– Nu-mi mai spune de asta, că-mi vine să turbez, mai ales că acest canal Bâstroie este lărgit cu companii germane în zona aceasta furată a Basarabiei noastre. Nenorocitul de Bâstroe schimbă debitul și viteza de scurgere a Dunării, favorizând brațul Chilia și scăzând sensibil debitul hidraulic pe canalele Sulina și Sfântul Gheorghe, iar intervenția aceasta scandaloasă cauzează probleme serioase ecosistemului întregii delte, cu afectarea florei și faunei de aici. Urmările negative vor fi mai pregnante în viitor. Dacă aș fi presedintele țării, aș construi un stăvilar subacvatic pe Chilia sau, mai simplu, aș scufunda două-trei nave maritime expirate la intrarea pe acest canal, cum ne-au sabotat rușii cu o navă de-a lor ani de zile, și nivelul apelor din Bâstroie ar scădea imediat la jumătate, încât modernizarea făcută acolo de ucrainieni ar deveni o cheltuială inutilă, iar Uniunea
Europeană ne-ar justifica acest act al nostru.
– Păi de ce nu faci tu asta? Eu te-aș ajuta. Chiar mâine pot să-ți tractez două nave vechi expirate, de fapt două epave ruginite, până la intrarea pe Chilia pentru a le scufunda acolo... Sau ți-e teamă că ar ieși un conflict armat dintre România și Ucraina din cauza asta...
– Nu, nici vorbă de așa ceva, răspunse Comandorul, în primul rând, fiindcă-i zonă militară, de graniță. Și nu mă bag...
– Nu-i adevărat. Zona militară este câteva mile mai încolo.
– Așa o fi, dar tot nu mă bag, fiindcă în probleme internaționale, chiar dacă ele mă pasionează, eu nu mă implic. Cel puțin, deocamdată... Sunt, desigur, convins că în nici un caz nu ar îndrăzni Ucraina să atace un stat NATO, mai ales că rușii de abia așteaptă să distrugă Ucraina spre a o realipi Mamei Rusia, fiindcă poate l-ai auzit pe Putin cum spunea că, după cel de al Doilea Război Mondial, Ucraina este singura țară care a câștigat teritorii pe nedrept, luând zone mari din fosta Cehoslovacie, din sudul Poloniei, din nordul Bucovinei noastre și sudul Basarabiei, luând Insula Șerpilor de la noi și, ce-l durea pe el mai mult, luând Rusiei Crimeia... El a specificat că treburile nu vor fi lăsate așa. Și de aceea, ca să scape de amenințarea fraților lor de la răsărit, Kievul se grăbește să devină membru al NATO și al Uniunii Europene. Totuși, americanii și cei de la Bruxelles nu se prea grăbesc să invite Ucraina alături de ei, pentru a nu înfuria Rusia. Sunt treburi internaționale foarte delicate, doctore, ca să mă amestec eu în ciorba lor fierbinte. Þi-am spus că nu mă bag atâta timp cât avem de rezolvat nenorocirile și găinăriile noastre mari care se petrec aici la noi... În prezent, numai pe chestii de-astea locale s-a axat organizația noastră, nicidecum pe probleme internaționale; și eu n-am venit în Deltă să mă bat cu
113
actele de hoție ucrainiene sau rusești, ci cu hoții de lângă noi care, încet, încet, sub nasul nostru, uite că au început să invadeze cu obrăznicie minunatul cadou ce ni la dat Dumnezeu țării noastre, această frumoasă Deltă a Dunării...
Discuția reprodusă aici avea loc în cabina timonierului în timp de doctorul în științe învârtea cu atenție timona cu mânere lustruite ale modernei RIVIERA...
Nava trecuse de punctele Nufărul, Victoria, Băltenii de Sus și plutea în aval, împinsă și de cursul apei. Motorul diesel se auzea torcând trepidant iar zgomotul lui parcă dirija valurile generate de cele două dungi albe de siaj lăsate de navă ca un V uriaș care se întindea cu mii de ondulări spumoase în spatele navei dispărând evanescent. Pescărușii plonjau în aceste două dâre care stârniseră peștii la suprafață. Vaporașul spinteca încet, încet valurile Dunării. În programul acelei zile, inițial, Comandorul dorise doar să cerceteze personal cum stau treburile cu stațiunea turistică de lux privată care avea și un helioport unde, aproape zilnic, soseau cu elicopterul diplomați sau turiști străini. Când nu veneau turiști, elicopterul aducea încă de la orele dimineții diferiți demnitari politici de la București ori de la Tulcea, Babadag și Constanța. Așadar, inițial, într-acolo voia să ajungă moderna RIVIERA, în zona lacului Hobina, dar zvonul că în apropierea stațiunii turistice de lux private care, cel puțin era declarată, se mai aflau alte două stațiuni turistice clandestine și alte vile particulare, era un zvon care s-a dovedit perfect adevărat.
Comandorul plănuia să rezolve aceste probleme, pe rând, în cel mult patru luni. Deocamdată a cerut prietenului său de la timonă, inginerului doctor în științe, să oprească nava într-un canal îngust, flancat de o alee de sălcii pletoase. În acel loc, de la bordul RIVIEREI au fost lansate la apă cele două bărci rapide cu motor și barca de agrement cu vâsle, cu care Comandorul Corbeanu s-a decis să înainteze singur pe o altă alee unde, într-o margine, scria în română și în engleză: TRECEREA OPRITÃ - NO TRESPASSING. Înainte de a se decide să treacă, le spuse însoțitorilor lui din
vedetele rapide să-l urmeze de la distanță și să răspundă prompt când îi chema prin radio. Restul echipei de ordiscorieri a rămas la bordul
114
vaporașului. Comandorul se urcă în barca de agrement și începu să vâslească ușor peste valurile liniștite ale apei... Când și când, alunga cu o mână roiurile de țânțari sâcâitori care, în ciuda faptului că el se speriase preventiv cu o soluție contra lor, îl deranjau voind să-i intre chiar și în ochi. O lișiță zbură din fața bărcii și se lăsă iarăși pe apă, ceva mai încolo. În stânga lui, cam la vreo treizeci de metri, zări un grup de bâtlani pescuind tacticos după un plaur. Aplicau metoda formrii unui un semicerc care se strângea în jurul bancurilor de pește. În partea dreaptă, în clipa aceea îi traversa prin fața bărcii o rață sălbatică cu șase boboci micuți și drăguți foc, plutind în șir indian după ea și grăbindu-se să se ascundă într-un grup de trestii dese.
Soarele era la amiază și încălzea îngrozitor. Þipătul pescărușilor tăia periodic tăcerea din jur. Corbeanu se simțea foarte bine în acest mediu liniștitor și vâslea lent, făcând ca barca lui să alunece ușor pe lângă un stăvilar nou, tip călugăr, construit în cadrul unui dig pe care putu citi un aviz mare, subliniat cu roșu: "Pescuitul lângă dig strict interzis. Proprietate privată!" Avertismentul acesta îl deranja mult și voi să se apropie de el pentru a-l înlătura.
– Eei, stoi, pastoi! Dobrâi dieni - auzi el o voce adresâdu-i-se în rusește. Gde vî zdesi proishodite? I nie dapuskaitsa! (Eei, stai, oprește! Bună ziua. Unde mergeți? Și nu treceți mai departe!). Vocea venea de sub crengile plecate ale unei sălcii sub care era o barcă pescărească destul de bine ascunsă. Comandorul, la picioarele căruia se afla o armă automată, coti barca spre salcie și acolo zări chipul unui bătrân pescar lipovean bărbos, îmbrăcat cu o rubașcă albă încinsă cu un brâu de piele peste ea.
– Dobrâi dieni - îi răspunse el tot în aceeași limbă. No, za cem vî găvăritie na ruskom iazâke, papașa, patamu șto vî nahodites’ v Rumânii? Ili vâ nie znaiete găvărit’ pa rumânskii?! (Bună ziua. Dar de ce-mi vorbiți în limba rusă, tăicuțule, fiidcă vă aflați în România? Ori nu știți să vorbiți
românește?!) - îi răspunse Corbeanu care era fluent în mai multe limbi, inclusiv în limba rusă.
– Apăi, domnule, am crezut că sânteți unul din turiștii ruși care or tricut acu vrio douî ceasuri pi-aiși. Dar vorbiți bine rusește, răspunse bătrânul lipovean.
– Ei, tak i tak, așa și-așa! Am învățat-o obligatoriu la școală și mi-a plăcut s-o știu, că-i bine să știi limba prietenilor de la răsărit care ne-au iubit și ne-au îmbrățițat atât de tare că era gata-gata să ne dăm sufletul... Dar, după câte știu eu, lipoveana dumneavoastră diferă puțin de rusa adevărată.
– Nu pria diferă, iar noi le vorbim pe-amândouâ și mai vorbim și puțân turșește, că sânt și șieva păscari găgăuzi pi-aiși, explică bătrânul.
115
– Dar de ce spuneai să nu trec mai departe?
– Păi n-ai cetit ce scrie?
– Am citit, însă asta-i pentru voi pescarii. Eu mă plimb și nu pescuiesc.
– O, da-i piricol! Săptămâna tricută, tot așa, or vinit doi flacăiași, mult mai tineri ca matali și când or tricut di sămn, i-or prins paznicii și i-or bătut măr, di i-or umplut di sânje. Vezi că ăia și-acuma-s pi-acole. Nici pi noi nu ni mai lasâ ca să piescuim și trimitiem miereu plânjiere după plânjiere la județ Da șini ni ia în samă? I eta oceni plohă... (Și asta-i foarte rău.)
– Dar acu-i zona aceasta de nu-i voie? că cealaltă, cu stațiunea turistică, o șie fiecare.
– I-a lui Lupescu, domnu’ di-o plătit să scape din pușcărie pentru că vindea ilegal la ruși moruni și cegi vii din crescătoria luată de iel cu japca. Dar iel prinde moruni și vinde icre negre pe șest. Șî nu ni mai lasâ diloc, domnule, să piescuim în spatili insuliți Iva pi cari și-o zădit o casâ boierească mari... Acolo vin toți grangurii să pitreacâ. Nimini nu știe di casa lui, că-i ascunsă bini și-i nediclarată la stat. Când or făcut-o, or adus matriale cu helicoptieru și cu un vaporaș ce mierjea cu draga înainti, să-i facă vad di trășeri.
– Arată-mi și mie cum să ajung pe insula aceea, Iva parcă ai zis...
– Da, Iva. Dar numai dacă-i iești prietin sau rudă poți s-o vezi.
– Să zicem că aș fi... Pe unde s-o apuc?
Lipoveanu întinse mâna înainte și explică:
– Vezi plauru șela cu păpuriș des, uite - lângă răgălia șeea uscatâ?
– Îl văd.
– După șe ajunji în direptul lui, vâslești la stânga, apoi na prava... Când vezi o padurișe, acole-i ostrovu Iva, cu casa pitulită între copaci.
– Nu, spasiva, papașa! I dasvidaniia! (MulțÑumesc, tataie și la revedere!).
– Pajaluista. Prașciai i bât’ astfojnâm! (Cu plăcere. Adio și ai grijă!)
– Bud’ zdărov, papașa! (Rămâi sănătos, tăicuțule!)
Comandorul vâsli printre puzderia de frunze late de nuferi înfloriți de pe care săreau în apă rânduri, rânduri de broaște la apropierea lui. Văzu chiar și o broască țestoasă ieșind de sub o dantelărie de mătasea broaștei. Carena bărcii spinteca ușor un covor splendit de flori albe de nuferi.
116
Se auzea clipocitul săriturilor broscuțelor în apă și al vâslelor. Până să ajungă la nuferi, cele mai multe dintre ele cântaseră în cor, deoarece se pare că erau în perioada rutului. Una făcu un salt spectaculos în aer și prinse din zbor o libelulă. În ultima vreme, paralel cu prinderea peștilor, pescuitul broaștelor devenise foarte rentabil și se întețise, deoarece existau numeroase comenzi venite din Italia și Franța, numai că broaștele sunt mai greu de prins decât peștii, necesitând o tehnologie specială de captare a lor. Hrana principală a batracienelor, mai ales a mormolocilor dar și a puișorilor de pești, erau milioanele de larve de țânțari. Așa că, grație lanțului trofic, și țânțarii sunt buni la ceva... La capătul pajiștei de nuferi, ceva mai depărtișor, se vedeau câțiva stârci cenușii, aflați în compania unor berze și egrete elegante, pescuind probabil lipitori și mormoloci de broască. O făceau cu multă tactică stând ca împăiați minute întregi apoi deodată - plici! loveau fulgerător cu ciocul în apă, scoțându-l totdeauna plin de prada mult râvnită. În mod neașteptat, zări și o pereche de flamingo, oaspeți mai rari pe aceste plaiuri.
Comandorul se opri puțin din vâslit și, din trusa pe care o avea în barcă, scoase o pereche de ochelari de soare și o mustață falsă cu
adeziv, pe care și-o lipi sub nas. Fața lui deveni deodată alta... Apoi reluă vâslitul lent, cotind spre stânga după indicațiile date de bătrânul lipovean, iar la răgălia uscată făcu la dreapta...
– Heei, domnu’! Domnuu’... Cine ești matale, dom’le, și ce cauți, neică, pe-aici?
– Sunt un turist care vrea să vadă ostrovul Iva, răspunse calm Corbeanu, privind spre doi vlăjgani înarmați cu carabine. Aceștia stăteau în picioare într-o barcă cu fundul lat, ținând armele întinse spre el.
– Poftim? Nu știai că nu-i voie acolo, fiindcă-i proprietate privată? răspunse unul.
– N-are cum, deoarece în ghidul turistic al Deltei scrie clar că e proprietatea statului, o rezervație națională.
– E-hei, a fost odată ca-n povești, iar ghidul dumitale e vechi. Poți să-l arunci în apă, continuă paznicul.
– Eu, totuși, vreau să o văd, insistă Comandorul.
– Dacă te mai apropii de noi, îți ciuruim țeasta si te-aruncăm la pești, răspunse celălalt și trase un foc de avertizare în aer.
117
– Bine, am înțeles. Văd că sunteți nervosi și-o să mă întorc, dar cine sunteți dumneavoastră de amenințați cu pușca oamenii pașnici? întrebă Comandorul fără să dea semne că s-ar fi speriat sau că ar vrea să se întoarcă așa curând.
– Hai, cară-te, cară-te mai repede în p... mă-tii, că n-o să-ți dăm noi ție acum socoteala cine suntem! Ce, nu se vede? răspunse cel care a tras în aer.
– Eu v-am vorbit frumos și văd că dumneavoastră mă înjurați... O să regretați, încheie Comandorul, și miscă vâsla părând că ar vrea să se întoarcă. În clipa aceea se auziră două sirene cu sunete puternice și cele două vedete rapide veniră cu viteză, flancând barca Comandorului, iar unul din colegii lui trase câteva rafale cu automatul în apa de sub barca, apoi și celălalt coleg deschise un tir lung chiar în barca paznicilor din care săriră aschii întregi scuturând-o zdravăn din toate părțile gata să se răstoarne, încât unul din paznici căzu lat pe fundul bărcii. Amândoi ordiscorierii se apropiară rapid, ca ieșiți din apă... Atunci puse și Corbeanu mâna pe automat și strigă:
– Mâinile sus! În numele poporului român, sunteți arestați! Aruncați armele!
Paznicul căzut își zvârli imediat pușca în apă, iar celălalt lăsă carabina jos și ridică mâinile, dar la câteva secunde după acest gest se aruncă disperat în apă și vru să înoate spre un plaur, însă Comandorul vâsli până lângă el și întinse pistolul spre capul lui.
– Măi idiotule, îi zise, văd că ții neapărat să mori aici! Hai, dă mâna și urcă în barca mea imediat, cretinule!
Paznicul se supuse și se lăsă ajutat să urce în barcă. Curgeau șuroaiele de pe straiele lui gârlă și bâigui tremurând:
– Vă rog să mă iertați, boierule. Nu știu cine sunteți...
– Ai să afli. Acum întinde mâinile să-ți pun cătușele. Așa, văd că ai devenit mai ascultător.
– Mă împușcați, domnule?
– Nu.
– Domnule Comandor, se adresă unul din ordiscorieri care tocmai terminase cu cel căzut în barcă și care făcuse pe el de frică. Ce facem cu ăștia, îi ducem la vapor pentru "tratament"? Am și la mine câteva fiole...
– Nu, băieți. Dumnealor ne vor însoți până la insula Iva, fiindcă acolo se află casa banditului Lupescu. Unde vă este stăpânul, domnule paznic?
118
– Nu este nimeni acasă. Stăpânul e cu fratele lui la Odessa, cu afacerile lor. Mâine sau diseară se întorc amândoi și atunci puteți sta de vorbă cu ei, răspunse cel care și-a aruncat pușca în apă.
– V-a lăsat cheile de la vilă?
– Nu, cum o să ni le lase nouă?
– Gata, îi dăm bătaie să acționăm rapid... Haideți, băieți, spuse Comandorul. Veniți după mine. Dumnealor o să ne arate drumul.
– Este foarte aproape, răspunse cel din barca șefului. Uitați - colo-așa, unde se vede păduricea!... Vă arat eu drumul, dar luați-mi cătușele, conașule, că vâslesc eu.
– Bine, fie și ca tine, că oricum nu mai puteți fugi nicăieri. Este mai ușor să înjuri decât să scapi de sub escorta noastră. Corbeanu îi scoase cătușele și paznicul începu să vâslească cu putere. Bărcile cu motor îi urmau ralienti.
– Câți ani ai, băiete? întrebă cel din spatele lui.
– 28... și vă rog frumos să mă iertați că v-am înjurat, că nu știam cu cine aveam de a face. Sunteți poliția secretă, de la S.R.I.?
– Cam așa ceva - și mai mult decât atât... Suntem organizația ORDISCOR, „Răzbunătorii poporului român”. Ai avut onoarea să ne cunosti și în curând ne vor cunoaște și stăpânii voștri.
– Aoleu, mamăă! Săru’ mâna, domnule. Cine nu vă cunoaște? Și vă rog din suflet să mă iertați că v-am înjurat.
– A, va să zică, știi să vorbești și frumos... De ce înjurați voi la fiecare pas? Alte popoare nu înjură cum se înjură în țara asta.
– Așa vorbim noi, ăștia de la țară.. Suntem niste proști, niște necivilizați.
– Da, dar asta nu-i o scuză. Sunt popoare mai necivilizate decât noi care nu știu să înjure. Și crezi că este bine să rămânem așț?
– Nu e bine, recunosc. Cum să fie bine?
– De-aia a decăzut în halul ăsta țara asta amărâtă, fiindcă nu știm decât să furăm, să jignim, să imităm ce e mai prost de la alții, să ne urâm între noi, să înjurăm pe aproapele nostru și să trecem cu iuțeală de la furie la crime. Vinovată este fiecare familie care nu a știut cum să-și educe copiii. Poate și biserica, fiindcă nu se implică prea mult în educarea spirituală a poporului. Există țări unde cei ce înjură tare pe stradă sau în public sunt imediat arestați, amendați și închiși, dar nu la noi, unde pe la toate colțurile nu auzi decât nemulțumiri, strigăte și sudalme. Nu crezi că ne-ar sta mai
119
bine să fim mai blânzi, mai umani, mai educați?
– Desigur, domnule. Așa e! Recunosc că suntem cam răi, răspuns tânărul.
– Nu „cam răi”, ci răi de tot și dacă nu ne schimbăm stilul brutal de viață, ne ducem pe copcă...
– Așa este, domnule. Aveți dreptate... Pe nimeni n-am auzit să ne spună ce ne spuneți dumneavoastră...
– Păcat! Și cum te cheamă?
– Gheorghe Gheorghe, dar uitați c-am ajuns...
Acostară toți la un debarcader și porniră pe o alee spre vilă. Celălalt coleg al lui se afla într-una din bărcile cu motor. Acum vila se vedea foarte bine. De fapt, nu era chiar o vilă, ci o casă mai mare, zidită cu gust, iar unicul etaj pe care îl avea părea neterminat. Ceea ce impresiona mai mult era poziția clădirii, care se afla în mijlocul unei curți mari, înconjurată jur-împrejur de o pădure splendidă. În spatele curții, echipa de ordiscorieri a descoperit două eleșteie mari, destul de lungi, betonate, din care pleca un șanț de ciment spre apele canalului din apropiere. În bazine forfoteau mii de peștișori.
– Ia spune, Gheorghe, ce-s astea? întrebă Comandorul.
– Aici este una din cele mai mari crescătorii din țară de sturioni, pui de moruni și cegă. Sunt pentru export la ruși. Bazinele sunt pline cu puiet de diferite vârste. Mai există crescătorii de-astea și la munte.
– Mulțumesc. Și cum să facem să eliberăm toți peștișorii ăștia zglobii și să-i lăsăm să plece slobozi în Deltă, că și așa delta noastră s-a cam depopulat de producătorii de caviar care au fost pur și simplu căsăpiți de hoți ca stăpânul vostru?
– Păi este foarte simplu. Le dăm drumul de la stăvilar.
– Te rog, du-te la stăvilar și dă-le drumul imediat la toți. Merg cu tine.
– Chiar așa?
– Chiar așa!
– Dar dacă află stăpânul, mă omoară.
– N-o să mai apuce, că-l scoatem de-aici, fiindcă s-a stabilit ilegal.
– Faceți cum stiți dumneavoastră că-i mai bine, răspunse Gheorghe. Dar să mă ajute și Mitică, colegul meu. Îi dați voie?
– Nu pot, mă Gheorghe, că am mâinile legate, ce tu nu vezi? strigă Mitică, cu o voce indignată. El se afla ceva mai la distanță, păzit de ceilalți ordiscorieri. Nu-mi luați și mie cătușele, domn’ șef? Că n-am de gând să fug ci vreau și eu să vă ajut, se adresă el Comandorului.
120
Rugămintea i-a fost satisfăcută și amândoi au ridicat barajul stăvilarului. Zeci de mii de peștișori, pui de cegă și de moruni, care forfoteau ca niste scânteioare argintii prin apele bazinului, au pornit-o cu viteză și parcă cu voioșie la vale, căpătând ieșire liberă și deversându-se spre apele Deltei. Bazinele scădeau văzând cu ochii. Desigur, poate jumătate din puiet, dacă nu chiar mai mulți, vor cădea pradă altor pești și vor fi mâncați de știuci, bibani, caracude și alte specii de pești, dar cei care vor fi norocoși, vor supraviețui, se vor maturiza și vor repopula Delta.
– Cum să intrăm în casă? întrebă Comandorul.
– Nu cred că putem. Peste tot sunt numai uși de fier cu yale duble iar cheile nu sunt la noi, răspunse Mitică. Le are domn Lupescu și fratele lui.
– În fața noastră nu rezistă nici o ușă - și, zicând asta cu încredere și mândrie, se dădu câțiva pași înapoi și mitralie ambițios broasca ușii principale, dar ușa tot nu se deschise.
– Se intră mai ușor prin uzina electrică, spuse Gheorghe. De acolo se poate trece în toată casa.
Corbeanu repetă operația cu arma automată la ușa uzinei iar aceasta cedă imediat.
– Haide, intrați cu toții, ordonă Comandorul. Gheorghe și Mitică intrară primii, ca ghizi, urmați de echipa ordiscorenilor.
Interiorul era relativ frumos, dar lipsit de obiecte de preț. Cel mai original loc li s-a părut a fi sala mică „de cinematograf”, unde găsiră un televizor uriaș cu ecran cu plasmă, boxe stereo și în fața ecranului, aruncate pe jos, de-a valma, numai sticle goale de băuturi alcoolice fine, sticle de șampanie, reviste pornografice, poze cu fete goale, din care paznicii recunoscură vreo trei tipe. Pe fotolii și canapele, pătate cu pete de vin sau cu pete rușinoase, găsiră aruncate zeci de casete și CD-uri pornografice - o dezordine cumplită. Două sticle de șampanie erau nedestupate. Mai găsiră cărți de joc, table, domino, dar nici urmă de cărți beletristice sau vreun raft de bibliotecă.
– Halal stăpân aveți! Uite unde ajung banii poporului! izbucni Comandorul în fața celorlalți. Ați văzut cu ce se ocupă boșii voștri?
121
– Am văzut... Bănuiam noi ceva, dar nu știam ce fac ei aici, fiindcă nu prea ne lăsau înăuntru, iar aici niciodată n-am fost, răspunse Gheorghe. Dar e frumos!
– Frumos pe naiba! Asta numești tu frumos? întrebă Comandorul.
– În casă la noi la țară n-avem așa ceva...
– Uite, droguri! Droguri! Am descoperit droguri, domnule Comandor, opiu și marihuana! Sunt trei pachete babane, strigă unul din însoțitorii lui Corbeanu.
– Pune-le pe masă și vezi dacă mai găsești și altele.
Colegul Comandorului a scotocit peste tot și raportă:
– Sorry, n-am mai găsit altele. Or fi fiind prin altă parte, dar aici asta-i tot! Merg să mă uit și în camera vecină... După ce scotoci și pe acolo, veni cu altă veste: în camera de alături se află o casă mare de bani, închisă ermetic, însă nu văd nici o cheie pe lângă ea ca s-o descuiem.
În timp ce încercau mânerul seifului de oțel, casa fu cuprinsă de un zgâlțâit puternic și de o trepidație crescândă, însoțită de un vuiet asurzitor care făcea să zurnuie toate geamurile.
– Cutremur! strigă unul din ordiscorierii de față.
– Nu, domnule, ăsta-i elicopterul domnului Lupescu, proprietarul nostru care uite că s-a întors mai devreme, explică Mitică. Stăpânul vilei își ține elicopterul aici și la Jurilovca, la prietenii săi cu care se duce deseori la ruși. Și-acum ce-o ne facem, că stăpânul când se înfurie, dracu ne ia.
– Ai să vezi! Ce, îți mai este frică și-acuma de el? De azi încolo, pentru toți, Lupescu este ca și mort. Ai înțeles? Domnia lui în Deltă a luat sfârșit, Mitică! Până una alta, repede, toată lumea la uzina electrică, ordonă Comandorul. Nu iese nimeni afară din casă!
Elicopterul se învârti puțin deasupra curții făcând să se miște vârfurile copacilor ca zgâlțâiți de vijelie și să se umple curtea de praf. Se opri în aer la un punct fix, apoi se lăsă lin pe suprafața plană cu ceva iarbă din fațada clădirii, după care elicea mare și cea de la coadă, gemând cu o cantitate de decibeli din ce în ce mai scăzută, se învârtea tot mai rar și mai rar, până se opriră de tot și, dintr-o dată, liniștea cea binefăcătoare s-a așternut din nou pe toată împrejurimea, permițând pasărilor din pădurea din jur, incomparabil mai mică decât pădurea vecină Letea, să-și reia concertul întrerupt. Grangurii, lăcarii, turturelele și mierlele se auzeau din nou în depărtare, ca un fundal sonor liniștitor și permanent, în timp ce un cuc începu să cânte foarte aproape, dialogând, prin alternanțe, cu o pupăză din cel mai apropiat copac cu multe găuri, aflat de după casă, unde probabil țâșnise speriată din scorbura în care își avea cuibul.
122
Ușa glisantă a elicopterului, cu ferestre largi se dădu încet la o parte.
– Lasă-i să iasă, șopti Comandorul celor din spatele lui.
Stăteau toți cinci după ușa ușor întredeschisă de la micuța uzină electrică. Primul coborî Lupescu, un bărbat gras, de statură medie, cam urâțel, arătând destul de uzat și bătrân pentru vârsta lui de 50-53 de ani. Cum se dădu jos, își aprinse o havană scumpă. După el coborî zâmbind o blondină superbă de vreo 18-19 ani, mai mult goală decât îmbrăcată.
– Ãsta-i Lupescu? întrebă în șoaptă Comandorul.
– Da, ăsta, răspunseră amândoi paznicii simultan.
– Și gagica blondă cine-i? întrebă unul din însoțitorii Comandorului.
– E domnișoara Olguța, una din prietenele domnului Jenică Lupescu, fiindcă el nu-i însurat. Îi place de ea și auzeam că vrea să se însoare cu dânsa. El a ținut vreo trei neveste până acum și mereu aduce aici numai puștoaice de-astea tinere, dar mai mult pentru alții, politicieni mari de la București, răspunse Gheorghe Gheorghe. El e mort după Olguța.
– Iar ălalalt? întrebă Comadorul.
– Ãsta de coboară acu’ e frate-su, domnu Grigoraș Lupescu, mai mare decât domn Jenică cu vreo doi ani. Vedeți că seamănă nițel, explică Mitică. Iar al patrulea este pilotul lor, angajat. Nu-ș’ cum mă-sa-i zice...
– Știu eu, interveni Gheorghe. E dom’ Predescu, un nene cumsecade, fost pilot, pensionar.
– Uite cum facem pentru început, explică în șoaptă Comandorul. Vouă vă dăm primii drumul să iesiți afară - dar nu încercați cumva să fugiți, că vă secerăm cu trei automate deodată. Totuși, încep să am impresia că acuma țineți cu noi și nu cu ei... Nu-i așa? Cum iesiți afară, vedeți cum reacționează boșii voștri atunci când dau ochii cu voi. M-ați înțeles bine?
– Da, domnule Comandor, n-o să fugim, răspunseră amândoi și suntem de partea dumneavoastră.
123
– Perfect, că nici n-aveți de-ales... Mai așteptați un pic, le spuse Corbeanu.
– Dar după aia, ne dați drumu acasă? întrebă Mitică.
– Poate că da; vedem noi... Acum ieșiți numai la semnalul meu.
Cei din elicopter nu coborâseră bine, când, imediat ce s-a văzut jos, Grigoraș Lupescu începu să alerge ca un disperat în spatele casei și se înapoie speriat agitând mâinile și vociferând către cei de lângă elicopter:
– V-am spus eu că nu mi s-a părut! V-am spus eu și nu mă credeați... Dar am văzut bine, dom’le, că nu-s chior. Văzusem de sus că eleșteele sunt aproape goale și stăvilarul ridicat... Toți sturionii noștri sunt pierduți! Pierduuți! Zeci de mii de euro... Aoleu, aoleu, Jenicăă, ce ne facem?!
– Nu se poate! strigă frate-său. Nu cred! Unde-s idioții ăia de paznici, soarele mamei lor de paraziți, că-i plătesc de geaba! Bă, Gheorghe! Mitică! Unde p... mea v-ați băgat, mă?
– Atenție! Hai, iesiți afară... Le spuse cu o șoaptă aproape sonoră Comandorul, împingându-i pe ușă în curte. Acuma!
– Ia uite-i, măi! Ia uite-i de unde ies ăștia! urlă furios proprietarul vilei. Ce căutați acolo, nenorociților?! Cum de-ați intrat, mă porcilor, criminalilor, hoților, pungașilor, în casa mea, f...-vă muma-n cur să vă f... de țărănoi nespălați și-mpuțiți! Grigoriță, dă-mi pistolul tău să-i împușc...
– Ba n-ai să-i împuști deloc! strigă din răsputeri Comandorul țâșnind cu echipa lui afară din mica uzină electrică și slobozind în aer câteva rafale din kalashnikovul său. Mâinile sus! Toți trei erau înarmați.
– Cine sunteți voi? întrebă cu glas tremurând Lupescu.
– Cine? Răzbunătorii poporului român! Acuma știi. Și la prima vorbă în plus, veți fi împuscți imediat, toți patru. Văordon: cu fețele la pământ si cu mâinile la spate! Executarea! îi strigă în urechea lui Jenică șeful grupului și-l buși cu putere la pământ, punând piciorul pe spinarea lui. Ceilalți trei s-au conformat imediat ordinului, fără vreo împotrivire.
– Ce-i asta, domnule? Ce rău v-am făcut eu? îngână domnișoara Olga și începu să plângă în hohote. Eu n-am nici o vinăă...
Și se așeză pe spate, cu fața în sus și genunchii îndoiți.
– Nu cu fața în sus, proasto, cum te-au obișnuit mafioții ăstia, strigă Comandorul, că n-avem nevoie să sărim pe tine, ci treci pe burtă,
duduie Olga, pe burtă, cu fața în jos și cu mâinile la spate! E clar?
124
– Ajutoor! strigă fata. Mă omoarăă! Mă omoarăă!...
– Hoo, nu mai țipa, că nu te-aude nimeni și te pot liniști cu un singur glonț în ceafă. Taci? sau te împușc împreună cu iubitul tău...
– Lăsați-o, strigă deodată Jenică disperat. N-o atingeți! dar nimeni nu-l luă în seamă.
– Iaca, tac, tac... Dar nu mă omorâți... Vă roog... Vă rog frumos, spuse fata cu un glas sfâșietor. Iar dânsul nu-i iubitul meu... Nu este și nici nu-l iubesc! Nu l-am iubit niciodată... Ce, ăsta-i om să-l iubești? Pe altul iubesc eu. De nevoie am venit aici la el...
– Da? se miră Corbeanu râzând. Ai auzit-o, domnule Lupescu? Gura păcătoasei adevăr grăiește... Ei și fiindcă ne-ai spus adevărul, atunci ridică-te și dispari de-aici imediat! M-ai înțeles? Dispari și fugi în pădure, aruncă-te-n Dunăre, fă ce vrei, dar aici să nu mai calci niciodată, duduie, că de ei n-o să mai ai nevoie. Ai telefon mobil?
– Nu, nu am.
– Atunci hai, întinde-o!
Fata se sculă, se scutură puțin de praf, trânti grăbită un „mulțumesc, sărut mâna”, se închină și fugi repede spre pădure.
– Iar voi, Gheorghe și Mitică, puneți-le cătușele astea care mai întâi au fost purtate de voi, puneți-le fraților Lupescu. Executarea!
– Da, să trăiți, domnule Comandor! Întoarce-te, mă nenorocitule, și apropie-ți buturugile astea de mâini cu șuncă de porc pe ele, îi strigă Gheorghe fostului său stăpân, stând cu genunchii pe fundul lui. Acum o să-ți plătească „Răzbunătorii” noștri ceea ce nu ne-ai plătit tu nouă, că ne-ai dat bani de batjocură cât te-am slugărit și mă mai și înjuri? - și îi trase un pumn în spinarea lui Jenică care îi zise ceva mormăit.
– Hei, Gheorghe, stop! Nu ți-am spus să te răzbuni pe stăpânul tău și să-l bați, ci doar să-i pui cătușile că altminteri, o pățești și tu. M-ai înțes, mă? M-auziși?
– Da, să trăiți, am înțeles, dar l-am bușit fiindcă mi-a șoptit că eu v-am chemat aici. Dar uitați că i-am pus cu greu cătușele. De abia i s-au potrivit, căci ăsta are buturugi groase, nu mâini!
– Nu, coane Jenică, te asigur că nu ne-a chemat el, dar noi am venit aici ca vulturii hoitari care au simțit mirosul de cadavre, iar cadavrele erați voi, îl lămuri Comandorul pe stăpânul vilei.
125
Celălalt paznic, Mitică, îl încătușa pe fratele bossului.
– Ce facem cu pilotul, că nu mai avem cătușe? întrebă el.
– Descinge-l de curea și leagă-l cu ea la spate.
Zis și făcut. Paznicii sfârșiră o treabă bună.
– Bravo, păzitorilor, ne-ați fost de mare folos astăzi, deși o începurăți cam prost cu noi și era gata-gata să vă curățăm. Numai că acuma vreau să vă mai întreb ceva, continuă Corbeanu. Credeți că toți românii or fi la fel ca voi? Răspunde tu, Mitică... O să te audă și domnii care stau cu fața la pământ.
– Nu știu ce să zic... Poate că da, rosti el încet.
– Repetă mai tare, Mitică.
– Am zis: poate că da... La ananghie ce nu face omu’? Cred că toți ar proceda ca noi.
– Aha! Iar tu, Gheorghe, ce zici?
– Păi io ce să zic? Cred că Mitică are dreptate, fiindcă noi românii avem o vorbă: capul ce se pleacă, sabia nu-l taie!
– Bun, m-am lămurit, răspunse Comandorul zâmbind ironic. Dar dacă-i așa, asta nu-i o mare onoare nici pentru voi, nici pentru noi și nici pentru neamul nostru, mai ales dacă unii sărută mâna care-i bate iar alții mușcă mâna care-i hrănește. Iar eu am completat odată în
scris zicala lui Mitică, sfârșind-o cam astfel: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l atinge, dar din aceeași clipă onoarea lui se stinge...” Dar în fine, haide și ajutați-i acum pe cei de jos să se ridice iar pe frații Lupescu duceți-i la zid...
Cei doi paznici îi ridicară de jos. Amândoi Lupeștii îi înjurau pe paznici printre dinți.
– Îi împușcați? întrebă Gheorghe. Asta o pot face și eu.
– Gheorghe, vorbești cam mult! Dacă mai scoți o vorbă, încep cu tine primul! Ai înțeles?
– M-a luat gura pe dinainte. Vă rog să mă iertați, că tac.
– E-n binele tău... Și-acum, căutați-i prin buzunare și vedeți dacă au arme, telefoane mobile, bani și acte.
Foștii paznici îi cotrobăiră bine și găsiră patru telefoane celulare (unul chiar atunci suna și cineva lăsa pe el un mesaj). Au găsit 1200 de euro, țigări Kent și carduri de identitate. Ei le înmânară Comandorului care, cu unul din telefoane, filmă pe cei doi Lupești cu fețele la zid.
– Unde-i pistolul dumitale, domnule Grigore? întrebă Comandorul.
126
– E-n elicopter, răspunse sechestratul.
Corbeanu scoase micuțul său transmițător portativ și spuse:
– Alo, Baza... Pregătiți două canistre mari de benzină, trusa cu seringi și vaccinuri. Asteptați că în circa zece minute vin la voi cu un elicopter. Over!
– Da, șefu’, se execută - i s-a răspuns de la bordul vaporasului.
– Domnule Predescu, haide cu mine la elicopter să-l pornim. Voi, băieți, Ñineți-i pe toți sub arest, că eu dau o fugă până la vapor să
aduc ceva. Ce elicopter este acesta? Pare IAR - Puma.
– Exact. Este fabricație românească. IAR- Puma, varianta SM, fabricat la Ghimbav, Brașov, în 2007 și monologat de firma franceză „Eurocopter”. Costă 89 de milioane de euro iar frații Lupescu îl plătesc în rate. Mai au trei rate până să-l achite.
– Nu cumva despre marca aceasta se spunea că s-au exportat aparate în Emiratele Unite, Pakistan, Israel și Franța?
– Exact. Fiindcă sunt foarte reușite. Văd că vă pricepeți la elicoptere.
– Sunt pilot de avioane cu reacție, dar am și brevet de elicopterist. Am zburat cu „Alouette-3 SE 3150”, răspunse Comandorul.
– Cu „Alouiette 3”? Le știu... Îs faine, iar „Puma” nu diferă prea mult de „Alouette-3”, deși ultimul tip este mai automatizat.
– Bine, haide să-l pornim și pe urmă te întorci lângă cei reținuți.
– Pe mine mă arestați?
– Vedem noi. Să intrăm în carlingă, răspunse Comandorul. Apoi strigă la ajutoarele lui: hei, băieți! Dacă nu mă-nșel, cred că am văzut în uzina electrică un cablu electric pe mosor. Aduceți-mi-l iute la elicopter....
Unul din însoțitori îi aduse în fugă cablul cerut. Comandorul îl luă și îl așeză pe bancheta din spate. Tot acolo găsi și revolverul uitat de Grigoraș Lupescu, pe care i-l dădu subordonatului său. Pilotul, care, între timp, a fost dezlegat de cureaua ce-l ținea legat la spate, i-a arătat Comandorului noul bord al modelului IAR, iar Corbeanu i-a mulțumit și s-a răzgândit cu pornirea. Au coborât amândoi din carlingă, cerând tuturor să intre în
casă, în camera unde se afla casa de bani. Acolo i s-au scos și lui Grigoraș cătușele. Jenică Lupescu nu s-a opus atunci când i s-a cerut să deschidă
127
seiful în care nu se afla nici un fel de monede, decât numai niște credit carduri, cecuri și numere de cont. Bineînțeles că toate aceste documente au fost confiscate.
– Domnule Lupescu, văd că nu păstrezi banii în acest loc. Facem o convenție: te lăsăm singur în această cameră, încuiat pe din afară, unde văd că, în afară de casa de bani, mai ai încă un televizor; te încuiem aici pentru circa o jumătate de oră, timp în care te gândești bine unde ții banii ascunși și la ce bănci sunt depuși, iar pe fratele dumitale și pe pilot îi ducem în dormitorul casei, să nu te deranjeze... Bineînțeles că nu vei putea evada, fiindcă și geamurile sunt păzite. În timpul cât stai singur, te rog să scrii pe coala aceasta de hârtie toate numele și adresele colaboratorilor dumitale, precum și ale acelor care fac parte din rețeaua furnizorilor de droguri. Nimic mai mult. Și acum vino să-ți scot cătușele ca să poți scrie. Sper că mai înțeles, nu?
– V-am înțeles, răspunse Jenică cu voce joasă, mai mult mormăită și se lăsă descătușat. Dar niciodată n-am ținut banii ascunși.
Când vorbea, arăta extrem de deprimat. Primi în mână de la Comandor o coală de hârtie și un pix, dar el mai avea și alte coli albe pe masă.
– Cred că-ți ajunge acest timp. Și acum te lăsăm singur, să te concentrezi la numele celor ce trebuie scriși pe listă. Ai circa o jumătate de oră să scrii ce ți-am cerut.
Dându-i-se aceste lămuriri, arestatul fu lăsat singur în biroul său, iar comandantul „Răzbunătorilor” ieși afară împreună cu paznicii cărora le împărți 300 de euro la fiecare.
– Ãștia sunt pentru serviciile aduse, căci fără voi treburile ar fi mers mai greu. Și-acum trebuie să dispăreți și voi de aici și să nu vă mai puneți niciodată în slujba unor oameni necinstiți ca Lupeștii. Promiteți?
– Promitem, domnule Comandor, răspunse fostul paznic Gheorghe.
– A fost o mare onoare să vă cunoaștem. Sunteți un om de fier și un mare exemplu pentru toți românii, răspunse și Mitică. Toată țara vă știe...
– Hai, lasă, lasă vraja și ușcheală de-aici! Vă mulțumesc pentru ajutor, le răspunse scurt Comandorul.
– Să trăiți, spuseră amândoi, dar în loc să se îndrepte spre debarcader, s-au îndreptat spre pădure să o caute pe domnișoara Olguța.
128
Nu a fost nici o problemă pentru Corbeanu să pornească elicopterul și să ajungă deasupra vaporașului RIVIERA unde era așteptat. Aruncase cablul electric desfășurându-i mosorul și când l-a tras înapoi, de el erau agățate cele două canistre de benzină și cutiuțele cu seringile, împreună cu acele cumplite seruri pedepsitoare care fuseseră puse într-o pungă de plastic, iar punga fusese lipită cu scoci de una din canistre. Închise ușa glisantă a aparatului și porni cu toată viteza înapoi spre insula Iva. Când ajunse, ateriză cu măiestrie exact în același loc unde fusese parcat prima dată. Coborî cu canistrele în mână și le lăsă în dreptul uii de la uzina electrică.
– Ei, cum merg lucrurile? își întrebă el colegii.
– Cum le-ați lăsat: proprietarul insulei stă și scrie lista cu toți mafioții lui, fratele său și pilotul fumează o țigară în camera alăturată discutând încet despre situația lor disperată, răspunse unul din ei. Nimeni n-a încercat să evadeze.
Corbeanu se uită la ceas. Trecuseră 35 de minute și se repezi să deschidă ușa unde Jenică Lupescu completa lista solicitată, dar stupefacție! Scena din fața lui îl înfioră... Nenorocitul de Jenică atârna spânzurat de cârligul care susținuse candelabrul. Trupul încă i se mai legăna puțin. Candelabrul fusese dat jos și de cârligul lui legase cablul de la TV făcut ochi după gâtul său. Suicidul se urcase pe un scaun căruia îi făcuse apoi vânt cu piciorul, aruncându-l răsturnat la un metru distanță de locul unde îl folosise să se urce. Pe masa din cameră era o coală mare albă, pe care scrisese cu litere clare, distincte, deși puțin tremurate:
Dragă Grigoraș, astăzi am trăit cea mai groaznică zi din viața
mea când au năvălit peste noi Răzbunătorii ăștia cruzi, mari
criminali, deciși să ne distrugă, dar nu asta m-a convins sa mă
sinucid, ci faptul că singura femeie pe care am iubit-o cu adevărat în
viața mea, Olguța, fetița atât de dragă mie, care îmi spunea mereu că
mă iubește, a declarat în fața tuturor un adevăr de nesuportat, un
adevăr ucigător pe care nu-l știam și nici nu l-aș fi bănuit, fiindcă a
zis: „ce, ăsta-i om să-l iubești? Dânsul nu-i iubitul meu, fiindcă nu-l
iubesc și nu l-am iubit niciodată. Pe altul iubesc eu, dar de nevoie
am venit la el”. Uite cui i-am făcut eu cadouri de peste 10.000 de
euro! Uite ce vulpe prefăcută era! Săptămâna viitoare, de ziua ei,
129
voiam, Grigorașule, să-i fac o surpriză și să o cer de soție. Nu pot
suporta această mărturisire a ei, atâta prefăcătorie și atâta cruzime.
Fără ea nu aș putea trăi, fratele meu drag. În plus nu știam că și
Gheorghe mă urăște și a mers până acolo încât a dat în mine și
a cerut să mă împuște. Așa a ajuns onoarea mea. Am fost umilit,
înjosit, batjocorit și asta mi-a fost de ajuns. Te rog să mă ierți,
dar nu mai pot suporta o astfel de viață. Iartă-mă, te iubesc, iartă-mă.
Adio, frățioare drag! Jenică.
Corbeanu citi repede aceste rânduri și, foarte impresionat, strigă tare:
– Băieți, veniți fuga! Chemați-i și pe cei doi!
– Aoleeu! Jenicăă, Jenică, ce-ai făcut, băiatulee!? începu să urle fratele său când l-a văzut. Ce mi-ai făcut, măi frățioare, măă? De ce te-ai spânzurat, Jenicăă? Că ai preferat să te omori, decât să te lași înjosit... Dă-o-ncolo de avere... Aoleu! Ce facem, oameni buni? Ce mă fac fără frățiorul meeu?... Cui mă lași, măăăi? Cui?
Și Grigoras începu să plângă în hohote.
– Ridicați scaunul și aduceți repede un cuțit, strigă Corbeanu.
Pilotul veni de la bucătărie cu un cuțit și Comandorul se urcă iute pe scaun și tăie cablul, cuprinzând trupul lui Jenică de mijloc. Ceilalalți îl
ajutară să-l coboare.
– Am auzit un geamăt slab, strigă Comandorul. Cred că nu mi s-a părut... S-ar putea să nu fie mort. Haideți să-l întindem repede jos pe covor și dați-vă puțin la o parte... Trupul lui e cald, deci gestul l-a făcut cu câteva minute în urmă. Uitați că lațul cedează și văd că pot să-l lărgesc. Gata, i l-am scos.
Stătea în genunchi lângă el, îi desfăcu cu iuțeală cămașa de la piept și îi ascultă inima:
– Ssst! Vă rog puțină linițte... Da, i se aude inima bătând rar, dar îi bate... Conu Jenică este viu! Îl vom resuscita sigur!
Corbeanu își scoase repede batista din buzunar, o puse pe buzele lui vinete și începu să-i facă respirație gură la gură... Îi suflă așa de șapte ori, apoi îi compresă cu ambele palme pieptul de cincisprezece ori cu mici opriri și iarăși îi sufla prin batistă... Deodată simți că victima lui inspiră horcăind cu putere aerul.
– Trăiște! strigară toți!
– O, Doamne, trăiește, strigă încă o dată tare fratele său care îl săltă de jos ajutat de cei din jur, și-l sărută pe obraji. Mersi, domnule Comandor...
Jenică deschise ochii amețit, de părea că se învârteste casa cu el. Ce-ai făcut, măi Jenică tată. De ce-mi faci de-astea,
măi ambițiosule, măi nebunule drag. De mine ai uitat, Jenică? Viața-i mai de preț decât orice avere, mă! Nu se merită, măă... Oameni buni, vă rog lăsați-mi fratele în pace!
130
– Așezați-l aici, pe fotoliul ăsta, spuse Corbeanu, și aduceți-i puțină apă.
Pilotul veni grăbit cu o cană de apă iar Comandorul o turnă pe batista și îi șterse toată fața și gâtul cu urmele vinete de la cablu, apoi îi dădu
să bea prima înghițitură, de apă se înecă și începu să tușească de mai multe ori, câteva minute în șir. Tusea aceasta însă îi făcu mai mult bine, fiindcă îl învioră de tot. Grigoriță îl bătu de vreo zece ori cu pumnii în spate, iar Corbeanu îl masă continuu pe piept și pe mâini.
– Nu mai da în mine, Grig... Gata, ajunge!... Lăsați-mă, că mi-am revenit, mormăi el. De ce m-ați luat de sus? Lăsați-mă... Unde-i Olguța?... Unde mi-a plecat fata de-aici?
– Las-o că vine ea... Vine, că te iubește, îi spuse fratele lui.
– Nu mai vine, fiindcă nu mă iubește... Nu mă iubește... Nuu... Of, de ce nu m-ați lăsat să mor? Asta nu-i viață... Nu... Lăsați-mă...
– Vă rog, lăsați-l în pace, spuse Grigoriță. Uitați unde-am ajuns... Ne-ați distrus viața! Vai de noi...
– Domnule Grigore, eu cred că, dimpotrivă, v-am creat o viață nouă... Îmi pare rău de ceea ce vedem, dar nu suntem noi de vină câtuși de puțin, ci felul cum v-ați angrenat voi în viață, mergând pe căi necinstite. Lăcomia voastră generează tragedii de felul acesta, atât pentru voi, cât și pentru alții. Dacă duceați un trai decent, cinstit și nededicat întru totul plăcerilor și satisfacțiilor burților și instinctelor voastre veșnic nesătule, nu ajungeați aici... De pildă, ce căutați voi prin abuz în mijlocul acestei frumoase Delte, rezervația statului, un paradis terestru al patriei noastre și nu al familiilor de rechini, de lupi și Lupești ca voi? Toate hoțiile trebuie să aibă și un sfârșit, iar acum a sosit ceasul de sfârșit al hoțiilor voastre. Îmi pare rău de dezamăgirile sentimentale ale conului Jenică, dar acest lucru nu ne poate impune să renunțăm la planul ferm pentru care am venit pe insula Iva, la voi. Nu avem ce face și decizia va trebui totuși îndeplinită. Este datoria noastră față de întreaga țară și nu putem face excepții.
131
– O fi... cum spuneți... și... cred că... aveți dreptate, bâigui Jenică mai mult gemând. Aproape că... nu mă mai... interesează...
El își revenise destul de bine în fire.
– Nu-mi pare rău... ce-am vrut să fac... Voiam și eu să am o viață mai curată și să fiu... cunoscut prin ceva valoros...Nu s-a putut... Să stiți că nu am suflet rău și că.. am încercat de câteva ori să mă schimb, fiindcă recunosc că am dus o viață necinstită... Am încercat și anul trecut, dar ce să fac dacă n-am putut să fiu altul... Înainte de a vă scrie biletul de adio, v-am îndeplinit rugămintea și v-am scris lista cu rețeaua mea de droghiști și conturile din două bănci. Sunt doar șase droghiști pe listă și doar doi sunt români. Fără ei nu aș fi avut ce am acum. Știu că n-am făcut ceva legal, că n-a fost ceva cinstit, dar asta este. De ce să sufăr numai eu? Să sufere și să plătească și cei menționați, căci de fapt ei m-au atras în cercul lor vicios. Și numai la insistențele lor am venit în Deltă.
– Mare greșeală! Trebuia de la început să-i respingi și să alegeți varianta unei vieți mai simple, mai modeste poate, dar mult mai curată și deci mai cinstită decât cea de până acum, fără afaceri murdare. Dar probabil că vorbesc în vânt...
– Poate că nu, fiindcă visam și eu așa ceva, dar viața ni s-a părut prea dură să fim noi cei mai corecți când toți fac la fel. Asta am putut, asta am făcut, având un anturaj prost și fiindcă nici n-am cunoscut un alt fel de existență decât aceasta pe care am dus-o până acum. Și părinții noștri au trăit cam tot la fel.
– Păcat, domnule Jenică, dar în atari situații, vă vom sili noi să vă încadrați într-o nouă existență, care o să vă prindă bine. Ați putea, de pildă, să renunțați chiar în clipa aceasta la averea necinstită pe care ați acumulat-o și s-o împărțiți la săraci?
Frașii Lupescu tăcură.
– Bine. Văd că nu puteți să răspundeți... Știu, vă vine tare greu să vă despărțiți de avere... Mai degrabă renunțați la viață decât la setea de mărire și de îmbogățire... Foarte ciudat! Dar, în fine, în situații de acestea, mă văd obligat să vă dezvălui aici un secret al Organizației noastre care are ca principală armă de pedepsire nu schingiuirea, nu uciderea, ci o invenie a medicinii moderne de ultimă oră... Nu este ceva perfect, dar până se perfecționează și până va apărea vreun alt medicament sau vreo injecție care să ne schimbe caracterul și comportamentul, fără alte efecte secundare și să ne facă din răi buni, deocamdată noi folosim ceea ce avem... Este, totuși, un ser-minune care, injectat oamenilor ce fac în permanență rău societății - criminali, hoți, mafioți, sșecheri, violatori, șmenari si alți ticăloși - serul ăsta le schimba radical viața, în sensul că îizombizează. Știți ce este acela un zombi, nu?
132
– Sigur că știm, răspunse Jenică. Și am auzit și de metodeledure pe care le folosiți, dar am considerat toate acestea niște simple zvonuri, aiureli imposibile, însă acum vă avem în față...
– Da? Șițineți neapărat să vă convingem pe propria piele că nu sunt aiureli, că nu sunt zvonuri, ci adevăruri cutremurătoare? Ar fi păcat. Noi nu folosim acest procedeu de pedepsire a celor din categoria amintită, decât doar în cazul în care vedem că nu mai există alte soluții de convingere... Iar dacă vreți să știți, chiar de aceea am și venit aici, să vă aplicăm această pedeapsă cu care îi aducem pe mulți la același numitor. Priviți: ce vedeți aici este un ser, iar acestea - seringile; una pentru fiecare din voi (și le arătă două flacoane și două seringi) - în caz că... Sunt de unică folosință. Dar poate nu va fi nevoie. Domnule Jenică, după ce ți-ai recunoscut slăbiciunile, afirmând că dorești să te schimbi, după ce te-ai simțit umilit de apariția noastră aici, de iubita dumitale care te-a părăsit și de servitorii care și ei te-au trădat, am văzut că, spre a scăpa de apăsările sufletești și spre a-ți salva onoarea, ai încercat să te spânzuri. Evident, comiteai un gest de condamnabilă lașitate. Ce onoare voiai să o salvezi? Și pentru cine? Cu alte cuvinte, ai preferat să evadezi ca un poltron din viață decât să o iei de la capăt, să începi o existență nouă, cinstită și mai valoroasă decât asta de până acum... Ai avea, de astăzi înainte, curajul renunțărilor?
– Nu știu, să vedem. Am să mai încerc odată.
– Eu cred că este posibil așa ceva... Ai avea, deci, acest curaj?
De ce taci?
– Nu tac. Stați că încă nu m-am dezmeticit bine... Mă mai gândesc...
– Bine, bine, te gândești, dar uite că, din păcate, noi nu avem timp de pierdut. Ai auzit ce-ți spunea mai adineauri fratele dumitale mai mare: viața este mai prețioasă decât averea... Cred că a spus niște vorbe înțelepte și mi-ar plăcea să luați amândoi acum o decizie de schimbare radicală a vieții voastre în minutele următoare, fiindcă, oricum, noi n-o să plecăm de aici fără să ne ducem misiunea până la capăt. Mai trebuie să așteptăm mult până iei o decizie?
– Nu. Lăsați-mă să vorbesc... Am să fiu sincer... Și sincer vă spun că nu iau decizia cu plăcere. Dar ce să fac? O iau! Mă obligați și mă amenințați. Văd că nu am de ales... Dacă așa stau lucrurile, atunci sunt silit să vă declar că renunț la tot...
133
– Acesta este răspunsul așteptat. Mulțumesc. Și-ți va merge bine. Deci...
– Deci, renunț la această insulă, la această casă, la elicopter, la tot, la tot, mai ales după ce am pierdut-o pe Olguța... Viața mea nu mai are nici un rost. Și mai ales că veniți și dumneavoastră cu amenințarea că ne zombizați cu injecțiile astea nenorocite. S-o ia naiba de viață! acceptă el abia stăpânindu-și plânsul.
– În sfârsit, ai ales o decizie foarte înțeleaptă. L-ați auzit fiecare, nu?
– Da, răspunse și fratele său. Sunt de acord cu el.
– Dacă așa stau lucrurile, nu am decât să vă felicit! Și-atunci, la treabă!
– Adică ce-ar trebui să facem? întrebă Jenică.
– Adică să nu mai aveți nici un motiv să locuiți aici... Mai precis, dumneavoastră, frații Lupescu, și dumneavoastră, domnule Predescu, apucați canistrele cu benzină și turnați-le cu o distribuție egală în toate camerele... Domnule Predescu, toată grija ca numai jumătate din canistră să fie turnată... O să vedeți ce facem cu restul benzinei... Începeți cu dormitoarele, cu bucătăria, cu camera cu biliardul, cu holurile și cu uzina electrică... Turnați pe covoare și pe mobilă, pe parchet, peste tot... Þineți-vă respirația când turnați și turnați repede. Nu-i nevoie decât de foarte puțin lichid pe metrul pătrat. Gata, începeți chiar acum! Eu vă urmăresc...
La început, toți trei credeau că este vorba doar de o glumă, dar când i-au văzut pe răzbunători că-și pregătesc armele ca pentru un atac, s-au aplecat și au luat canistrele în mâini.
– Nu, nu glumim deloc, le spuse Comandorul. Insula aceasta trebuie eliberată iar casa distrusă. Timpul trece repede și trebuie să începem. Haidem, pornim cu turnatul chiar de la intrare... Veniți după mine în holul principal.
Toți trei îl urmară și începură să toarne benzina pe covorul de la holul de oaspeți. Lucrau precum li se ceruse, turnând economic ți rapid. Bodogăneau sau poate înjurau în gândul lor, dar lucrau. Turnau cu economie și cu milă parcă, încăpere după încăpere, fiind urmăriți și dirijați îndeaproape de nemiloșii răzbunători veniți peste ei ca un blestem. Treaba ajunsese pe sfârșite, când Corbeanu îl auzi pe Jenică înjurând aproape în șoapte...
134
– Ei, haide, gata, gata și nu mai huli, că făcurăți o treabă bună, demnă de admirat. Felicitări! îl încurajă Comandorul.
– Bună pe dracu’ s-o ia, bombăni Jenică. Na, uite c-am terminat toată benzina... Gata! Ce mai vreți? Nu mai e nici o picătură, băga-mi-aș picioarele în el de noroc nenorocit! spuse conul Jenică trântind furios canistra de plastic goală și dându-i un șut.
– Mai calm, mai calm, coane Jenică! Nervii nu fac bine niciodată la sănaătate... Oricum, e perfect. Și acum lăsați usșle deschise și ieșți fuga toți trei afară. Haide, repede, repede, ordonă Comandorul.
Pilotul și Grigoriță alergară afară, însă conul Jenică se întoarse brusc și începu să urce scările grăbit la etaj. Voia probabil să moară în flăcări cu casă cu tot, dar imediat cele două ajutoare ale Comandorului intrară după el și-l scoaseră mai mult pe sus afară.
– Ce voiai să faci, coane Jenică? Voiai să-i aduci Olguței o jertfă de ardere de tot? Băieți mei, păziți-l între voi și ieșiți cu el mai departe de zona periclitată, ordonă Corbeanu subordonaților săi.
Aceștia se depărtară cât mai mult de casă.
– Mie mi-a rămas jumătate de canistră. Ce fac cu restul benzinei? întrebă pilotul Predescu.
– Foarte simplu! O turnăm toată în elicopter! Predescu făcu ochii mari. Da, ce te miri? Ai auzit bine - în e-li-cop-ter... Hai, domnule Predescu, executarea! Că n-avem timp de pierdut.
– Faceți mare greșeală, domnule Comandor. Costă o avere și ați văzut și dumneavoastră ce aparat bun este.
– Nu contează, fac ce trebuie făcut și prin asta dau lecții și pentru alții ca Lupescu, îl contrazise Comandorul. Mâine toți vor ști ce a fost aici!
– O.K., mormăi pilotul foarte contrariat. Biine, făcu el oftând cu năduf și se îndreptă cu canistra în mână, o lăsă puțin jos pe iarbă și îi mângâie ușa glisantă a aparatului cu geamuri lucioase, largi, care oglindeau seninul cerului și verdeața copacilor din jur, apoi îi sărută tabla strălucitoare și deschise ușa, zicând: adio, măi bondărelule! Adio, frumosule... Vai de curul tău de bâzâitor drăgălaș. Acum o să bâzâie stăpânul în locul tău, dacă o mai apuca.
– Haide, nu-l mai boci atâta, îl grăbi Comandorul, că doar nu era al dumitale.
– Of, era ca și al meu, domn Corbeanu, și de la serviciul lui mai luam și eu o pâine în plus. Dar dacă așa i-a fost scris, să-i fie flacăra ușoară!... Și ridicând canistra de jos, puse piciorul pe scară, trase ușa cu putere de o parte și vărsă restul benzinei pe întreg bordul și pe podea, apoi aruncă cu năduf containerul gol pe pământ lăsând ușa deschisă. Înainte de a coborî, nu se putu abține și strigă: eu totuși, nu înțeleg pentru ce mai era nevoie să-i torn benzină înăuntru pe bord, când și așa tot ar fi luat foc de la rezervor.
135
– Știu, răspunse el cu cinism, dar nu te mira, fiindcă vreau să-l incinerez mai repede și să-l filmez cum arde.
– Așa a făcut Nero când a incendiat Roma, ca să poată scrie un poem despre arderea capitalei Imperiului Roman.
– Ei, haide-haide, nu te-ntinde, dom’ Predescu, fiindcă aici este vorba de un imperiu al răului național care numai prin foc poate că piere... În plus, Nero nu avea elicopter! Și din clipa asta, trebuie să ne dăm cu toții la o parte. Atenție - fugiți!
Cei patru se distanțară la peste 50 de metri de locurile propuse pentru ingniție. Comandorul își petrecu cureaua kalashnikovului după umăr; în mâna stângă ținea un telefon performant ce filma obiectivele iar cu indexul mâinii drepte trase câteva tiruri lungi spre uța deschisă a vilei, țintind covorul de pe coridor, apoi trase în direcția elicopterului, lovind rezevorul de benzină și bordul. De la primele rafale, o explozie uriașă, simultană cu un tunet, cuprinse mai întâi elicopterul, apoi holul casei, după care focul se întinse brusc în restul camerelor. În mai pușin de cinci minute, toată clădirea devenise o mare de flăcări. Din explozia rezervorului de benzină al elicopterului se înălță spre cer, o uriață minge de foc care se transformă într-o ciupercă neagră de fum ce acoperi pentru câteva minute soarele. Din împrejurimi, stoluri, stoluri de gâște sălbatice, de pescăruși și pelicani, speriați de explozie, se înălțară în aer. Câțiva pescăruși albi ca zăpada intrară în norul de fum, dar au ieșit repede din el parcă un pic mai afumați și mai sifonați...
Acoperișul casei, apoi pereții de lemn și rigips se prăbușiră rând pe rând cu roiuri de scântei, la pământ. Nici vorbă nu putea fi de pompieri în pustietatea de acolo.
Comandorul și echipa lui, după ce mai privi câteva minute spectaculosul incendiu, se îndreptară tăcuși pe jos spre debarcader. De la distanță, le strigă celor trei care priveau înspăimântați și uluiți:
– Răzbunătorii și-au făcut datoria, iar voi ați scăpat neatinși... Þineți minte: focul acesta este Purgatoriul care vă va purifica viața...Sunteți liberi și egali cu săracii din Deltă!
136
– Să fiți blestemați! strigă după ei Grigoriță, fratele lui Jenică, persoana cu sufletul cel mai zdrobit dintre toți.
Ca și când tot ceea ce i se întâmplase nu ar fi fost îndeajuns, ceea ce Jenică văzu după plecarea comandoului îl lăsă pe deplin fără glas: din pădure, ieșea Olguța, stând la mijloc, între Mitică și Gheorghe care o împărțiră frățește și pe care ea îi ținea satisfăcută de braț. Tustrei se îndreptau veseli și râzând spre debarcader unde deja comandoul ordiscorierilor pornise cu vedetele lor rapide, de care remorcase și barca lui Corbeanu, spre vaporul RIVIERA care îi aștepta să se întoarcă cu misiunea îndeplinită. Ei erau eroii zilei.
Olguța și cei doi tineri priviseră de la distanță focul și fumul de pe insula Iva știind exact despre ce este vorba. Când tinerii dădură cu ochii de foștii stăpâni ai insulei, Olguța le făcu zglobie cu mâna și strigă tare spre ei, aflați la ceva distanță, cu vocea ei frumoasă:
– Heei, rămas bun celor trei muschetari! Pa, paa! Gud-baaaii, Jenicăă, babaculee, ciao urâtulee! Călătorie frumoasă si sprâncenată cu elicopterul până la mă-ta acasă!...
Apoi se urcară și ei în barca dogită de rafalele automatelor trase de comandoul Răzbunătorilor, dar care, din fericire nu fusese găurită să se scufunde, și băieții începură să vâslească voiosi spre domiciliul celui mai apropiat. Vocile și râsetele lor s-au auzit mult timp, până au dispărut la o cotitură după un pâlc de răchite și sălcii pletoase.
Și de data aceasta vechea zicală românească se adeveri pe deplin: nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește...
137
Capitolul XVII
Au trecut trei zile de la evenimentul din Deltă și întreaga echipă a „Răzbunătorilor” s-a întors la bază. Acolo venise șeful organizației subordonate din Oltenia (experiența căpătată cerea ca, în scop de protecie, să nu fie comunicate niciodată numele de persoane și nici măcar numele lor conspirative). Reprezentantul sosit la sediul central al inclusierei din Craiova a adus cu dânsul un videoclip de zece minute care demonstra clar că, după seria de instructaje urmate la sediul central, și ordiscorierii din restul Ñării se pot descurca foarte bine, fără a mai fi dădăciți pas cu pas de Comandor, precum fuseseră la început. Ei puteau de-acum pedepsi pe criminali la fel de bine ca și organizația centrală, capturându-i în primul rând pe acei indivizi care, după niște scurte detenții formale, erau puși în libertate, datorită faptului că atât poliția cât și justiția aplicau legile cu prea multă
clemență. Videoclipul, filmat cu camere ascunse, prezenta un conflict armat între două clanuri țigănesti în care s-au folosit săbii ninja și arme de foc. Bătălia s-a terminat cu mai mulți răniți și cu un mort, necesitând intervenția jandarmilor și a poliției. După arestări, absolut toți au fost eliberați. Așa stând lucrurile, conflictul a reizbucnit cu o și mai mare forță. Cauza era problema împărțirii unor sume mari de euro, proveniți de la cerșetorii și hoții lor trimiși în Italia și Anglia. Banii nu se împărțiseră egal și de aici tot răzbelul.
Luați prin surprindere de un comando de ordiscorieri, șefii clanurilor, care aveau în spate și protectori oficiali, au fost răpiți în toiul nopții
de comando, au fost injectați cu serul numărul trei, li s-au confiscat toți banii și li s-au dinamitat căsoaiele cu turnulețe de tablă. După această intervenție fulger, războiul dintre cele două clanuri s-a potolit, cel puțin pentru un moment, confirmând zicala despre cine câșțțtigă atunci când doi se ceartă. Presa locală nici nu a menționat vreun cuvânt despre „Răzbunători”, iar singurul ziar care a protestat împotriva ordiscorierilor noștri a fost o gazetă indiană din Delhi care scria că „frații lor din România” sunt maltratați de o bandă fascistă sprijinită pe ascuns de guvernul român și de SRI, alegație absolut stupidă, întrucât nici guvernul și nici SRI-ul nu simpatiza cu ORDISCOR-ul abia tolerat. A existat chiar și o perioadă când însuși Comandorul Corbeanu începuse să primească avertismente și amenințări din partea serviciilor secrete din România, după care amenințările au
încetat, probabil la intervenția președintelui țării.
138
Chiar în momentul când Comandorul și stafful său priveau finalul videoclipului adus de la Craiova, cu pedepsirea liderilor celor două clanuri, de la biroul alăturat, aparținând Serviciului de Supravegheri Electronice (SSE), au sosit două informații alarmante. În prima se preciza că foruri necunoscute din două țări vecine au publicat în limbile engleză, franceză, germană, rusă și spaniolă niște atacuri mincinoase în care se spunea că Transilvania și Basarabia nu sunt teritorii românești (și aduceau niște argumente false în sprijinul acestor aserțiuni șovine, explicând că valahii ar fi venit mai târziu, din sudul Dunării în Transilvania precum și în restul teritoriului statului român de astăzi), cerând Uniunii Europene ca Oltenia să fie
transformată într-un nou stat numit Republica Națiunii Rome, cu principala limbă de stat romany (țigăneasca).
– Ce este de făcut, domnule Comandor cu știri de genul acesta? a întrebat șeful SSE.
– Ce întrebare! Foarte simplu, colega! Au mai apărut și înainte asemenea mizerii veninoase pe net și am tăcut ca proștii... Dar acum paharul s-a umplut. În numele poporului român, îți ordon să le spargeți postările și să le ștergi imediat în minutele următoare, apoi să afișezi în locul lor tricolorul românesc fâlfâind biruitor. Totdeauna să repeți acțiunea de eradicare a acestor gunoaie dacă mai reapar. Arde-i! Este un act patriotic. De asemenea, începând de mâine, să le bagi „cai troieni” și viruși radicali ce nu mai pot fi șterși prin nici un mijloc antivirus din lume. E clar? Așa că... cine va fi curios să le citească își prăjeste definitiv hard-drive-ul de la computerul personal pe care îl poate arunca după aceea la gunoi. Să nu uitați un singur lucru: am fost noi recunoscuți drept cei mai buni hackeri din lume? Am fost! Și îi am chiar aici lângă mine. De aceea, trebuie să le mai dăm o lecție dură spre a-i convinge definitiv. Așa că... întoarce-te la birou și pune-ți imediat echipa la treabă să-i învățăm minte. Și care voiai să-mi spui că este cea de a doua veste proastă? Că parcă spuneai de două știri rele...
– A doua veste este că avem probleme cu sataniștii.
– O, da, știu, din păcate, avem. Și s-au înmulțit puii ăștia de draci în mai toate județele din țară. E ca un cancer cu coarne de țap și copite, iar unii domni de la SRI și poliție spun zâmbind cu naivitate: „aa... ăștia nici nu merită luați în seamă, fiindcă nu reprezintă nici un pericol social și național real. Este doar așa...un fel de joacă juvenilă sau ca o glumă naivă a unor tineri rockeri teribiliști care vor să pară și ei acolo originali prin ceva și să fie băgați nițel în seamă... În America sunt perfect legali.” Și, bineînțeles, că nu le face nimeni mai nimic, ba chiar caută să evite a-i lua în serios, fiindcă, pasămite, ar fi vorba despre niste bieți copii fără minte...
139
– Dar sunt periculoși, domnule Comandor, și nu-s puțini.
– Sigur că sunt periculoși. Au demonstrat-o din ce în ce mai des.
– Ãștia au devastat cimitire, au umplut pereții orașelor cu grafitti, au profanat biserici, icoane, cruci, obiecte de cult; unii se sinucid și îndeamnă și pe alți tineri la sinucideri, la atacuri împotriva creștinilor (la creștini le spun cretini!); intervin pe internet cu atacuri ateiste strecurate printre comentariile cititorilor după diferite articole din ziarele românești; racolează elevi și studenți, fac sacrificii de animale, jertfindu-le pe altarul lui Lucifer. Cam toți sunt în legătură cu sataniștii din occident, în special cu cei din Ungaria unde au fost mai bine organizați și chiar cer să fie un cult legal și la noi. Se aude chiar și de răpiri si de sacrificii umane, iar acum am primit o veste că la Buzău sâmbăta viitoare pregătesc un așa numit „sabat negru”, cu ceremonii de-ale lor specifice. Trăim, probabil, vremurile din urmă și ne apropiem de timpuri apocaliptice...
– Cine știe, Doamne ferește!... Dar unde vor să facă ăia „sabatul negru” și când ai primit informația?
– Informația am primit-o acum câteva minute, telefonic, iar locul de întrunire va fi la cimitirul „Dumbrava”.
– Dacă este așa, poimâine mobilizăm acolo un detașament de-al nostru, format din 30 de ordiscorieri înarmați și îi vom prinde pe toți. Voi anunța chiar acum mobilizarea, iar voi, între timp, ocupați-vă de atacarea acelor situri antiromânești. Distrugeți-le și virusați-le iar în locul lor nu uitați sfatul meu cu apariția tricolorului românesc fluturând mândru peste harta României mari reîntregite! Chiar insist asupra postării acestui simbol. Vă urez succes și cu Dumnezeu înainte! Deviza noastră este: Autoritate, Dreptate, Cinste și Victorie!
Micile hoarde sataniste care tind să devină o mare grupare cultică, după modelul bisericii sataniste americane, au apărut la noi de prin anul 1992, deși nu se poate nega faptul că și înainte anumiți indivizi izolați practicau invocarea demonilor în „rugăciunile” lor.
În decursul timpului, satanismul a fost definit în nenumărate feluri. În accepțiunea populară difuzată prin intermediul ziarelor de scandal, a poveștilor inspirate de realitate, a filmelor horror sau chiar a scrierilor religioase, satanismul este definit ca „religia” în care diavolul (Lucifer) este
140
venerat asemeni unui dumnezeu si mântuitor, cu ritualuri macabre, cu jertfe de animale (pisici negre, cocoși negri), cultivând violența și mergând până la sacrificii umane, în cimitire sau în case părăsite, asemenea practici fiind acte stranii de așa zis teribilism adolescentin ori manifestările unor persoane cu grave tulburări psihice.
Satanismul modern a fost întemeiat de un fost saltimbanc, devenit inapt pentru profesia de circar, ca urmare a consumului de droguri - Anton (Antal) Szandor La Vey (1930-1997). Bunicii lui descind dintr-o familie de evrei unguri din Transilvania. Ideea de a practica acest cult i-a fost inspirată de un predecesor al său, Albert Pike. Cu opt decenii după acest Pike, în 1969, prieten cu mulți senatori și amant al actriței Marlyn Monroe (Norma Jeane Mortenson), La Vey, care și-a dat titlul de „magus”, a scris un fel de catehism numit „Biblia satanică”, o carte de subcultură crasă, ce se limitează la parafrazări rudimentare și blasfematorii ale unor fragmente de text biblic. Această tipăritură finanțată cu bani grei de clanuri organizate, s-a răspândit ca o molimă în tiraje mari și s-a tradus în câteva limbi. Cartea neagă toate valorile sociale creștine, definind satanismul ca o religie a trupului, nu a spiritului, o mișcare ce caută să elimine sentimentul de milă, de păcat și vinovăție față de faptele rele.
Conform sataniștilor, omul este liber să facă orice vrea, pentru a-și satisface la maximum plăcerile trupești. De aici orgiile sexuale ale acestor adepți ai lui Lucifer-Satana (acest nume, Satan sau Satana, în ebraica veche, înseamnă Adversarul, Potrivnicul). Unii sataniști susțin chiar că religia lor este o filosofie nouă sau o simplă distracție veselă, nepericuloasă. Alții afirmă că nu ar exista nici o viață vesnică după moarte sau că, în realitate, nici chiar Satana nu ar exista (să nu uităm ce scria marele poet francez Charles Baudelaire (1921-1867): „Cel mai ingenios vicleșug al Satanei este să convingă oamenii că el nici nu există”.) În Statele Unite satanismul a fost recunoscut ca o religie legală cu biserici proprii, tipărituri și linckuri pe internet, cu sute de mii de membri din toate straturile sociale, mulți fiind milionari, proprietari de fabrici, inclusiv oameni din lumea artistilor (Sammy Davis e doar unul dintre ei) și din lumea politicienilor. (Biserica Satanistă din Los Angeles a fost înființată de La Vey în 1966 și cultul a fost recunoscut oficial după trei ani.) După moartea lui La Vey, poreclit Papa Satanismului, liderii sataniști s-au certat între ei pe funcții și satanismul, ca
141
orice religie,s-a divizat în câteva secte, deși toți împărtășesc în mare aceleași idei criminale. Urmașul lui La Vey este magusul Peter H. Gilmore, așa numitul Înalt Preot, dar fiii lui, La Vey - Satan Xerxes Carnacky La Vey și Zeena La Vey - nu îl susțin. Soțiile lui La Vey, printre care Blanche Burton, Magister Templi Rex, Magister Diane Hegarty, se audodenumesc Înalte Preotese; la fel soția lui Gilmore, Magister Peggy Nadramia. Nu mai ai loc de ele, cu relațiile lor sus-puse până la unii membri din Congres! Sunt zeci de biserici sataniste în America, cu diferite denumiri, cu sute de mii de membri declarați sau nedeclarați. Mulți sunt milionari și susțin financiar acest cult. Unele companii comerciale și industriale cu firme renumite, având proprietari sataniști, sprijină financiar această religie neagră și mulți creștini le cumpără produsele fără să știe că, în felul acesta, cotizează și ei indirect la prosperitatea cultului. În acele așa numitele biserici se țin slujbe sataniste, se fac botezuri sataniste, cununii (nunți) sataniste și congrese sataniste.
Sataniștii dau deseori interviuri în presă (au și editurile și publicațiile lor, reviste, magazine săptămânale), vorbesc la radio și la televiziune
și toți, fără excepție, sunt legați între ei prin web-ul internetului și prin blogurile personale care recrutează zilnic noi membri. Există și reviste de-ale lor, pe internet, în diferite limbi. Oare unde se îndreptă viața spirituală a bietei noastre Terra? Unii se întreabă dacă nu cumva și din cauza lor omenirea va fi pedepsită să piară atunci când, pe 21 decembrie 2012, calendarul Mayas anunță o schimbare catastrofică (după alții benefică). Dincolo de presupuneri, satanismul este o mare plagă a societății contemporane.
În România, marile transformări geopolitice ale anului 1989 au dat start libertinismului. Imediat au apărut piețe ale narcotraficului a cărui expansiune - însoțită de extinderea fenomenului satanist și a subculturii Heavy Metal - pătrunsă din țările occidentale, mai întâi în fosta R. D. Germană, apoi în Ungaria, Polonia, Cehia (Moravia), a ajuns repede, în 1989, și pe plaiurile mioritice. Al doilea val nu a sosit din Ungaria, cum se spune de obicei (fiindcă acolo existau deja sataniști chiar și pe timpul comunismului), ci a venit, încă din 1991, cu sprijinul sataniștilor polonezi, via Lvov, Kiev, Cernăuți, Tiraspol, pe noile rute rusești ale traficanților de droguri din Asia Centrală ex-sovietică, iar acestea făceau tranzit prin
România. Grupările sataniste maghiare au alimentat însă cu cărți și CD-uri primele nuclee sataniste din România, cel mai bine închegat fiind „Îngerii Morții” din Brănești și cel din Dorohoi, județul Botoșani. În anii următori, 1993-1995, numărul membrilor a crescut prin aderarea aurolacilor, vagabonzilor, boschetarilor și cerșetorilor (a unora dintre ei, desigur). Acum încep și practicile macabre în cimitire. După 1995 se consolidează nucleele din Constanța și București, din zona gărilor principale, apoi satanismul se extinde în licee și unele facultăți din țară.
142
În perioada 1995-1997 au luat ființă grupări sataniste în 22 de județe din țară și încep să intre toate sub supravegherea poliției și a SRI, care hotărăsc să întocmească liste cu toți membrii descoperiți. Cu această ocazie s-a constatat că membrii lor adoptă îmbrăcăminte specială, poartă chipuri de demoni imprimate pe maieuri și bluze, multe cu pentagrame, zvastici sau numărul 666, cu nume de grupări sataniste noi: Alizdam, Frații Stăpânului (cei din București), Îngerii Negri (cei din Ploiești), Fiii lui Lucifer (cei din Cluj-Napoca), Cavalerii Iadului (cei din Galași) ș.a. Câțiva din adepții fervenți ai acestor grupări s-au sinucis „pentru a se întâlni cu Lucifer”, mulți nu-și mai pot reveni din cauza excesului de droguri. Vai de ei! După 2005, din parcuri, cimitire și case părăsite, sataniștii trec pe internet ascultând hardrockuri pe YouTube iar unii își editează bloguri cu intenții de racolare și comunicații extinse, planificând unde, cum și când să se întâlnească pentru a face orgii, sabate negre și profanări de morminte. Tot mai multe fete sunt atrase în grupurile lor. Teribilismul juvenil, consumul de droguri, șocurile psihice, consumul de alcool le-a distrus multora dintre ei sănătatea fizică și mintală, pecetluindu-le un destin sumbru, deoarece consumul de stupefiante infectate ori de alcool aditivat cu neuroleptice are efecte ireversibile. Extinderea acestui cult în România trebuie urgent oprită și toate grupările lor nimicite încă din fașă. B.O.R. (Biserica Ortodoxă țRomână), bisericile catolice, protestante și neoprotestante nu dispun de nici o tactică în acest sens, neieșind pe teren să-i contacteze cu finețe și măiestrie și îi ignoră sub scuza că... se roagă pentru îndreptarea lor, deși, în realitate, niciuna nu a încercat vreodată așa ceva, câtuși de puțin. Nici măcar la orele de religie din școli nu se discută nimic, nimic de acest pericol. Este absolut condamnabilă această atitudine pasivă.
Văzând o asemenea atitudine de indiferență, ordiscorierii de la „Răzbunătorii” au decis să se ocupe ei, printre altele, și de anihilarea hoardelor sataniste din țară. Pentru început, Comandorul Corbeanu, însoțit de 30 de ordiscoreni, în ziua fixată și la ora 1,30 noaptea, au pătruns discret în cimitirul „Dumbrava” din Buzău, după un plan de atac bine chibzuit. Comandoul răzbunătorilor a intrat în cea mai perfectă liniște, repartizându-se în două flancuri care urmau să se unească într-un cerc strangulator, prinzându-i la mijloc pe cei din adunarea sataniștilor. Din păcate, echipa
143
Comandorului sosise prea târziu, deoarece derbedeii sosiseră înaintea lor și distruseseră deja vreo 20 de cruci, în special pe cele de marmoră, pe care le-au spart bucăți. De asemenea, tot ce era friabil la cavouri. Cu o furie oarbă, ei au rupt crucile de lemn, gărdulețele din jurul mormintelor, au urinat în candele și au călcat în picioare florile de pe morminte, după care s-au adunat cu toții pe o alee mai în fundul cimitirului unde un tânăr cam de vreo 30 de ani, cu o figură mefistofelică acoperită de o glugă neagră, ținând în mână un craniu uman și în cealaltă o lumânare de seu și sulf, le vorbea celor 13 tovarăși ai lui, care aveau și ei lumânări aprinse, din aceeași compoziție, fără să observe că, pitulați după cruci, se apropiau de ei tiptil, tiptil toată echipa de ordiscorieri înarmați. Aceștia văzuseră și cinci fete prezente în mijlocul sataniștilor. Tânărul părea să fie liderul cultului local și le vorbea cu o voce răgușită:
– Gata, ajunge câte cruci am distrus în noaptea asta! O să continuăm la Mizil și Râmnicul Sărat săptămâna viitoare când ni se vor alătura și frații noștri, „Îngerii Negri”, din Ploiești. Și acum, luați-vă de mână în cerc, stingeți lumânările și începem invocarea, strigând cu toții: Heil Satan!
– Heil Satan! răspunse toată turma.
Individul ridică craniul deasupra capului și începu:
– Repetați după mine: Tatăl nostru care ești în infern... mărească-se numele tău... precum în iad, așa și pe pământ... Păcatul nostru cel de toate zilele... dă-ni-l nouă astăzi... și du-ne pe noi în ispită... și învață-ne de rău... Ave Satan!
– Ave Satan! răspunse tot grupul, după ce toți repetară ca niște papagali scârbavnica rugăciune.
– Frații mei întunecați, în noaptea asta, exact la această oră târzie de întuneric, ne rugăm împăratului cel puternic al iadului, uniți într-un cuget cu frații nostri români de la „Ordi Templi Satanus”, de la „Frăția Berbecului”, de la „Ordinul Berbecului Negru”, de la „Biserica Frăției Satanice” și de la „Biserica Ortodoxă Satanistă de Rit Nethilun”, care ne susțin, și împreună cu ei, jurăm că vom servi toată viața lui Lucifer care ne protejează din mijlocul flăcărilor luminoase ale infernului... Jurați?
– Jurăm! urlă toată gloata.
– Jurați? întrebă el din nou.
– Jurăm! răspunse turma imbecilă.
– Jurăm că ne vom bucura de toate bucuriile lumii, la stânga marelui nostru protector! Jurați?
144
– Jurăm!
– Jurăm că ne vom satisface toate instinctele sexuale în orgii comune cu toate fetele și băieții de față, când le planificăm. Jurați?
– Jurăm! repetă întreaga ceată.
– Fiecare, după mine, să zică: voi curvi!...
– Voi curvi!
– Voi fura!...
– Voi fura! repetară toți.
– Voi înșela!
– Voi înșela! răspunseră ca un ecou cei din jur.
– Voi trăda și chiar voi ucide, de va fi nevoie!
– Voi trăda și chiar voi ucide, de va fi nevoie! urlară toți.
– Voi fi ipocrit și meschin...
– Voi fi ipocrit și meschin, repetă și hoarda din jur.
– În numele tău, Satană, ai tăi suntem. Amin!
– În numele tău, Satană, ai tai suntem. Amin!
– Iar acuma, frații și surorile mele, pregătiți-vă cu toții de jertfa vie ce vom face, înjunghiind acest cotoi negru (și zicând aceasta, lăsă jos pe iarbă craniul și scoase dintr-o cutie un motan negru care începu să miaune jalnic, speriat de moarte. Picioarele le avea legate.) Sângele lui îl strângem în acest țucal (si scoase o oală de noapte pentru copii, făcută din plastic), apoi ne vom împărtăși cu toții din el, bându-l amestecat cu whisky și bându-l chiar din această oală... O să vă placă, deoarece va fi foarte puțin sânge și mai mult whisky...
Râseră cu toții ca niște tâmpi ce erau, când i-au auzit propunerea. Să beți cât de mult puteți, fiindcă avem whisky destul, și sânge destul...
– Las-mă pe mine să înjunghii motanul, maestre! strigă unul.
– Ești nebun? Nu, asta nu se poate, fiindcă jertfa pentru marele Lucifer trebuie să o săvârșesc eu, ca preot local al lui. Tu cel mult, ajută-mă și ține pisoiul ăsta să nu se zbată... Se aplecă ca să scoată din geanta de la picioarele lui un șiș ascuțit pe care îl ridică sus, în vreme ce colegul său apucă motanul care răcnea din ce în ce mai tare, începând să mârâie, să se zbată înspăimântat, zmucind din picioarele legate, în toate părțile. Încercase să-l zgârie și chiar să-l muște, iar ca să-l potolească i-a tras bietului animal o palmă în cap.
– O, Satana, stăpânul nostru cel neîndurat, strigă șeful lor. Iată... îți aducem jertfa noastră de sânge pentru mărețul tău nume și te implorăm să
145
ne dai și nouă o parte din puterile tale strălucite și distrugătoare. Primește această jertfă!...
Dar în clipa când voia să înjunghie motanul, Comandorul, care se târâse după cruci până aproape de cercul lor, sări în picioare și aprinse brusc o lanternă orbitoare proiectându-i raza în ochii celui ce făcea pe „marele preot” satanist și care începuse să oficieze jertfa.
Trase o rafală în aer cu kalashnikovul său și strigă din răsputeri:
– Mâinile sus, criminalilor!
În momentul când a rostit somația, alte 30 de lanterne orbitoare se uniră într-un mare spot de lumină peste acești nenorociți de adepți ai lui Satan și întregul grup ordiscorier apăru înconjurându-i și ținând armele întinse spre cei adunați în cerc.
– Toată lumea la pământ, în genunchi și cu mâinile la spate! mai strigă Comandorul.
– Aoleu, poliția! țipă oadeptă a cultului care avea inele în sprincene, la buze, la nas, pe buric și alte inele puse roată pe pavilioanele urechilor.
– Nu suntem poliția, continuă Corbeanu, ci mai rău: suntem „Răzbunătorii”, ucigașii vostri, și în numele poporului român și a dreptății lui, vă declarăm arestați! Cine mișcă va fi omorât pe loc în chinuri groaznice prin tăierea gâtului... Dă-mi pisica mie, îi porunci el șefului celor din grup. Acesta ridică tremurând motanul trântit jos și i-l dădu Comandorului care dezlegă picioarele animalului și îl lăsă liber. Bietul motan o zbughi înspăimântat și dispăru fugind zăpăcit în zig-zag printre cruci.
– Puneți-le cătușele la porcii ăștia turbați și ridicați-i în picioare, ordonă Comandorul.
Ordinul a fost imediat executat.
– Ce ne faceți? țipă o altă fată tremurând de groază.
– Nimic, vă împușcăm imediat și vă trimitem ca jertfă în locul motanului să vă ia dracu’ pe toți, fiindcă ăla de abia vă așteaptă în iadul lui, să faceți sex în cazanele cu smoală, îi răspunse el ironic.
– Nu vreau, țipă cu disperare fata plângând. Pe mine vă rog să mă iertați, căci nici nu voiam să mai stau cu nebunii ăștia! Văleu, mamăă, cine m-a pus?
Pițipoanca vorbea cam sâsâit, fiindcă avea un șurubel cu diamante în limbă.
– Vă rugăm frumos, iertați-ne, strigă mai mulți. Era doar așa... o joacă, voia să se scuze unul din ei.
146
– O joacă ai zis? strigă Comandorul furios. O joacă prin care ați dărâmat ca niște nebuni toate crucile din jurul vostru? Pentru isprava ce-ați făcut-o în seara asta, vă vom executa chiar aici în cimitir! le mări Corbeanu groaza. Aproape toți începură să bocească.
– Gura, că vă împușc chiar acum! strigă el și trase trei salve de armă în aer să-i intimideze.
– Iertați-ne, vă rugăm, se mai milogi cineva.... Vă implorăm frumos, că nu ne-am dat seama...
– Dacă ne spuneți fiecare numele și câte cruci ați demolat, poate vă comutăm pedeapsa cu moartea în închisoare, le replică șeful ORDISCOR-ului.
– Vă spunem, vă spunem, repetară aproape toți tremurând de groază.
– Ridicați-vă și veniți cu noi la autobuzul din fața cimitirului pentru identificare și pentru a vă ancheta pe fiecare în parte. Haideți, marș! Băieți, escortați-i pe diavolii ăștia urâți și aduceți autobuzul în interiorul cimitirului, ordonă Comandorul colegilor săi.
Autobuzul a fost tras pe aleea principală și tuturor arestațior li s-au luat numele, poruncindu-li-se să urce ordonat înăuntru. În mașină luminile din plafon au fost toate aprinse. Acum puteau fi văzuți mai bine la față toți, cât de sumbru erau învestmântați, majoritatea cu glugi negre trase peste capetele rase. Toți, fără excepție erau tatuați, dar nu se puteau vedea bine tatuajele lor cu balauri și capete de țapi. Arestașii au primit ordinul să se așeze. Erau bine păziți cu toții de câțiva ordiscorieri înarmați, care stăteau în picioare.
Comandorul se urcă ultimul și ordonă colegilor săi să le scoată cătușele. În schimb, fiecăruia din ocupanții locurilor i s-a înmânat o hârtie tipărită, un pix și un suport tare de carton pentru a le susține hârtia ce urma să fie scrisă.
– Ascultați aici la mine cu atenție... Bă, derbedeilor, se aude? Organizația „Răzbunătorilor” care v-a suprins asupra faptelor criminale ce le-aț săvârșit în acest cimitir, a dat următoarea decizie: Articolul 1: Toți arestații, adică voi, veți fi transportați într-un loc secret unde veți fi executați prin împuscare în ceafă chiar în noaptea aceasta (un urlet de groază a izbucnit din piepturile tuturor și un cor de plânsete s-a declanșat spontan). Nu mai schelelăiți! Liniște! Vă cer liniște! Liniste, am ordonat, ca să puteți auzi și articolul doi care spune... Articolul 2: Nu va avea loc nici o execuție dacă
147
arestații acceptă să completeze formularele primite și dacă fac o declarație sinceră. Ei vor fi puși în libertate dacă recunosc cinstit pagubele pricinuite în cimitir și dacă promit că întrerup definitiv relațiile cu orice organizație satanistă din țară sau de peste hotare. Fiecare din cei de față vor fi urmăriți personal timp de zece ani de serviciul secret al ORDISCOR-ului și la prima abatere se va reveni la pedeapsa menționată în articolul unu, deci pedeapsa cu moartea, oriunde vor fi găsiți. Am terminat! Să ridice mâna care acceptă aplicarea articolului 1... Da, eram sigur... Deci, tu jigodie urâtă, „marele mag și preot de rahat”... O să te facem noi să regreți în câteva minute... Care este de acord cu articolul numărul 2?... (Toți ceilalți ridicară mâinile.) Văd că restul doriți să trăiți și să rupeți definitiv cu orice organizație satanistă... Perfect! Care este de acord ca șeful vostru să fie executat în chinuri, dar vă amintesc că cine va fi de partea lui, va fi executat la fel, înaintea lui? (Toți ridicară mâinile.) A... bravo! Toți? Chiar toți, toți? Nici unul nu mai țineți cu el? Bravo... Asta îmi place... Vezi, șefulețule? Vezi, magistre, cât de ușor te trădează haita adunată de tine? Acuma vor să te sfâție... Nu avem ce face și va trebui să dăm ascultare dorinței majorității! Așadar, conform aprobării voastre, îl vom ucide...
– Trădătorilor! urlă șeful sataniștilor. Dacă scap, vă omor pe toți cu mâna mea! amenință el furios, încercând să se ridice de pe bancă în picioare mișcându-și pumnii în sus, dar imediat fu împins cu putere de un ordicorier uriaș de lângă el care-i spuse:
– Șșșt, liniștește-te, fiul Satanei, căci în curând vei fi cu tătucul tău...
– Mai vreți să-l recunoasteți ca șef pe acest individ care vă spune că va va omorî cu mâna lui? întrebă Comandorul.
– Nuu! Nu-l mai recunoaștem! Nu-l mai vrem! strigară toți!
– O, asta-i bine... Asta este foarte bine pentru voi și pentru familiile voastre. Ai auzit, renegatule? Dar haideți să nu-i mai dăm importanță acestui excrement cu chip umanoid. De aceea, pentru a deveni mai convingători în decizia voastră, vă rog să priviți toți infoliul formularului primit și să răspundeți la chestionarul pe care îl aveți în mână, completând spațiile albe. La fiecare întrebare de acolo trebuie să dați un răspuns scurt. Eu vă citesc întrebările, iar când le termin, voi va trebui să începeți completarea spațiilor libere. Prima întrebare: care este numele și prenumele tău? Care îți este porecla? Următoarele întrebări: numele ambilor părinți si profesia lor. Urmează întrebările care vă cer să vă scrieți clar domiciliul, data și
148
locul nașterii, numărul de telefon fix și mobil; apoi ce studii aveți, iar dacă sunteți elevi sau studenți, în ce clasă sau ce an sunteți, adresa școlii, numele dirigintelui și al directorului școlii, al decanului facultății... Alte întrebări mai sunt: să dați informații despre numele organizației sataniste de care aparțineți și cine o conduce; după aceea vi se cere să menționați când ați intrat în ea, cine v-a recrutat (numele acelei persoane sau al site-ului de pe internet care v-a recrutat); ce anume te-a determinat să devii satanist... Iar aici dați câteva detalii. Întrebările finale se referă la precizarea dacă mai aparțineți și de alte organizații similare; la ce acțiuni ca acestea din această noapte ați mai participat înainte, cine le-a condus și unde, în ce localitate... Ultima rubrică este declarația de denunț si abjurare, adică de renegare a organizației sataniste, de renunțare definitivă la colaborare cu ea sau cele ca ea, cu promisiunea fermă de a nu mai reveni sau de a le mai contacta vreodată în decursul vieții voastre. Acestea sunt toate rubricile cuprinse în in-folio pe care îl aveți fiecare în mână... Dacă aveți întrebări, vă cer să mi le adresați acum... (Nimeni nu a pus vreo întrebare.) Foarte importantă este ultima pagină, jos, unde scrie: „accept să plătesc daunele comise”. După ce completați toate rubricile, iscăliți și mi le dați mie în mână. Vă avertizez că nu aveți voie să mințiți la absolut nici unul din răspunsurile date. E clar? Avem posibilități de depistare rapidă, iar dacă ceva este greșit, pedeapsa este pedeapsa capitală. Nu vă jucați cu viața voastră. Viața este prețioasă și v-o puteți schimba în bine, iar corectitudinea vă poate ușura mult pedeapsa. S-a înțeles? Este ceva neclar? M-ați înțeles bine?
- Da, răspunseră toți, cu ton cam timid.
- Poftim? De ce răspundeți cu jumătate de gură, întrebă Comandorul. Mai cu suflet... Am fost clar sau nu? Răspundeți!
- Daa! au strigat toți, de data aceasta destul de tare.
- Eu n-am înțeles, răspunse șeful lor și începu să facă urât, să cânte și să bată din picioare. Și nici nu vreau să completez hârtia pe care o rupse în bucăți, ci vreau să fiu executat acum, mai adăugă el râzând. Sufletul meu va fi primit personal de Lucifer care îmi va oferi funcții mari în infernul lui luminos - hă, hă, hăă!
- Perfect, îi răspunse Comandorul. Facă-se voia analfabeției și întunecimii tale... Numai că pe tine te vom executa nu prin împuscare, că ai scăpa
149
prea ușor, ci prin schingiuiri medievale - și le știi care sunt, nu? Au fost descrise și la televiziune procedeele noastre... Vom începe cu scoaterea dinților cu patentul - unul câte unul... Apoi - tăierea limbii și a buzelor, a urechilor și ochilor și - în final - decapitarea lentă... Asta este, după cum știi, specialitatea noastră a „Răzbunătorilor”, căci suntem foarte fioroși, și vom respecta toate fazele execuției în secundele următoare... Băieți, se
adresă el colegilor...
– Ordonați! răspunseră cei de lângă el.
– Luați-l pe condamnatul ăsta la moarte inchizițională și asteptați-mă jos cu el să-l fac eu să guițe ca porcii la tăiere. Hai, săltați-l și duceți-l pentru exterminare în cimitir.
– Am înțeles, să trăiți! răspunseră cei care îl săltară de braț, smulgându-l din scaun.
– O, nu, nu vreau așa... Nu mai vreau să mor... Nuu! strigă seful acestei turme de rătăciți, schimbându-se dintr-o dată și devenind într-adevăr disperat și cumplit de speriat, căpătând, cu alte cuvinte comportamentul unei ființe care începe să capete slăbiciuni omenețti. Orice mândrie diavolească l-a părăsit brusc, transformându-se miraculos într-un poltron și redevenind tânărul care fusese normal până să ajungă satanist. Nu mă luați, vă roog! Am să scriu și eu tot, tot ce îmi cereți... Dați-mi alt formular și am să scriu. Am glumit... Vă declar tot...
– Acum este prea târziu... Luați-l, am zis și să știe fiecare de aici că niciodată cu noi nu se glumește! Dacă nu știați, vă convingeți acum...
Trei ordiscoreni voinici îl săltară cu forța și-l târâră jos. Colegii lui îl priveau înspăimântați. Comandorul coborî după ei și le spuse:
– Þineți-l puțin, apoi îl ducem în cimitir să-i facem seama. Arestatul începu să urle, să se zbată și să strige după ajutor, dar cine să-l audă? Cei solicitați plecară cu el în cimitir. Corbeanu luă câțiva colegi după el și se duse în spatele autobuzului. Acolo unul din ordicoreni îl întrebă:
– Nu, serios.. Ce facem cu ăștia, domnule Comandor? Îi împușcăm? îi injectăm?
– Ești nebun, colega? Tu chiar mi-ai luat în serios spusele mele în fața lor și a șefului lor? Ai uitat cum procedăm noi în realitate? Cum, Doamne
150
ferește, am putea noi face așa ceva? Știi că suntem în totalitate împotriva violenți reale și că metoda noastră de bază este doar procedeul înfricoșării totale printr-o teroare simulată. Nu te-ai convins nici acum că stimularea fricii este de ajuns? Noi suntem mai de grabă niște actori talentați, nicidecum torționari! Am avut mai multe ocazii să conchidem că sistemul acesta nu dă greș și procedăm de la caz la caz... Bunăoară, uită-te la cei din autobuz: nenorociții ăștia sunt niște copii debusolați, scăpați din frâu, venind poate din familii cu fel de fel de probleme. Luați la bani mărunți, sunt o turmă bolnavă, cu creierii spălați, fără să fie sataniști de profesie... Cum să-i schingiuim? Sunt copii... Iar cel mai mic dacă are 14-15 ani. Dar
sperietura le prinde bine, fiindcă trebuie să fie cineva în țara asta de care să le fie frică. Altminteri, de poliție și justiție nici că le pasă.
Deocamdată au stadiul de niste prăpădiți de amatori, dar care, lăsați de capul lor, mâine pot evolua devenind foarte periculoși care vor lupta să fie legalizați, având și unele țanse în acest sens. Deocamdată, în dimineața aceasta îi predăm pe toți la poliție, fiecare tânăr în mână cu chestionarul completat și iscălit.
– Oo, păi în cazul ăsta n-am făcut nimic, domnule Comandor, răspunse cel care pusese întrebarea. Poliția o să le dea drumu imediat.
– Nu-i chiar așa, deoarece vor veni cu reclamații cei cu mormintele vandalizate - și nu-s puțini - iar poliția îi are pe vinovați deja în mână cu declarațiile recunoscute și iscălite de ei. Crezi că fără duritățile noastre ar fi recunoscut vreunul ce-a făcut? Știu, din punct de vedere sentimental, este ușor să ne blameze unii sau alții ori să spună că suntem și noi tot un fel de teroristi, dar să scoată și ei, dacă pot, adevărul la suprafață prin metodele lor politicoase de cercetare care durează cu anii, apelând la avocați, psihologi, neurologi, medici legiști, detectivi și juristi, cu imense cheltuieli, toși însetați de faimă și de bani, și care s-a văzut că, cel puțin până acum, au fost și sunt apă de ploaie... Ele au dat rareori vreun rezultat satisfăcător. Nici biserica ortodoxă nu a făcut absolut nimic, nimic să-i atragă. Și nici celelalte culte... Ce să mai vorbim de geaba și de ce să nu fim realiști? Nu mai merge cu duhul blândeții într-o țară unde necinstea și pericolele te domină și te strivesc la tot pasul, de sus până jos...
– Asta așa este.
– Păi vezi? Și-apoi noi vom avea grijă să-i atenționăm pe polițisti că nu va fi prea bine nici pentru ei să apeleze la duhul clemenței și să nu-i dea
151
imediat pe mâna justiției. Distracția din seara aceasta îi va costa pe dracii împielițați din cimitir, iar avertismentul dat de noi îi va urmări ca o umbră tot timpul. Aș avea curajul să-ți spun că nici unul din acești „eroi” nu va mai simpatiza pe viitor cu sataniștii. A fost o experiență decisivă pentru ei.
– Da, tot ce e posibil. Și eu sper că i-am vindecat de o asemenea aventură dementă. Bine, și la urma urmelor cum rămâne? Îi ducem pe toți ăștia grămadă la poliție? Și când? întrebă colegul.
– Uite, acum este ora 5 și 5 dimineața. La ora 8 oprim la Inspectoratul Județean de Poliție Buzău, de pe strada Chiristigii 8-10 și îi prezint comisarului șef situația.
– Nu vă este teamă când o să afle cine suntem noi?
– Nu, stai liniștit, nu-ți face probleme. Nu mi-e teamă nicidecum și se vor simți chiar onorați să ne cunoască.
– Dacă-i așa, e bine. Dar cu tartorul demoniștilor luat de colegii noștri și dus în cimitir ce facem?
– M-am gândit înainte și la asta. Am ales o soluție mai puțin demonică... Îl predăm și pe el împreună cu ceilalți, însă pe ăsta trebuie să-l scoatem mai întâi din circuit pentru trei ani, așa că îl tratăm cu serul intramuscular numărul 2, cel mediu. Va fi suficient să-l facem, pentru trei ani să-i vină mințile la cap, amintindu-i că îl avem în evidență și că, în caz că revine la cult, îl vom injecta cu serul numărul trei, cu urmări permanente. Adu-mi, te rog, trusa cu „vaccinurile” și spune-le celor ce mă așteaptă la intrare cu reținutul să-l ducă mai departe de zona autobuzului, să nu mai fie văzut, uite... cam acolo, după cavoul acela mai înalt. Îl vedeți?
Zis si făcut. Patru ordiscoreni îl târâră pe șeful turmei nocturne până în spatele cavoului ales ca paravan, ținându-i gura astupată cu poalele bluzei pe care avea imprimată o cruce răsturnată și barată cu un X mare, ca să nu se audă când țipă. Acolo Comandorul scoase un cuțit din trusă, și ascuțindu-l pe o piatră, îl întrebă:
– Ce preferi: cuțitul sau injecția?
– Injecția, injecția! răspunse arestatul. Și mor imediat?
– Nu, fiindcă colegii mei m-au rugat să-ți comutăm pedeapsa atunci când te-au auzit că vrei să completezi chestionarul. Numai că te vei simți o perioadă fără nici o putere. Comandorul îl injectă, fără să-i pompeze tot serul (ceea ce însemna că va avea efect doar vreo doi ani), după ce îi dezinfectă pielea cu iod, apoi îl aduseră să-l urce din nou în autobuz, unde acceptă să-și schimbe tricoul cu insemne diabolice cu un altul alb oferit de șofer și să răspundă corect la toate întrebările din chestionar.
152
La ora 7,30 dimineața întreg grupul a fost predat comisarului șef care, înțelegând despre ce este vorba, a mulțumit frumos și a anunțat Ministerul de Interne că poliția locală și-a făcut datoria și a arestat un grup periculos de sataniști la cimitirul „Dumbrava”. Presa locală a publicat articole de mare laudă pentru vigilența poliției care a prins pe sataniștii care au vandalizat cimitirul cu pricina. Grupul celor arestația fost dus în cimitir pentru reconstituire, unde polița i-a fotografiat și s-a pozat cu ei, iar câteva poze cu grupul aflat printre crucile trântite la pământ au apărut în mai multe ziare din țară.
Câteva zile mai târziu, părinții vinovaților (în majoritatea cazurilor, părinți despărțiți) au fost obligați să accepte să plătească toate daunele pricinuite de odraslele lor care au recunoscut cu toții că distrugerile pricinuite au fost făcute de ei. Ministerul de Interne a lăudat acțiunea poliției care a putut recupera sumele necesare pentru refacerea monumentelor distruse. Cinste poliției locale pentru vigilența arătată!
țț
Capitolul XVIII
România, fără să fie un stat sută la sută maritim, precum Anglia, Statele Unite, Canada, Franța, Japonia, Italia, Spania, Rusia etc., se situase pe locul al șaptelea în lume cu cele 390 de nave comerciale pe care le avea în anul 1989 și cu cele 17.000 de nave fluviale. Întreaga flotă maritimă românească era grupată la IEFM NAVROM: Flota de Pescuit Oceanic, la Tulcea și Flota de Pescuit Fluvial, la Galați. Flota maritimă cuprindea cargouri de 3000 de tdw până la mineraliere de 165.000 de tdw. Ca tonaj, flota noastră avea în jur de 17 milioane de tdw, ocupând locul al șaptelea pe glob, depășind flotele unor țări precum Franța și Germania. Valoarea de piață a flotei era de 4,6 miliarde de dolari. Din punct de vedere al capacității comerciale, România se afla pe locul 28 pe glob, imediat după Grecia, Cipru, Norvegia, Malta, Rusia, Italia, Turcia și Ucraina (să nu uităm că, oficial, sunt 196 țări pe glob). După criteriul mărimii flotei comerciale, țara noastră se afla pe locul 26 în lume. Firește, aceste locuri erau destul de convenabile. Cu trecerea anilor însă, din locurile acceptabile în care se afla, România ajunge să-și piardă repede pozițiile considerate favorabile.
După căderea comunismului, din rândurile foștilor lideri comuniști bogați sau din rândurile unor politicieni escroci de meserie, s-a ridicat o clică de devastatori fără scrupule care, prin procedee murdare știute numai de ei, au reușit să spulbere cu repeziciune și criminală îndemânare aproape întreaga flotă maritimă, rămânând astăzi doar cu șase mari vase din această categorie, dintre care două inutilizabile încă.
În 1990 un număr de 15 mari vase maritime ale Petromului, sub pretextul că erau casate, au fost oferite mai mult pe gratis (zice-se) unor firme maritime străine (gurile rele spun că vânzarea s-a efectuat pe prețul modic de 1 dolar bucata, deși s-a calculat că doar cu suma de numai 20 de milioane, fiecare vapor ar fi putut fi reparat și ctotal recondiționat, redevenind ca și nou. În realitate, pierderile erau de peste 300 de milioane de dolari, iar prejudiciul ar fi costat în diferența dintre valoarea reală a celor 15 vase și prețul la care ele au fost vândute prin contractul de shipping în derulare la data vânzării. (Aceasta este concluzia consemnată în așa numitul dosar „Flota”).
154
Deși manevrele de subtilizare a flotei și a banilor au fost strict secrete și cu măiestrie ascunse, Comandorul „Răzbunătorilor” a putut depista un nume de vârf din mafia acestor profitori și din momentul în care l-a descoperit, l-a luat serios în obiectiv ca țintă principală, dorind să-l prindă viu.
La puțin timp după demascarea acestui complice în vânzarea flotei, individul a fost arestat, dar plătind niște avocați iscusiți, învârtindu-se cu mâinile pline de valută printre marii justițiari și apelând la documente falsificate și martori falsi, acuzatul a fost pus în libertate după numai câteva luni de detenție. Parcă în semn de sfidare pentru cei ce-l arestaseră, fostul acuzat și-a cumpărat unul dintre cele mai luxoase vaporașe particulare. Este vorba de Adolin Bosăreanu, fost absolvent al Institutului Superior de Marină, un inginer inteligent, specialist în motoare de nave, care lucrase la IEFM Navrom Constanța. El știa totul despre dispariția „în neant” a celor 15 vase românești, mai ales că fusese principalul intermediar între
echipa secretă de negociatori români care puneau la mezat navele românesti și brokerul norvegian Knut Lartman care, în urma acestei tranzacții secrete, s-a ales cu un câștig net de 600.000 de dolari. Nu a trecut mult de la întâlnirea delegatului Adolin cu brokerul norvegian și inginerul român și-a permis să-și cumpere unul dintre cele mai luxoase iahturi, în valoare de 10 milioane de euro.
Pe lista companiei Black Sea Bouts se aflau cele mai frumoase mărci: Janneau, Ranger, Ranieri, Glastron, Larson și alte câteva ambarcațiuni pentru românii din clasa medie și peste medie. Ele erau aduse de firma Neptun Yacht Romania cu bani proprii și apoi revândute profitabil.
Comandorul Corbeanu a putut afla o parte din misterul celor două întrebări pe care și le pusese în legătură cu activitatea inginerului Bosăreanu: de ce a scăpat atât de ușor de justiție și cum, la puțin timp după eliberarea din detenție, și-a putut permite a cumpăra un iaht de 26 m lungime, cu salon, cu dormitor și punte de plajă, marca HSM, Made in Germany... La fel de repede a obținut și permis de navigație precum și dreptul de a parca în unicele porturi de staționarea iahturilor, unul aflat în portul turistic Tomis din Constanța și celălalt la Eforie Nord. Acolo, la Eforie, obișnuia cel mai mult să-și acosteze iahtul de lux pe care îl botezase „Speranța”. Era locul cel mai potrivit unde închiriase un debarcader cu o poziție mai ferită de
ochii curioților. Pentru că la bordul „Speranței” ținea un fel de seif ce ascundea toate afacerile secrete cu vânzarea flotei, iahtul era în permanență
155
păzit, zi si noapte, de doi body-guarzi înarmați. Comandoul și echipa sa, după căutări minuțioase, descoperise, în sfârșit, unde era ancorată„Speranța”, filmase locul și împrejurările și, în apropiere de țărm, parcase un autoturism din care doi ordiscorieri supravegheau necontenit orice mișcare ce se petrecea în jurul „Speranței”.
Într-o vineri, Corbeanu, stabilit temporar cu stafful său la sediul secret al inclusierei din Constanța, primi prin radio informații codate care l-au ajutat să se pregătească de o acțiune de mare precizie, programată să aibă loc pentru a doua zi, adică în ziua de sâmbătă. În baza acestor informații, el își întocmise întregul plan de răpire a lui Bosăreanu, după opiniile lui, personajul cheie în descifrarea întregii afaceri cu dispariția flotei românești. Întrucât comandantul vasului turistic „Riviera” din portul Tulcea era membru al organizației ORDISCOR, deci un ordiscorier de nădejde, acesta, fiind solicitat de urgență, a venit cu „Riviera” lui în fața stațiunii Eforie Nord. Ea era o cunoscută ambarcațiune turistică locală și naviga deseori pe lângă țărm în apele teritoriale, așa că nu atrăgea cu nimic atenția gardei de coastă. De pe puntea vasului a fost trimisă o barcă de salvare spre
debarcader de unde Comandorul Corbeanu, împreună cu alți trei ordiscorieri din propria lui gardă, au fost luați de pe țărm și aduși la bordul vaporașului tras mai spre larg. De acolo au studiat prin binoclu rada portului turistic și prin sextant poziția vasului„Speranța”. Între Comandor și cei aflați în automobilul-observator de pe țărm exista un permanent dialog informativ.
Spre seară, colegii din mașina aflată nu prea departe de iahtul lui Bosăreanu au anunțat că pe iahtul acestuia au sesizat o mișcare suspectă. Mai precis, faptul că pe vas au început să sosească diferiți invitați. Era vorba deci despre pregătirea unei petreceri ce urma să aibă loc, ca în fiecare week-end, o chermeză din categoria celor de pomină, cu gustări și băuturi alese, cu femei frumoase, cu muzică și dans, urmate de o croazieră în larg.
Comandorul s-a considerat în acea zi un om norocos, deoarece petrecerea de pe iaht îi oferea un prilej excelent să aplice secvență cu secvență scenariul răpirii pe care îl considera un necesar act patriotic. În acest sens, nu trebuia să se facă nici cea mai mică greșeală.
După apusul soarelui, pe la orele 21,30, fiind o seară frumoasă de vară, din serile cele fără lună, în luminile becurilor de pe bord, reflectate de
156
apele jucăue din jurul ambarcațiunilor, se distingea parcă și mai bine prin binoclu forfota mai puțin obișnuită de la bordul „Speranței”, unde se vedeau mai multe lumini aprinse ca de obicei. Se puteau distinge siluetele invitaților în mișcare. Acestea se împuținau, deoarece dispăreau atunci când siluetele coborau în corpul vasului.
– Body-guarzii nu au dispărut de pe punte! - așa comunicau cei din automobilul de pe țărm. Îi urmărim cum se mai plimbă când și când, dar mai mult se văd discutând împreună. Unul stă la pupa iar altul la proră. Amândoi poartă arme automate pe umăr....
– Treaba este mai serioasă decât ne-am închipuit, observă unul din însoțitorii Comandorului. Body-guarzii par a sta ca niște cerberi cu ochii în zece. Dacă nu-i anihilăm fără zgomot, nu putem intra în iaht.
– Și ce, ți-e frică de ei? îi replică Corbeanu râzând. Cum, adică, să-i anihilăm? Vrei să spui, să-i ucidem? Vă mai spun a nu știu câta oară că eu detest violența, iar când v-am ales pe voi, știam că am ales pe cei mai buni judocani, bine antrenați. Chiar ți-e frică?
– Nu, domnule Comandor, nu de frică este vorba, ci de faptul că nu avem voie să facem nici cea mai mică eroare, nici cel mai mic zgomot, pentru a nu-i determina să tragă în noi.
– Exact, dar pentru că asta-i la mintea cocoșului, planul făcut de mine și pe care vi l-am explicat amănunțit, nu are cum să dea greș.
– Putem să ne îmbrăcăm de-acum în scafandri?
– Nu, doar v-am spus că am schimbat puțin tactica. Scafandrii vor veni în urma noastră, cu cealaltă barcă, îl lămuri Comandorul, însă asta numai după ce cucerim noi iahtul și-i evacuăm pe toți de la bord în cele cinci bărci goale aduse de echipa mea și pregătite să-i poarte pe pasageri în larg, în derivă, pentru cel puțin o jumătate de oră, timp în care noi dispărem pe uscat cu victima și documentele lui. Scafandrii vor monta un explozibil chiar sub elicea vasului, iar noi încercăm să-l scufundăm prin explozibilul montat la bord și programat prin ceas să detoneze, deși nu garantez că dinamitele îl vor distruge complet pentru a-l da repede la fund, după cum vrem noi... Asta rămâne de văzut.
– Și cam când intervenim noi? căci, vedeți, deja s-a înserat bine...
– La 21,30 trebuie să fim neapărat pe iaht. Cu body-guarzii nu văd nici o dificultate. Îi luăm prin surprindere și îi dezarmăm, apoi le punem
157
cătușe. Mai avem exact o oră... Haideți să ne îmbrăcăm costumele cauciucate de submersie și tancurile de oxigen. Nu vom lua decât pistoalele izolate în tocuri waterproof, aparatele de comunicat și, bineînțeles, căngile cu scările flexibile de abordare. Am exersat ieri abordarea și ați văzut că a mers perfect. De ce n-ar merge și azi, "pe viu"? Pe iahtul lor e și mai simplu de cățărat. Ieșim din apă fără zgomot, căci paznicii vor fi mai mult cu ochii pe țărm și-i vom lua prin surprindere. Eventual, ne vom servi chiar de armele lor, deși cei din mașina Dacia de pe țărm ne vor aduce imediat automatele noastre și explozibilele mari. Acum cred că e clar pentru toată lumea. Eu așa sper.
– Perfect, răspunseră ordiscorierii din garda Comandorului.
– Atunci - la treabă, flăcăi! ordonă el. Îmbrăcarea și îmbarcarea! Doamne ajută! și se închină de trei ori.
Cei patru se îmbrăcară și se urcară în barca cu vâsle în care luaseră tot ce aveau nevoie. Vâsliră încet, până la vreo 100 de metri de „Speranța”; apoi au oprit barca lângă iahturile aliniate în paralel. Din barcă s-au aruncat în apă și s-au scufundat, înaintând mai mult pe sub apă. Când și când, ieșeau să privească unde sunt, apoi iarăși se scufundau... Ieșiră toți patru la o distanță de circa cinci metri de iahtul urmărit. Paznicii fumau liniștiți, stând cu fundul pe barele de grilaj care mărgineau intrarea principală în corpul vasului. Erau veseli și râdeau din când în când, căci se amuzau spunând bancuri cu Bulă. Comandorul ieși primul din apă și puse în vârful harponului cârligul cu scările de frânghie și plastic, fixându-le la pupa
ambarcațiunii. El urcă atent scara, urmat de tovarășii lui. Se aflau exact în spatele body-guarzilor care continuau să vorbească tare și să râdă, trăgând amândoi când și când din țigări. Mult mai veseli păreau să fie cei dinăuntru, fiindcă se auzeau râsete și muzică în micuțul și intimul salon de oaspeți construit în pântecele navei.
Cei patru intruși pășiră tiptil pe puntea iahtului și scoaseră pistoalele din tocurile protectoare. Când ajunseră în spatele paznicilor, Comandorul îi puse unuia din body-guarzi pistolul în tâmplă, iar cu mâna dreaptă îl cuprinse din spate pe după gât și îi spuse calm fără să strige:
– Mâinile sus, drăguțule! Sst... Suntem poliția...
La fel făcură și colegii lui cu celălalt, pe care unul îl apucă din spate pe după gât, iar ceilalți doi i-au pus pistoalele drept în față.
158
Paznicii rămaseră paralizați de frică și nu scoaseră nici un cuvânt.
– Bine v-am găsit, cerberilor, le zise el. Din clipa asta, misiunea voastră a încetat și trebuie să ne predați armele, îi lămuri Corbeanu. Vă
avertizăm că vasul vostru este înconjurat de 20 de polițiști înarmați și dacă scoateți o vorbă, vă achităm. Sper să nu fie cazul. Ați înțeles?
– Da, răspunseră amândoi.
– Trebuie să înțelegeți și să ne înțelegem. Iar acum aduceți binișor mâinile la spate, să vă punem cătușele. După ce îl arestăm pe domnul Bosăreanu, voi veți fi eliberați. Vouă nu avem de gând să vă facem nimic, este clar?
– E clar, să trăiți. Noi nu avem nici o vină...
– Știu, însă voi doi rămâneți aici, afară, culcați cu fețele la podea și sub paza noastră. Ãsta-i ordinul de sus și trebuie să colaborați cu autoritățile. Ați înțeles, flăcăi? Apoi vă eliberăm...
– Am înțeles, să trăiți! Așa vom face.
Comandorul lăsă pe cei doi body-guarzi sub escorta unuia din ordiscorierii lui, poruncindu-le să stea așa culcați la podea până se va termina acțiunea de arestare a bossului, apoi scoase aparatul de comunicare pe unde ultrascurte și anunță:
– Alo, echipa din mașină! Veniți repede cu detonantele. Nu ne mai trebuie arme. Iahtul este în mâinile noastre. Over! Apoi luă legătura cu barca scafandrilor, spunându-le: suntem deja pe iaht... Veniți repede să montați explozibilul la elicea propulsoare. M-ați auzit? Over!
– Auzit. Venim. Over!
Comandorul luă pe umăr kalashnikovul unuia din paznicii arestați și se pregătea să intre în salonașul plin de veselie. Lui nu i se cunoștea bine fașa, deoarece era îmbrăcat în costum subacvatic, cu cască mulată pe capul lui până mai sus de bărbie și prelungită pe frunte până la ochi iar peste ochi avea ochelarii subacvatici pe care îi șterse de picături. La fel arătau și cei doi însoțitori ai lui, dintre care unul ținea un pistol în mână iar celălalt arma automată confiscată de la paznicii arestați.
Toți trei coborâră scările, deschiseră încet ușa salonului și traseră câteva rafale în tavan. Cei din salon au țipat încremeniți. Erau patru bărbați
159
și șase fete tinere, una mai frumoasă decât alta și fuseseră surprinși la o masă încărcată chiar când ciocneau niște cupe de șampanie. Doi din bărbați erau tineri, iar doi mai în vârstă, dintre care unul de vreo 60 de ani, cu chelie și plinuț la față.
– Suntem organizația națională „Răzbunătorii poporului român” și vă declarăm arestați! le strigă tare Comandorul. Cine mișcă sau va scoate vreun telefon mobil va fi împușcat pe loc. Nu aveți voie să scoateți nici un cuvânt. Domnule inginer Adolin, te rog oprește muzica.
Unul din cei patru bărbați se ridică de pe scaun, se apropie de aparatul de radio cu șase boxe amplificatoare și opri muzica.
– Iar acum fă-te spre noi că trebuie să te întrebăm ceva...
– Spuneți ce doriți.
– Þi-am spus să nu vorbești neîntrebat, zbieră Corbeanu cu o voce de stentor, spre a-l intimida. Și mai trase o rafală în difuzorul din colțul salonului făcându-l țăndări. Domnișoarele țipară disperate astupându-și urechile și toate începură să plângă.
– Vreau liniște! strigă Comandorul. Cine bocește va fi scos afară pe punte, împușcat și aruncat în apă.
Deodată s-a făcut o liniște apăsătoare, punctată de câteva sughițuri înlăcrimate abia reținute.
– Va să zică, se poate... Domnule Bosăreanu, în secundele următoare, va trebui să ne predai toate documentele cu privire la afacerea cu flota maritimă. Ai la dispoziție un singur minut.
– Care documente? Nici nu știu despre ce vorbiți...
– Eram sigur că așa vei spune. Iar dacă nu știi, vino cu noi sus pe punte. Acolo vei fi executat prin decapitare lentă pe care o vom filma și o vom trimite familiei. Ce-i mai important: dosarul sau viața ta? Așa procedăm noi cu toți cei care refuză. Haide, luați-l! ordonă el colegilor săi care îl apucară imediat de subțțori.
– Nu, nu faceți asta, strigară câteva fete speriate. Vă rugăm... Adoline, dă-i-le dacă le ai...
– Bine, uite că vi le dau, dar nu sunt ale mele. O să vedeți... Și, cu mâinile tremurând, deschise o cutie metalică pe care stătea televizorul cu ecran plat și cu cristale lichide, pe care îl dădu la o parte cu o singură mână... Era un dosar gros cât trei volume de Enciclopedia Britannica puse unul peste altul. Luați-l, dar veți vedea că activitatea mea consemnată acolo nu este o inițiativă proprie și vina mea este cea mai mică din toate...
160
– Asta rămâne de văzut. Vom cerceta și, la nevoie, îl vom publica pe tot, pe internet și pe YouTube, să știe toată țara și toată omenirea ce ticăloși își bat joc de neamul românesc. Și tu ești unul dintre ei, domnule Adolin. Să-ți fie rușine, criminalule! Astăzi vei înțelege ce înseamnă forța poporului!
Pe când îi vorbea, se auzi o voce în interfonul său:
– Suntem noi scafandrii. Ce urmează să facem acum?
– Faceți absolut tot ce v-am spus înainte! Nimic mai mult. Atașați, deci, explozibilul sub elicea iahtului si fixați cronometrul de detonare la orele 23,45 fix. Repetați ora!
– Am înțeles, la 23,45 fix.
– Corect și succes!
– Ce aveți de gând, întrebă Bosăreanu, să-mi aruncați iahtul în aer? Știți cât m-a costat? Zece milioane de euro! strigă el disperat. Zece milioane!
M-ați nenorocit, fiindcă îl luasem mai întâi în leasing, apoi am convenit să plătesc banii gheață!
– Din banii cui? se enervă Comandorul. Ai poporului român care moare de foame?
– Nu, din banii mei! strigă înspăimântat proprietarul vasului.
Auzind ce spune, Comandorul îl privi cu scârbă și dispreț:
– Ascultă, domnule Adolin, nu fi mârlan! Vrei să mă prostești? Mi-ar fi rușine să mai spun așa inepții jignitoare. Oricum, vasul va fi distrus în minutele următoare. Poate că explozia de la motor nu va fi suficientă, așa că, spre a nu mai avea dubii, îl vom dinamita și în interior, să fim mai sigur că-l ducem pentru totdeauna la fund.
– Cu noi aici? strigară ceilalți speriați.
– Nu. Pe voi vă vom evacua în larg cu bărcile de afară care vă așteaptă. Îl arestăm doar pe domnul Adolin. Ceilalți veți fi liberi, dar nu imediat. Auzind vestea, oaspeții se mai înviorară puțin. Una din domnișoarele de acompaniament chiar surâse ușor.
Se auzi din nou o altă voce în aparatul Comandorului:
– Suntem deja aici pe vas. Suntem pe punte, afară. Venim înăuntru? Am adus și dinamitele.
– Veniți aici, cu ochelari negri pe ochi. Intrați...
Imediat se deschise ușa și în salon intrară doi ordiscori înarmați și cu pachete de dinamită sub braț.
– Chiar vreți să-mi distrugeți iahtul? interveni din nou proprietarul vasului.
161
– Din clipa aceasta, domnule Adolin, îți interzic categoric să mai clămpănești și îți ofer o misiune nobilă: să potrivești singur ora de detonare a dinamitelor. Băieți, voi conectați șalterul electric al detonatorului, căci domnul Adolin va fixa explozia pentru ora 23,45. Toată lumea afară, vă rog... Iar voi începeți treaba. Hai, grăbiți-vă să îmi predați mie telefoanele mobile...
În mai puțin de zece minute, dinamitele au fost conectate la detonatorul cu ceas. Somat cu pistolul la ceafă, proprietarul vasului, nu avu încotro și plângând în surdină ca un copil, potrivi cu mâna lui timerul detonatorului, la ora 23:45, după care a fost încătușat cu mâinile la spate și scos afară de cei doi ordiscorieri veniți ultimii pe bord. La ieșirea pe punte îi zări pe cei doi paznici ai lui lungiți la pământ, dintre care unul, când îl văzu, strigă cu glas icnit:
– Suntem și noi aici, domn’ inginer...
Bosăreanu se opri în dreptul lui și-i trase cu putere un șut în umăr, după care îl scuipă cu o flegmă și îl înjură:
– Ptiu! futu-vă muma-n cur de trădători nenorociți! Scap eu și a doua oară și am să vă arăt cât costă toate trădările de curve cu două fețe ca voi!
– Arăți pe p... mă-tii, că nu mai scapi a doua oară, fiindcă cu poliția română nu te joci!
– Care poliție, idiotule! că ăstia-s „Răzbunătorii”, nu-s polițiști, îi răspunse Bosăreanu.
– Atunci am belit-o amândoi, și eu și tu! îi răspunse bodyguardul.
– Haide, haide și tacă-vă fleanca la amândoi, că nu-i timp de ceartă acum, fiindcă iahtul sare în aer peste puțin timp, strigă Comandorul. Băieți, duceți-l pe bossul ăsta la mașină, că vin și eu imediat. Mai întâi eliberăm deținuții. Scoateți-le cătușele la cei doi body-guarzi.
Paznicii iahtului fură ridicați în picioare. Unul dintre ei, cel mai tăcut, întrebă:
– Și nouă ne dați drumul?
– Da, și vouă, dar mai aveți o misiune de îndeplinit. Care te pricepi la telefoanele mobile? întrebă Comandorul în timp ce îi descătușa.
– Amândoi ne pricepem. De ce? întrebă el.
162
– Ca să luați telefoanele acestea ridicate de mine. Sunt șapte la număr. Le scoateți amândoi bateriile pe care mi le dați mie.
– Da, le scoatem amândoi. Durează repede. Așteptați puțin, șefu’! - și, în două-trei minute, toate telefoanele au fost golite de baterii.
– Mulțam, dar mai aveți o misiune: să ajutați pe toți invitații de aici să coboare de pe iaht, dar nu pe țărm, ci pe-aici, pe lângă proră, spre apă, în bărcile pe care le vedeți jos. În fiecare barcă sunt doi membri de-ai noștri înarmați și ei îi ajută pe cei debarcați de voi, iar voi vă urcați după ei, însă ultimii. Oamenii noștri vă vor duce pe toți în larg pentru o jumătate de oră, apoi vă vor debarca pe țărm. Și să nu întrebați de ce. E nevoie să vă mai explic odată? Bă, s-a-nțeles?
– Bine, șefu, nu-i nevoie. Așa vom face, îi răspunse cel scuipat de domnul Adolin.
– Alo, domnișoarele și domnii invitați, îi atenționă Comandorul. Înainte de a coborî în bărci, veniți să vă dau înapoi telefoanele mobile. Nu avem nevoie de celularele voastre, dar nici voi nu o să le puteți folosi pe moment, fiindcă le-am scos bateriile. O să le cumpărați mâine altele. Și acum coborâți cu atenție. Au revoire, good-bye, la revedere, ciao! Bun voiaj pe mare!...
Cei aflați în bărcile de jos prinseră pe fiecare în brațe - câte doi în fiecare barcă - și așa s-a golit tot iahtul. A fost nevoie de numai cinci bărci - una devenise în plus - dar toate șase (a șasea era de rezervă) porniră spre larg într-o mică promenadă de circa o jumătate de oră. Înainte de a porni, Comandorul le făcu tai-tai cu mâna, un gest ironic, apoi își privi ceasul. Sub brațul drept, ținea strâns dosarul prețios. Era destul de greu - și la propriu, și la figurat... Scafandrii ieșiseră mai demult de sub vas, precizând că ei au fixat explozia tot pentru ora 23,45.
– Ați făcut o treabă minunată, li se adresă el acestora. Iar acum retrageți-vă la „Riviera” și cum ajungeți, spuneți-i căpitanului să se
întoarcă la Tulcea imediat, evitând garda de coastă. Mai anunțați-l pe doctor că, alături de voi merg și doi dintre aghiotanții mei. Iar eu și
ceilalți trei colegi, mergem acum la mașină unde prizonierul nostru deja a fost dus legat. După ce mă schimb, pornim imediat spre Bază unde vom sosi cam pe la trei și jumătate-patru dimineața. O să vă contactez. Să fiți pe fază. Operația din seara asta a mers perfect. Încă o dată vă mulțumesc și la revedere, băieți.
163
– Să trăiți și aveți grijă, răspunseră colaboratorii lui și porniră grăbiți în larg. După ce se mai îndepărtară, Corbeanu scoase micuțul lui transmițător și comunică scurt:
– Venim!
Comandorul și colegul său, mergând cu pas alert, ajunseră la mașină, scoaseră din port bagaj costumele noi de haine, se îmbrăcară
cu ele și, în locul unde au fost hainele au pus voluminosul dosar înfășurat într-o folie de plastic. Dosarul avea coperte tari care imita pielea și conțineau, printre numeroase documente, istoricul navelor vândute, contractele semnate cu străinii, actele financiare, așa zisele legalizări, facturi de bancă și alte file importante. Era o captură extrem de prețioasă.
Se urcară în mașină pe locurile din spate, în următoarea ordine: Corbeanu stătea în marginea stânga, în spatele șoferului, lângă el inginerul capturat, Adolin Bosăreanu, căruia i s-au mutat poziția mâinilor încătușate la spate, cu mâinile în față, tot încătușate, iar în partea dreaptă a celui arestat era aghiotantul Comandorului. Deci Bosăreanu se afla la mijloc, în imposibilitatea de a mai scăpa, fiind una din capturile cele mai prețioase din câte au putut face vajnicii „Răzbunători” de-a lungul întregii existențe a organizației. Asadar, planul de răpire a acestui mare vânzător al flotei (sau, oricum, unul din cei mari, până la proba contrarie), reușise până în cele mai mici detalii.
Înainte de a porni mașina, Comandorul încercase un dialog cu persoana răpită aflată în dreapta lui, dar văzând că nu vrea să scoată nici un cuvânt, băgă mâna în buzunarul stâng, de unde scoase un spray cu un miros foarte plăcut de parfum, fără pic de toxicitate, însă cu efect narcotizant destul de puternic, i-l spreie în nas, iar nenorocita victimă adormi în mai puțin de două minute și începu să sforăie lung lăsându-și capul pe umărul drept al călăului său care îl împinse de vreo câteva ori fără succes, căci de fiecare dată capul îi revenea căzând spre stânga. Atunci Corbeanu a convenit cu colegul său să-i scoată lui Bosăreanu cătușele. În timp ce i le scotea, afară se auzi o bubuitură puternică. Pentru o clipă, auzind bubuitura, arestatul deschise ochii însă îi închise repede la loc. Comandorul își privi ceasul. Era ora 23,45 și masina se îndepărtase binișor de Eforie Nord.
Explozia venise din rada portului turistic unde „Speranța” bubui de două ori cu tunete îngrozitoare, odată dedesubt și a doua oară în interiorul ei,
164
la foarte mici intervale de timp. Fusese o explozie percepută ca una singură, prelungită, și s-a dovedit destul de puternică de vreme ce, la
auzul ei, cel care îi potrivise ceasul detonării a putut-o auzi prin somn chiar și din interiorul mașinii. (Explicația era că geamul de la ușa din spate, din dreapta fusese ușor deschis pentru a intra aer proaspăt). La numai câteva secunde după explozie, victima adormi din nou, tot cu capul căzut pe umărul Comandorului care, în cele din urmă, adormi și el sprijinindu-și capul obosit de capul celui din mijloc. Cam așa au adormit amândoi până au ajuns la destinație. Au fost, desigur, momente grele pentru ei, din două cauze diferite...
Poliția sosi în apropierea locului exploziei, însă numai după vreo jumătate de oră și nu putuse afla prea multe de la cei câțiva trecători nocturni pe care îi tot întreba. Toți afirmau același lucru: bubuitura se auzise dinspre portul turistic, însă acolo nu se vedea nici o urmă și nici un foc.
La ora 3,35 dimineața, autoturismul Dacia venind de la Eforie, a ajuns cu bine la baza secretă a „Răzbunătorilor”, iar pe la ora cinci și jumătate, înainte de răsăritul soarelui, în locul unde fusese ancorată „Speranța”, mai ieșeau, când și când, mici bolboroseli și băsicuțe de aer la suprafață pe care numai niște ochi atenți le-ar fi putut percepe. Și totuși acești ochi iscusiți au existat, când o pereche de tineri care făceau jogging matinal pe lângă rada portului turistic au văzut bolboroseala apei și s-au oprit o clipă să o studieze, iar în clipa aceea și-au amintit că, în altă dimineață, exact în spațiul gol, se aflase un iaht pe care îl admirau cu jind, fiind locul unde fusese ancorat unul din cele mai luxoase iahturi văzut de amândoi în rada portului turistic Eforie Nord. Unul din ei a scos telefonul și a anunțat poliția care căutase înainte în zadar să-și explice cauza bubuiturii din noaptea trecută.
165
Capitolul XIX
A fost nevoie de patru persoane pentru a-l putea scoate pe inginerul Bosăreanu din automobil și pentru a-l putea transporta în camera rezervată lui, unde îl aștepta un pat curat. Când s-a trezit târziu, a doua zi, și-a adus aminte ce se întâmplase cu el și s-a îndreptat spre ușă. Ușa era închisă pe dinafară. A ciocănit de câteva ori cu putere si usa i s-a deschis. Doi ordiscorieri înarmaÑi l-au invitat
afară. Nici unul nu mai avea fețele acoperite, fiindcă ordinul care cerea ca ordiscorierii să apară mascați s-a revocat definitiv.
– Doriți să vorbiți cu domnul Comandor? întrebă unul din ei.
– Nu, doresc să merg la toaletă. Unde aveți WC-ul aici?
– Urmați-ne, îi răspunse cel care l-a întrebat ce dorește.
Amândoi l-au escortat pe un culoar lung în care, din niște difuzoare invizibile ascunse în tavan, se auzeau ore întregi în surdină sute de melodii superbe interpretate de maestrul Gheorghe Zamfir la nai, acompaniat de diferite orchestre. Muzica aceasta, intercalată și cu melodii de tip New Age, crea o atmosferă de calm și de liniște, precum zumzetul molcom și dulce dintr-un stup unde albinele lucrează clipă de clipă. În capătul culoarului se afla o sală de baie de o curățenie perfectă, cu toate instalațiile sanitare noi. Când ieși, celălalt însoțitor, primind instrucțiuni prin minitransmițătorul portabil, l-a informat:
– Domnul Comandor vă așteaptă în biroul dumnealui, dar mai întâi m-a rugat să vă însoțim să luați micul dejun.
– Bine, am să-l iau.
Cei doi l-au dus într-o sufragerie unde l-au invitat la o masă încărcată cu mai multe preparate dintre cele mai gustoase: crenvurști, salam, pește
prăjit, ceai, cafea, lapte, brânză, unt, icre negre, pâine, fructe, prăjituri, sucuri ș.a.
– De aici puteți să alegeți tot ce doriți, apoi să luați loc la masă.
Invitatul își alese o tavă pe care și-a pus o cană mare în care și-a turnat lapte și cafea; mai luă doi crenvurști, pâine și mergând cu tava în mână, s-a așezat la masa cea mai apropiată. Însoțitorii lui mâncau și ei la o altă masă. Peste un sfert de oră s-a auzit un semnal sonor și o voce dintr-un difuzor ascuns.
– Vă aștept la mine.
166
Ordiscorierii însoțitori se sculară și îl luară cu dânșii. După ce au străbătut un alt culoar, s-au oprit în dreptul unei uși negre la care au ciocănit ușor. Îl împinseră pe prizonier cu delicatețe din spate și unul din ei îi deschise ușor ușa, dar ei nu intrară.
– Bună dimineața, domnule inginer, luați loc și vă rog să fiți deosebit de atent la ceea ce urmează să vă spun, deoarece amândoi avem în acest moment o responsabilitate istorică petru țara și poporul român. Vă rog să nu puneți nici o întrebare până ce nu termin eu ceea ce am de spus...
Spre deosebire de seara precedentă când l-a răpit, de data aceasta Comandorul îi vorbea cu multă condescendență. Invitatul se așeză, dar nu răspunse la salut.
– Domnule Bosăreanu, deoarece nu este timp de pierdut, va trebui să fim foarte operativi în deciziile ce urmează a fi luate. Organizația noastră, în măsura în care poate, vrea să normalizeze din umbră situația extrem de periclitată în care se află țara noastră. De la Revoluția anticomunistă încoace - îi zic Revoluție pentru că așa ne-am obișnuit, dar știm noi mai bine ce a fost - de la acest moment istoric, zic, corupția din România a pornit de la trap la galop și a atins în zilele noastre apogeul, încât dacă vom continua așa încă puțin, cu tunuri financiare în toate sectoarele economiei naționale, cu lupte inter și intrapartinice, cu ambiția și mândria diabolică de a arăta omenirii care dintre noi e cel mai cel în politică și în miliarde,
sfidând sărăcimea și prostind-o prin mass-media, îndeosebi prin presa și televiziunile de clan aservite jefuitorilor, vom colapsa fără putința de a ne mai redresa vreodată, fiind în pericolul de a dispărea ca țară și ca națiune, iar inamicii noștri chiar asta așteaptă. Ne aflăm aproape în ceasul al doisprezecelea... Să nu fim inconștienți! Corupția este un cancer superdevorator, iar cancerul care vrea să distrugă un organism atacându-l și extinzându-se, atunci când ucide organismul nu știe că omorându-l moare și el. Mai mult ca niciodată, am intrat și noi în metastaze și suntem aproape de această catastrofă... Lăsând la o parte, micile găinării, care se numără cu sutele de mii la noi în țară, marile acte de corupție și de jafuri uriașe din avuțiile României, izvorâte din egoismul și lăcomia omenească, prevalează sfidător și ele au debilitat în așa măsură economia țării, încât dacă nu ne oprim picajul căderii în prăpastia fără fund, atunci vulturii hămesiți veniți din afară, ne vor sfâșia cadavrul. Și de fapt îi jignesc pe bieții vulturi, căci inamicii noștri nu sunt vulturi, ci niște alogeni ajutați de aserviții lor de aici care ne vin zâmbind, crăpându-le buza să ne fure toate bogățiile interne, înrobindu-ne prin avansări de împrumuturi financiare mari peste alte împrumuturi mari, ca, la un moment dat, să nu le putem achita deloc și ca să
167
ni le plătim apoi cu bogățiile ce ni le-a dat Dumnezeu sau chiar cu teritorii din patria noastră... Cazul flotei române vândute, în care dumneavoastră, conștient sau inconștient, ați jucat un rol esențial, este printre cele mai grave, printre cele mai strigătoare la cer... Organizația noastră, ORDISCOR - Organizația de Distrugere a Corupției din România, căci asta înseamnă ea - știe deja o parte din nenorocirile pe care ni le-ați pricinuit, dar nu știe tot și ar vrea să știe, desigur, totul. Absolut totul. De aceea, v-am adus aici: să ne spuneți cinstit, de-a fir a păr, toată istoria acestei crime abominabile cu flota românească. Să ne spuneți, deci, adevărul... Înainte de a vă da cuvântul, vă fac o mărturisire: noi nu ucidem pe nimeni, nu tăiem gâtul nimănui cum fac teroriștii arabi; nu batem și nu schingiuim absolut pe nimeni, precum se zvonește și precum noi înșine lăsăm să se creadă că ar fi adevărat. Este o psihologie care face parte din tactica noastră. Nu am făcut asta niciodată și nici nu o vom face... Dar zvonurile circulă repede, au priză ușoară la public, iar zvonurile astea ne ajută destul de bine. Faptul că părem fioroși nu este deloc rău pentru hoți, fiindcă îi sperie întrucâtva. În plus, omul de rând, majoritatea, se bucură serios auzind că există cineva care îi apără și care se răzbună pe răufăcători; se bucură că la rău se răspunde cu rău sau cu pedepse capitale în țara unde pedeapsa cu moartea nu există... Creștinește vorbind, nici un rău nu ar trebui să bucure pe nimeni. Dar ce să-i faci, asta-i firea omenească, predominată uneori de energii negative... Așa sunt oamenii de când e lumea și așa cred că vor rămâne încă multe perioade istorice: se bucură când cel rău este anihilat... Iar cei răi se bucură când cel bun este anihilat... Bazându-ne pe această slăbiciune omenească, noi am speculat-o cât am putut și ne-am făcut respectați chiar și de mulți oficiali. Bineînțeles că frica și aspectul unui terorism virtual a jucat și joacă aici un rol esențial. Guvernul ne semi-tolerează, deși mulți guvernanți, implicați și ei în corupție, ar vrea să ne distrugă. Au încercat și vor mai încerca așa ceva și pe viitor. Nu este deloc ușor să le ținem piept și de aceea vom accentua procedeele de intimidare. Este o tactică a noastră, a mea personală, dacă vreți, și cu ea timorăm cu succes pe cei vinovați, convingându-i că îi vom ucide în chinuri groaznice, că le vom scoate ochii, că le vom tăia mâinile, cum fac cei care aplică legile Coranului pentru hoți ori că îi vom decapita (și pentru a-i speria și mai rău, le punem scene video de decapitare realizate de islamici, lăudându-ne că sunt pedepse practicate de noi). Operăm pe subconștientul lor cu asemenea
168
imagini terifiante în spiritul lui Dracon și al lui Dracula, că tot ni s-a dus nouă românilor vestea falsă că suntem draconici, draculieni, reptilieni și alte tâmpenii de-astea... Iar ei cred și se înspăimântă... Ei bine, nimic, absolut nimic din toate astea nu facem! Departe de noi asemenea practici. Dar cert este faptul că cei vinovați ne cred, ei se sperie cumplit și, în final, mărturisesc și execută tot ce le cerem noi... Acesta-i „secretul” nostru prin care aflăm pe loc o mulțime de lucruri ascunse, ne mărturisesc tot ce au făcut rău și ne descriu amănunțit tot ceea ce le-am cerut. Așadar, folosim față de ei un război sută la sută psihologic în care spiritul de dreptate și adevăr câștigă totdeauna. Știm, suntem conștienți că este tot un fel de terorism, unul verbal, mai puțin etic. Nici ăsta nu ar trebui să existe, dar ce să facem? Oamenii de bine ne acuză că greșim, însă scopul scuză mijloacele... Și totuși, totuși - fiți, vă rog, atent că acum nu urmează să vă spun baliverne - noi dispunem și de o armă teribilă, chiar mai cumplită decât toate aceste amenințări primitive, medievale, inchiziționale sau cum vreți să le spuneți, care în realitate sunt pur și simplu virtuale, fantomatice.. Dispunem însă de o armă reală pe care aș putea-o compara cu arma chimică sau chiar biologică, deși net superioară lor, căci nu omoară pe nimeni. Priviți-o! (Și Comandorul scoase din sertar o fiolă și o seringă.) Știți ce este acesta? Este un ser pe care, în Europa, numai noi îl avem și pe care l-am procurat de la un laborator american, cu mari dificultăți și îl avem în trei concentrații: ușoară, medie și maximă sau permanentă. În concentrația ușoară provoacă semiparalizii care pot dura 5-6 luni, după care cel injectat revine la normal, fără alte efecte secundare; în cea medie, afectează organismul cca. trei ani, iar în cea maximă - toată viața, cu sechele ireversibile. De la caz la caz, le-am folosit pe toate trei, trebuind să cercetăm amănunțit cazul spre a nu face vreo greșeală pedepsind pe cineva nevinovat sau mai mult decât trebuie. Până în prezent, nu am aplicat eronat sau abuziv nici una din concentrații. Ați auzit de ele?
– Da, am citit în presă. I-ați injectat pe niște proxeneți pe carei-am văzut la TV și care de abia puteau să vorbească și să se miște. Spuneau că așa vor rămâne până vor muri, după ce i-ați prins dumneavoastră.
– Deci v-ați convins că nu este nici o glumă la mijloc. Numai că noi i-am speriat că vor rămâne în acea stare tot timpul, fiindcă le-am aplicat concentrația medie, așa că după trei ani își vor reveni în fire. Ultimele cercetări arată că serul acționează pozitiv și asupra constiinței, în sensul că
169
le controlează instinctele. Viitorul psihicului uman ar putea consta în perfecționarea acestor substanțe psihotrope. Chiar și acum el este pentru noi un ser-minune și am pe undeva convingerea că cei doi pești văzuți de dumneavoastră la TV se vor cuminți pentru totdeauna, mai ales că îi avem în evidența noastră permanentă și le putem repeta aceeași doză în cazul că ar lua-o de la început. Dar nu credem că va mai fi cazul. Important este că
nu ucidem pe nimeni...
– Și de ce îmi relatați mie toate aceste detalii, pentru că mă percepeți deja ca pe următorul condamnat?
– Nu, să sperăm că nu, mai ales că sunt convins că, în afară de datele confiscate de noi, ne veți oferi și alte date, o istorie amănunțită a celor întâmplate. În final aveți numai de câștigat.
– Deci, mai precis, ce anume ar trebui să fac?
– Mai precis, de-a lungul amănuntelor concrete și nu cosmetizate pe care le așteptăm de la dumneavoastră, avem nevoie de nume, de cât mai multe nume, de adrese, conexiuni, coduri, conturi, date calendaristice și mărturii... Nu ar fi nevoie poate nici de 20 de pagini în care să faceți asemenea mărturisiri. Idealul ar fi să începeți chiar de astăzi. Dar, atenție! Orice neadevăr, ori ascundere a vreunui fapt esențial, orice încercare de a mistifica adevărul ori de a ne dirija cu cercetările noastre pe piste greșite, echivalează cu o crimă în fața poporului și vă va expune la candidatura de care vorbeați... Cred că v-am explicat totul foarte clar... Și atunci... ce ziceți? Ați putea fi onest, colaborând cu adevărul? Oricum, din mâna noastră nu veți putea scăpa fără a ne oferi datele solicitate, în spiritul purului adevăr...
Inginerul Bosăreanu se gândi câteva clipe.
– Cred că da, în mod sigur, da, răspunse el. Și cred că am nevoie de un număr dublu de pagini decât cele cerute, pentru a vă face un raport complet. Alte detalii importante le găsiți cu prisosință în dosarul ce mi l-ați confiscat. În definitiv, acum îmi este tot una ce se va mai întâmpla cu mine.
– Nu are ce să se întâmple rău dacă jucăm cinstit. Asta depinde de dumneavoastră.
– Știu. Vă voi oferi informațiile solicitate.
– Sunt absolut necesare și le vrea întreaga țară. Dacă-i așa, atunci sincere mulțumiri. La urma urmei, nu o faceți pentru mine. Slujiți patria pe care ați rănit-o și ați spoliat-o grav, iar acesta ar fi unicul mod și ultima ocazie de a vă mai reabilita în fața poporului.
170
– Am să încerc să vă fiu de folos. Dar mă eliberați după ce vă fac această declarație care i-ar duce pe câțiva la închisoare, făcându-mi-i dușmani de moarte?
– Nu, nu pot să vă promit asta până nu vom verifica bine toate, absolut toate amănuntele. Verificarea poate dura între două săptămâni și o lună, mai mult sau mai puțin. Dacă totul este OK, atunci mașina noastră vă va duce până la prima gară sau până aproape de casa dumneavoastră.
Noi ce promitem este sfânt. La noi da e da și nu e nu... Dar până vă apucați de scris, am de pe acum o mare curiozitate; o curiozitate copilărească, aș putea zice: cine este, de fapt, marele vinovat de vânzarea flotei noastre maritime? Cine-i tartorul? Și cum s-a mutat Triunghiul Bermudelor unde dispar vapoarele, cum s-a mutat el din zona atlantică tocmai aici la noi, la Constanța?... În paranteză fie spus, zice-se că și în Marea Neagră ar exista un astfel de Triunghi al Bermudelor, mai greu palpabil; dar nu de acesta e vorba, fiindcă acum noi vorbim de dispariții foarte concrete de vapoare intrate în mâna oamenilor. Cine este, deci, marele vinovat?
– Știu la cine faceți aluzie. În nici un caz nu sunt eu sau o persoană anume la care se gândesc mulți că ar fi - și nici măcar nu este vorba de o singură persoană, ci de mai multe... Inițial eram vreo 136 de vinovați, printre care și eu, ca ulterior lista să se reducă la numai 80, însă dacă tot țineți să scot în evidență numele unei singure persoane, atunci aflați că acea persoană nu este un român, ci un străin, un european, în spatele căruia se află un grup internațional de interese, care a declarat că țărilor maritime dezvoltate nu le convine deloc ca un stat cu o economie slăbuță ca România să intre în clubul marilor posesoare de flotă comercială, chiar înaintea Franței, cum eram noi. România trebuia eliminată și atunci delegatul grupului a făcut tot posibilul să-i convingă și să-i cumpere cu valută grea pe ai noștri să le îndeplinească dorința. Foarte multe milioane de euro s-au trimis în România în acest scop... Respectivul grup european era informat că România dorește să devină o țară, precum Panama și Liberia, care să introducă avantaje pentru navele străine care să navigheze nu sub pavilion liberian sau panamez, ci sub pavilion românesc și în plus să aibă și un regim de porto franco pentru porturile de la Marea Neagră... Grupul avea și un reprezentant inteligent și bătăios, cu mari talente persuasive. Îi voi da numele în declarația pe care mi-o cereți, fiindcă știu exact cine este. Asta nu cred că o știați. Și de acolo veți afla și pe cine a plătit el din maldărul acela de milioane și cu cât... Iar eu am fost unul dintre intermediarii negociatori cu firma Klaveness care a primit 15 vase cu 1 dolar bucata, asta numai așa, modic, pe hârtie.
171
– Cu cât?
– V-am spus: cu un dolar bucata. Asta...modic.
– Dar, în realitate, cu cât erați plătit pentru intermedieri? întrebă Comandorul.
– Pe mine m-au plătit cel mai puțin...
– Dar cu cât?
– Cu 12 milioane de euro.
– Hm! Și ce, asta înseamnă puțin?
– Față de cei care au primit 50 de milioane, 80 de milioane, 100 de milioane - și le voi da la toți numele - da, pare mai puțin...
– Bun, este un element nou ce-mi spuneți, o noutate pe care nici n-o bănuiam.
– Și știți unde sunt acum aceste vapoare?
– Lista lor se află în dosarele confiscate de dumneavoastră. Eu însă îmi amintesc câteva nume doar, ca de pildă, nava "Giurgiu", se numește acum "Chang Ni", se flă în China și a fost vândută unei companii chineze;"Sarmizegetusa" se numește acum "He Xin" și a fost vândută tot la chinezi. Ei au luat cele mai multe. Nava "Râșnov" a fost vândută Adzebarjanului și acolo a căpătat numele "Mizar", dacă nu mă înșel; nava "Amara" se află acum în Egipt unde a fost numită "Egy Link"; nava "Baziaș 5" se află acum în Finlanda, unde a fost botezată "Hoburgen"; "Baziaș 6" a fost vândută în Emiratele Unite unde a fost botezată "Al Ruwals"; nava "Borzești" e vândută la greci și ei au botezat-o "Avra". Acestea le știu fiindcă pentru ele am semnat chiar eu contractele. Lista știți că e lungă și nu am cum să cunosc toate denumirile vechi și noi pe deasupra... Le veți găsi.
– Bine. Adică nu-i bine, dar vă mulțumesc sincer. Iar acum treceți, vă rog, în camera dumneavoastră unde aveți absolut toate condițiile de
lucru. Aici vi se va acorda toată atenția. Când doriți ceva, apăsați pe soneria de lângă veioza de pe măsuța de la capul patului. Spor la scris! Și vă mai anunț încă ceva: convorbirea aceasta a noastră a fost înregistrată video. Avem nevoie de acest document recordat.
– Asta nu mă deranjează câtuși de puțin... De acord. Faceți ce vreți... Dar ați făcut o imensă greșeală, care o să vă coste.
– Este o amenințare?
– Nu, nicidecum.
– Ce greșeală am făcut?
– Atunci când m-ați arestat pe mine pe iahtul meu, mai eram cu încă trei bărbați, nu?
– Da. Și ce-i cu asta?
– Pe cel mai în vârstă... pe domnul cu chelie, cel de vreo 60 de ani, îl cunosteați?
– Nu, să fiu sincer, nu. Dar de ce? Cine era?
– Dănăilă Vlaiculescu, proprietarul unei mari rețele de media - presă, radio, TV - unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din țară, care a jurat să se răzbune pe dumneavoastră din umbră, fiindcă i-ați distrus pe doi dintre marii lui prieteni, foștii lui colegi din vechile structuri politice ale poliției secrete ceaușiste, aducându-i în sapă de lemn. Venise la mine pe iaht nu pentru că mi-ar fi prieten, fiindcă și pe mine mă urăște, dar urmărea același lucru: să-mi ia dosarul „Flota”, pe care i l-ați luat înaintea lui. Îmi oferea o sumă imensă pe el. Și ați făcut greșeala să-i dați drumul la plimbare pe mare...
– Cum? Acela era Vlaiculescu - pe care eu îl caut demult să-l capturez? Adevărul este că nici nu știam cum arată. Într-adevăr, este vina mea. De ce nu mi-ați spus, domnule, atunci să-l arestez și pe el? Ar fi fost cea mai bună ocazie.
172
– Ce să vă mai spun când atunci singurul meu gând era să scap eu cu viaÑă. Că erați foarte furios și m-ați luat tare de tot...
– Da, așa este. Procedeul era necesar. Dar vă jur că în trei zile pe Vlaiculescu o să-l aveți aici coleg de cameră!
– Hm! Depinde. Este mai șiret ca un vulpoi și în duelul cu el cine lovește primul acela câștigă.
– Bine că mi-ați spus. Și-i rezerv de pe acum un loc în celula dumneavoastră, iar dacă nu vreți, îl izolez în camera cea mai întunecoasă. Domnule Adolin, sincere mulțumiri pentru informațiile prețioase pe care mi le-ați dat. Vă aștept cu materialul cerut și totul se va termina cu bine. Spor la treabă!
Comandorul se ridică, apăsă pe un buton și atunci intrară cei doi ordiscorieri să-l însoțească pe inginerul Bosăreanu până la camera lui unde se întinse câteva minute în pat cu ochii închiși, apoi se ridică și trecu la masa mare pe care se afla o altă veioză și se apucă de scris.
173
Capitolul XX
După ce inginerul răpit a fost dus în camera lui, Comandorul a deschis laptopul de pe birou unde a citit ultimele comunicări trimise
de birourile ORDISCOR-ului din țară. Știri bune veneau din Alba Iulia, Deva și Reșița, unde polițiile locale au acceptat să coopereze pe ascuns cu filialele organizației „Răzbunătorilor” din zonă și să le permită membrilor acestor filiale să ia legătura cu hoții arestați și pe cei cu cele mai multe recidivări să-i injecteze cu serul de tip doi, sub pretextul că ar fi obligați să accepte imunizarea contra febrei porcine. Serul de tip 3, cu urmări permanente, a fost aplicat unui deținut ucigaș în serie. Alte opt secții de poliție au refuzat categoric să le permită ordiscorierilor să ia legătura cu deținuții. Terminând de citit aceste mesaje, Comandorul i-a chemat prin interfon pe cei patru specialiști în spargerea de coduri să vină la biroul lui.
S-au prezentat numai doi din ei, dintre care unul purta ochelari. Acestora le-a comunicat știrea cu pedepsirea acelor vinovați refractari la orice lege și le-a citit proiectul unor noi acțiuni ce urmau a fi înfăptuite în zilele următoare.
– Aș fi vrut să fie și colegii voștri să audă ultimele noutăți, dar o să le arăt și lor mai târziu niște documente care-i interesează.
– Nu știți? Colegii noștri sunt schimbul unu de serviciu ca "paznici", la stâna noastră din fața pădurii, pozând pentru următoarele patru ore în
ciobani, spuse computeristul care purta ochelari.
– Ba știu, dar nu-i pot deranja, fiindcă stâna improvizată este postul nostru de observație din exterior și de derutare a curioșilor care, mai toți când trec, întreabă bănuitori ce clădire este asta unde avem noi sediul, a cui este și când a fost construită... Ei, de fapt și voi, atunci când vă vine rândul, sunteți nu numai regii hackerilor, dar și „portarii” onorifici ai bazei-mamă.
– Cu câteva minute în urmă, adăugă celălalt computerist, colegii noștri „ciobani” ne-au anunțat că ne-au făcut pentru toți o porție de caș și urdă proaspătă, să o servim cu roșii și ceapă verde... Și ne-au mai dat o veste bună: nu demult a trecut pe lângă stâna noastră o mașină cu număr de Prahova, din care s-a dat jos o fetiță drăguță, cam de 13-14 anișori, cu un cățelus ciobănesc în brațe, rugându-ne să-i primim cățelul că nu-l poate crește. Este foarte drăguț. Zicea că pe cățel îl cheamă Bubu și că pe ea o chema Mădălina. Fiindcă nu-i avem decât pe Rogers și Diana, care-s cam bătrâni și nu-s de rasă ciobănească, l-am adoptat noi pe Bubu, așa că ni s-a mărit familia cu încă un suflețel...
174
– Bine că-mi mai dați și vești bune, fiindcă uite: chiar acum suntem anunțați pe internet că în ședința de ieri din parlament, doi deputați au cerut președintelui și ministrului de interne să pornească o acțiune radicală de anihilare a noastră, unul acuzându-ne că suntem o organizație comunistă iar celălalt că am fi niște neofasciști extremiști. Ãștia-s nebuni!
– Cum îi cheamă? Cum se numesc? întrebară amândoi.
– Uitați numele lor aici pe monitor... Îi cunoașteți? - și Comandorul puse degetul pe ecranul computerului.
– A... eu îl cunosc pe ăsta, fiindcă unchiul său era un fost membru al comitetului central al p.c.r.
– Iar eu îl cunosc pe celălalt, care este în legătură cu mafioții cruzi din București care au monopolizat piața cu legume și fructe din Capitală. Și vreți să-i lăsăm în pace?
– Da, din păcate, trebuie să-i lăsăm în pace. Oricât ar fi de corupți, în faza incipientă în care lucrăm acum, noi nu ne vom lega nicicum de personalitățile oficiale, de membrii guvernului, de miniștri și de alți oficiali, fiindcă ar însemna să apărem că luptăm contra autorităților de stat. Corupților oficiali le slăbim puterea lovind nu direct în ei ci în pârghiile lor, nu tăind direct tulpina ci erodându-le pe dedesubt rădăcina... În sensul acesta, da, îi subminăm eficient. Trebuie să fim mai înțelepți decât ei și să avem răbdare până ies de la guvernare. După aceea nu scapă așa usor de ghearele noastre răzbunătoare. E o tactică înțeleaptă care ne-a ridicat mult prestigiul, fiindcă o bună parte din mass-media din țară, ne-au plasat, la capitolul încredere a populației, alături de biserică și armată. Dar asta este o altă poveste... Acum v-am chemat să vă consult și pe voi în legătură cu planul acțiunilor imediat viitoare... Iată, am obținut aici o listă destul de lungă, cu cel puțin 400 de nume de ofițeri de securitate și miliție, în prezent, pensionari, dar care au niște pensii fabuloase, de peste 32.000 de lei noi, de RONI, pe lună - "pensia rușinii". Și pentru ce? Pentru că au urmărit oameni nevinovați, pentru că au bătut, schingiuit și omorât mulți români? Și culmea! unii din ei apar chiar ca revoluționari, cu drepturi speciale! Vă rog să le descoperiți cât mai urgent cu putință codurile și băncile și să le transferați banii în conturile noastre pentru a le împărți poporului. Le lăsați
175
în bănci numai 100 de RONI lunar. Știu că o putem face... Ce ziceți, putem?
– În principiu, din punct de vedere tehnic și teoretic, asta nu este imposibil. Da, categoric, putem, răspunse unul din specialiștii chemați. La unii va fi mai simplu, la alții nu. Dar, în final, este posibil să-i rezolvăm pe toți.
– Am mai făcut-o cu două asemenea cazuri - întări și colegul lui ideea - dintre care unul, dacă vă amintiți, era un fost securist mort de vreo opt luni, iar familia continua să-i încaseze liniștită pensia fără să declare frauda. Noi i-am demascat primii, deși nici astăzi cei din familie nu au fost obligați să returneze banii încasați.
– De aici concluzia: foștii securiști continuă să facă rău până și după moarte, spuse râzând Comandorul. Desigur, glumesc, deoarece nu toți securiștii erau hoți sau criminali. Cunosc cazul unui securist care îi proteja pe deținuții politici din închisoare. Eu l-aș numi patriot, fiindcă avea grijă ca toți să aibă condiții mai omenești de detenție, deși - vorba românilor - cu o rândunică nu se face primăvară... Dar, ca să revenim la oile noastre - nu la cele de afară - ci la cele din lista noastră, am deveni noi înșine niste mari vinovați dacă am lăsa ca lucrurile să continue așa, nu? Este rușinos ca, în timp ce unii pensionari mor de foame cu pensii derizorii de mici, alții să aibă pensii exorbitante, pensii de lux sau salarii jignitor de mari. În afară de cei menționați mai sus, există și alte categorii de superremunerați, cum ar fi parlamentarii (cu 10.500 de lei pe lună), urmați de personalul de specialitate din instanțele de judecată (cam 15.000 lei pe lună), personalul din Curtea de Conturi (cu cca. 15.200 lei pe lună), personalul navigant și personalul din diplomație (aceștia au cam 16.200 lei). Comparativ cu ei, salariile personalului din învățământ pălesc rău de tot. În locul dacălilor buni, au apărut o serie nouă slab pregătiți. Dacă ar fi să facem dreptate, tuturor celor cu megasalarii le-am lăsa între 2300-2500 de lei pe lună, pentru că asta considerăm logic că ar fi valoarea etică reală a efortului lor. Asta ar dovedi o mai bună echitate. Ce ziceți, am putea concretiza o asemenea intervenție sau ne-am extinde prea mult atribuțiile?
– Domnule Comandor, sistemul nostru secret de urmărire și intruziune electronică ne permite ceea ce puțini hackeri din lume se pricep să facă. După mine, da, putem, răspunse cel mai tânăr din invitați, dar nu înainte de a ști exact numărul megasalariaților.
– Numărul lor este un secret ce-l voi căpăta în curând de la omul nostru din guvern. Cred că vom începe, în etapa următoare, să echilibrăm
176
plățile și în acest domeniu și mă felicit că am ales asemenea specialiști ca voi, fiindcă aveți minți luminate și deschise. Eu compar mintea omenească cu o parașută, salvatoare de vieți: funcționează numai dacă este deschisă...
– Așa este, nimic de zis, dar depinde și în ce loc cade parașuta de care vorbiți, continuă tânărul computerist râzând. Să nu cadă într-un lac cu crocodili sau într-un golf cu rechini, căci prin jurul nostru, la figurat vorbind, avem și unul și altul...
– Nu mă îndoiesc că ai perfectă dreptate, îi răspunse Comandorul. Ce pare mai trist, rămâne faptul că plaiul nostru mioritic a început să colcăie de crocodili și rechini cu două picioare. Unii sunt de-ai noștri, alțți sunt de import, veniți din afară. Cu ei ne luptăm în fiecare zi. Bunăoară, astăzi, în agenda mea, mi-am planificat ca, în cel mai scurt timp, să-i prindem pe patru mari infractori deosebit de periculoși, pe care poliția și SRI-ul nu au putut să-i aresteze, dar le-am dat de urmă și nu trebuie să-i scăpăm.
– La cine vă referiți? întrebă ordiscorierul mai în vârstă, fiindcă sunt mai mulți căutați.
– Știu, sunt vreo zece din ăștia grașii, pe toată țara, dar, în prima etapă, trebuie neapărat să-i prindem pe primii patru. Nu cred că am comite un prea mare păcat dacă i-am face pe ticăloșii respectivi să guste cât mai curând din vaccinul cel mai concentrat, spre a fi eliminați definitiv din circuit.
– Le știți numele la toți patru? întrebă cel mai tânăr interlocutor.
– Firește, fiindcă ăștia aparțin seriei marilor ticăloși. Primul este cetățeanul român de origine ucrainiană, inginerul Mihai Nicolaiciuc, unul din cei mai căutați infractori, cu 16 dosare penale, fost director general la CFR, care se purta ca un zbir cu subordonații lui și a adus un prejudiciu de 70 milioane de euro companiei în timp ce ocupa această funcție. El a fugit în America, în Florida, unde a fost arestat de americani, apoi eliberat fără explicații. Probabil că va trebui să merg acolo după el. Ceilalți trei sunt arabi cu cetățenie română, frații Naana, Hassan și Anmur, din Siria, care au adus pagube de peste 100 de miliarde de lei vechi statului român. Ei au făcut spălare de bani și, prin intermediul unei bănci arabe, au depus grămezi de bani românești convertiți în valută în contul lui Bin Laden, iar al treilea este teroristul sirian Omar Hayssan, omul de afaceri devenit celebru în
177
cazul răpirii unor jurnaliști români în Irak, în anul 2005, afaceristul veros care și-a făcut în România un solid imperiu financiar, penetrând, prin intermediul afaceriștilor corupți de la noi, până în cercurile înalte ale politicienilor noștri. În luna aprilie 2006, Hayssan a fost arestat, dar procesul i-a fost amânat pe motiv de boală. Justiției i-a fost milă de el, săracul, și l-a eliberat provizoriu, timp în care ticălosul a zbughit-o în Siria, unde trăiește bine-mersi, pe banii poporului nostru, ca și ceilalți doi sirieni. De aceea am pus ochii pe acești trei sirieni și am jurat să nu-i scap. Dacă nici noi nu putem face dreptate, atunci cine altcineva oare o face? Cine?
– Nimeni! răspunseră simultan ambii doctori în computere.
– Atunci, cu Dumnezeu înainte! Și... șo pe ei! conchise Comandorul.
Chiar în acea clipă se auzi afară un puternic zgomot de motor de elicopter. Desigur, peste acea zonă se mai puteau vedea pe cer, când și când, în unele zile, trecând diferite avioane și elicoptere, dar toate zburau la mare înălțime, survolând zona cu viteză și dispăreau repede. Unele, aflate la peste 20.000 de metri altitudine, turboreactoare militare, lăsau pe cerul albastru o dâră lungă, lungă de aburi condensați care se transformau într-o potecă ondulată de norișori ce dispăreau evanescent în mai puțin de o jumătate de oră. De data aceasta însă zgomotul se auzea din ce în ce mai puternic și nu dispărea.
– Ceva suspect se întâmplă afară, spuse intrigat Comandorul Corbeanu. Ce să fie? În interfon se auzi imediat o voce agitată:
– Alo, baza! Alo, aloo... Un elicopter militar mare, cu două elice s-a oprit deasupra noastră și a aruncat spre noi o mică bombă fumigenă, din care sar mii de scântei în sus, ca un jet de artificii. Toate oile s-au speriat și s-au îngrămădit în țarc... Rogers și Diana au rupt-o și ei la fugă schelălăind și pitindu-se între oi, însă în mod ciudat, cățelusul ciobănesc Bubu, adus de fetița aceea Mădălina, nu s-a speriat și poate îl auziți cum latră furios, repezindu-se în direcția elicopterului...
– Da, îl aud, dar ce este?
– Habar nu am... E-un elicopter mare... Nu știu ce vor... Probabil că am fost reperați și uite-l, acuma vine spre mine. De abia vă mai aud... Nici cățelul nu se mai aude, dar îl văd că latră și mai furios cu capul privind în sus... Iată că elicopterul se îndepărtează de parcă i-ar fi fost frică de
178
căÑel... Pleacă... Ba nu, vin alte elicoptere mari, în formație, tot cu două elice și cu desanți la bord. Toate vin direct spre noi... Sunt trei elicoptere... Ba nu... sunt patru. Acum - cinci... Uite - șase... șapte... Vin încet și survolează drumul... Vor să coboare pe șosea... Ce facem? Ce facem?
– Plecați de acolo și intrați în pădure fără să fugiți... M-ați auzit? Luați și câinii cu voi! Fugiți!
– Foarte greu, dar v-am auzit.
– Intrați în clădire prin spate, imediat. Eu dau alarma. Și Comandorul apăsă pe un buton roșu. Muzica de fond cu sunetele dulci de nai ale lui Zamfir se întrerupse brusc fiind înlocuită de sunete ascuțite și repetate, revenind cu mici întreruperi, specifice semnalelor de alarmă. Comandorul luă un microfon în mână, întrerupse alarma și vorbi clar:
– Atențiune, atențiune! Am fost descoperiți! Suntem atacați de armată. Toți cei 50 de membri din staff și din serviciul administrativ trebuie
să părăsiți imediat clădirea și să ieșițț fără panică prin punctele de evacuare strategice, conform exercițiilor făcute de noi înainte. Luați fiecare transmițătoarele, armele automate, aruncătoarele de grenade din rastel, împreună cu rezervele de hrană, permanent pregătite și munițiile... Luați hainele care imită uniformele de militari în vigoare și intrați imediat în pădure și continuați-vă drumul spre munți, mergând numai noaptea pe poteci ocolite... Intrați în subordinea centrului de emergență Galaxia-Dierna 1... Toată lumea se retrage! Toată lumea se retrage! Terminat! Termi-nat!
– Domnule Comandor, interveni cel mai în vârstă din specialiști. Avem rachete propulsoare contra elicopterelor. Le putem folosi!
– Nu, nu, nici vorbă! Nu voi face asta. Ar fi o nebunie și e inutil să rezistăm. Vă rog să plecați și voi după ceilalți în pădure. GrăbiÑi-vă! Eu rămân. Și văd ce-o să fac... Mult succes și aveți grijă. Nu vă lăsați prinși, căci, de fapt, voi sunteți Baza... La revedere! Fiți tari! Autoritate, Cinste, Dreptate și Victorie! Cu Dumnezeu înainte...
Corbeanu se apropie de un mare aparat emițător. Apăsă pe un buton de contact și când se aprinse o luminiță verde, vorbi clar, cu o voce gravă, cum doar un bun actor o poate face:
179
„– Apel general! Apel general! Către toate sucursalele bazei noastre din România... Către poporul român! Către românii patrioți din țară și din străinătate! Frați români! Vă vorbește Comandorul Zelu Corbeanu. Astăzi, 10 iunie, la orele 12,45, Baza noastră secretă, a „Răzbunătorilor poporului român” a fost reperată de armată și un număr de șapte elicoptere militare au aterizat în apropierea pădurii unde avem Cartierul central Curând militarii vor intra să ocupe și clădirea sediului nostru. Pentru că suntem în pericol să fim arestași - și nu încape dubiu că vom fi arestași - în
numele Adevărului și Dreptății, vă ordon tuturor membrilor ORDISCOR să veniți din toată țara în punctul Alfa Galaxia Dierna 1 din Munții Făgărasului, sanctuarul rezistenței naționale anticomuniste, așa după cum ați fost instruiți că trebuie să facem toți românii în momentele de pericol național. Acolo veți intra sub comanda directă a domnului colonel în rezervă Gilu Brades, locțiitorul meu, fost lider în luptele partizanilor români cu hoardele securiste, care vă așteaptă la punctul Alfa-1 să vă regrupați pentru rezistența națională armată. Suntem peste 20.000 de membri ai ORDISCORULUI în țara aceasta și avem sprijinul întregului popor român și alte zeci de mii de tineri vor să se înroleze alături de noi, chiar dacă nu avem deocamdată arme pentru toți, dar vom avea. Noi suntem „Răzbunătorii poporului român”, răzbunătorii națiunii! Suntem puternici! Suntem de neînvins! Români, porniți imediat spre centrul Alfa-1! Până acum am fost o organizație pașnică, luptând împotriva corupției și a tâlhăriilor din țară pe căi pacifice. De astăzi înainte însă, vom schimba tactica și vom deveni zimbrii puternici ai Plaiului Mioritic... Veniți în Munții Făgărașului, la Centrul Alfa-1. Pe traseu veți întâlni ghizii noștri. Acolo veți primi arme moderne și muniții suficiente. Cerem armatei române, poliției și poliției secrete să ni se alăture. Cerem președintelui țării și membrilor cinstiți ai guvernului, cu vederi profund anticomuniste să ni se alăture ca, împreună, să terminăm odată pentru totdeauna cu neocomuniștii, cu rămășițele comuniste, cu oligarhii lacomi și jupuitori de țară, instalați de foștii comuniști, pentru a-i aresta și a le confisca averile furate, vilele și toate bogățiile, trecându-le în mâna poporului. Pentru că nu vrem să declanșăm un război civil, noi nu vom ataca pe nimeni. De aceea nu deschideți primii focul, decât numai în cazul că veți fi atacați de
slugile oligarhilor. Dar cine ne atacă va pieri! Mai presus de toate, nu uitați că țara întreagă este alături de noi.
180
Jos cu jefuitorii nemernici ai sfântului pământ strămoșesc al României! Jos cu oligarhia criminală!
Þara noastră străbună, mândria neamului românesc și demnitatea noastră de popor latin trebuie să triumfe! Acum ori niciodată, salvați România! Trăiască poporul român!
Trăiască România întregită! Salutul nostru, al „Răzbunătorilor”, este: AUTORITATE, CINSTE , DREPTATE ȘI țICTORIE!
Cu Dumnezeu înainte spre victoria națiunii creștine române!”

Apelul improvizat al Comandorului a fost înregistrat digital și a fost recepționat și retransmis simultan prin posturile de radio simpatizante ale „Răzbunătorilor”. Un prim ecou veni imediat din Timișoara.
În aparatul lui Corbeanu se auzi:
– Autoritate, Cinste, Dreptate și Victorie, Comandorule! Înainte de a recepționa mesajul dumneavoastră, membrii staffului de la Baza centrală ne-au anunțat asupra celor ce se întâmplă acolo la Cartierul central al Bazei noastre și chiar acum, două stații de televiziune din Timișoara retransmit mesajul dumneavoastră cerând populației să demonstreze în centrul municipiului. Va fi o mare demonstrație de protest care va cere să nu fiți arestat. Vă raportăm și o ciudățenie, că în oraș, încă de ieri, au apărut niște afișe volante care cer ca Banatul și Ardealul să se proclame un stat independent de România cu capitala la noi la Timisoara. Unii sunt de acord...
– Mă scuzi că te întrerup, dar distrugeți imediat aceste afișe diversioniste și arestați-i pe cei care le lansează și care susțin această idee
criminală antinațională. Avem nevoie de unitate națională nu de dezbinare, mai ales în aceste momente critice! Aprobăm în schimb orice manifestare de protest pentru protecția noastră. Trebuie să închid fiindcă videocamerele instalate afară transmit pe monitoarele de aici că din elicoptere au început să coboare soldați. Deocamdată ei sunt mai departe, pe stradă. Vă mulțumesc. Autoritate, Cinste, Dreptate și Victorie!
După transmiterea acestui apel, prima grijă a Comandorului a fost să ascundă dosarul capturat de la inginerul Adolin Bosăreanu. Sub masa lui de birou se afla o trapă și introduse acolo dosarul, după care închise trapa la loc. Nici nu se cunoștea că există în podea o asemenea trapă. Apoi Comandorul ieși grăbit din birou alergând spre camera prizonierului. Acesta se arătă foarte speriat și, privindu-l intrigat pe Corbeanu, l-a întrebat:
181
– Ce s-a întâmplat, domnule Comandor? N-am terminat de scris decât opt pagini.
– Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Dați-mi ceea ce ați scris până acum. Pentru început, este de ajuns și vă invit să iesiți puțin afară...
Bosăreanu părea complet debusolat. Avea priviri aiurite. Nu înțelegea nimic și nu știa ce să creadă. Îi înmână colile scrise celui care i le ceruse și păși neîncrezător spre ieșire.
– Mă eliberați așa curând? întrebă el cu naivitate, fără să știe încotro să o apuce.
– Nu contează, ieșiți că vă așteaptă cineva afară, îl lămuri Comandorul și după ce îi dădu acest sfat, el se întoarse repede în birou, ridică din nou trapa unde pitise dosarul și aseză acolo colile scrise de mână, peste dosar. A închis trapa la loc și a privit grăbit în jurul său parcă amintindu-și să nu fi uitat ceva. Camerele ascuse îi înregistrau tulburarea și toate mișcările. La ele nu s-a gândit să le oprească. S-a îndreptat iarăși nedecis spre ieșire de două ori, după care s-a întors la fel de grăbit. A deschis frigiderul din biroul său și din frigider a luat în repezeală patru cutii cu coca-cola pe care și le-a fixat bine sub centură, pe burtă, împingându-le până la jumătate în pantaloni, sub curea și petrecu jerseul de țesătură fină peste cutiile de cola să nu se mai vadă decât conturul lor, apoi a luat o foarfecă dintr-un sertar, cu ea a tăiat cablul mausului de la calculator, legându-l de catarama
centurii, spre a expune vederii sârma atârnând pe afară și puse mausul în buzunarul din dreapta pantalonilor. Mai aruncă o privire grăbită în jur, se gândi o clipă și se îndreptă iar spre ușă, dar se răzgândi și păși repede la fereastră unde avea o perdea fină, fără modele, o perdea de nailon sau de mătase pe care o dădu repede jos ca să taie din ea o fâșie lungă. Îndoi fâșia de câteva ori ca pe un fular peste burtă și o înnodă bine la spate. În final, luă cu mișcări iuți haina din cuier și kalashnikovul de pe scăunelul anexă din spatele biroului, ieși din cameră afară și se îndreptă și el spre ieșire, afară din clădirea sediului...
Când a ieșit la lumină, deodată se văzu înconjurat de cel puțin 20 de polițiști sau soldați mascați - naiba știe ce erau ăștia - toți îmbrăcați în negru...
– Tu ești banditul Corbeanu? întrebă unul din grup, cu voce răstită.
182
– Da, el este, el e!! răspunseră mai mulți.
– Banditule nenorocit, de când te căutăm! strigă acesta... Predă arma, ridică mâinile sus și vino să-ți punem cătușele. Ești arestat! Și vru să se apropie de el cu un pistol îndreptat spre fața lui.
– Ba să te oprești, strigă la el Corbeanu cu o voce de stentor, fără să se sperie câtuși de puțin și fără să miște vreo mână. Toți din jurul lui erau mai scunzi decât el care avea 1,88 m. Pe burtă, vedeți (și bătu cu degetele închise cutiile de cola care sunau a plin) și uitați-vă bine: am bombe! iar ăsta din mână (și scoase mausul din buzunarul drept) este detonatorul. Dacă apăs, mor și eu împreună cu voi toți de aici și ne facem pulbere! Nu scăpați nici unul... Dacă fugiți, apăs chiar acum și pe o rază de 30 de metri nimeni nu mai scapă viu! Să nu fugiți! Într-adevăr, câțiva vrură atunci să fugă, dar crezând amenințarea rostită cu o voce poruncitoare, încremeniră toți pe loc.
Nimeni nu se așteptase la așa ceva. Era pentru prima dată în istoria României când un mare grup înarmat și venit cu intenția să aresteze un singur om, deveniseră toți, pe loc, prizonierii arestatului... Un asemenea caz nu se mai pomenise. Ideea Comandorului fusese genială și l-a plasat din primele secunde deasupra tuturor. Corbeanu nu-și dezmințea numele de Comandor!
– Și de ce, domnule ofițer sau tablagiu, căci numai dracu’ știe ce ești - și chiar arați ca un drac în negru - de ce mi te adresezi cu aceiași termeni
folosiți înainte de fosta securitate? Te rog să-mi ceri scuze!
Între timp, alte zeci de militari se apropiară de grupul care îl înconjura pe Comandor.
– Fugiți, mă, nu vă apropiați, dădu unul alarma, că ăsta are bombe pe burtă ca arabii și vrea să le detoneze!
Auzind avertismentul, unii chiar o rupseră la fugă.
– De ce îi alungi? strigă la el Corbeanu cu cinism. Lasă-i să vină, să fie măcelul mai mare!
Câțiva începură să dârdâie de frică și voiau să o șterpelească ușor dar nu știau cum.
– Nimeni nu mișcă! ordonă Comandorul. Vă riscați viața. Eu nu țin deloc la viața mea, după cum se vede, dar voi ar fi păcat să muriți tineri. Tare aș vrea să vă văd la față... Da, vreau să vă dați cârpele negre de pe față jos, să vă văd mutrele, că parcă ați fi niște curve de muieri din haremul lui Ali-Baba. Hei, tu, cel din spatele meu, dă-te, mă, la distanță de trei metri de mine, că nu ai să mai apuci tu să mă iei prin surprindere. Uite ce am în
183
mână (și ridică puțin mâna dreaptă în care ținea mausul de la computer). Așa, așa... Încă un pas înapoi fiecare, să avem aer, nu?... Deci nu vreți, vitejilor, să vă lăsați văzuți?.... Atunci, bine... O să muriți în anonimat și nimeni nu va ști vreodată cine a fost unul și cine a fost altul. Dar nu glumesc deloc, ci vă ordon: dacă până număr eu până la 10 nu vă descoperiți fețele, atunci, regret, dar... adio! Știți că s-a zis de mine că-s cam nebun - și sunt! Atunci, păzea! Încep numărătoarea directă, nu inversă ca la lansări de nave cosmice. Așa că: unu... doi... trei... patru... Cum? Nimeni nu vrea? Mai aveți 6 secunde... Cinci!... șase... (câțiva începură să-și descopere fața). Nu așa - ori toți, ori nici unul...
Șapte...
– Haideți măi, demascați-vă, că nu vrem să murim, strigă un tânăr cu ochii albaștri.
– Opt... Gata, vă mulțumesc! Toți v-ați demascat... Și ce flăcăi frumosi sunteți, Doamne! Ia uită-te la ei, bată-vă norocul! N-ar fi fost păcat să muriți? Iar tu care m-ai făcut bandit, cam faci excepție de la regulă, fiindcă văd că ai, într-adevăr, o mutră de adevărat bandit. Spuneți și voi dacă nu-i așa?
Toți începură să râdă.
– Ei, haide că glumesc. Nici tu nu ești urât. Dacă ai ști cine sunt adevărații bandiți, nu mai mi-ai spune mie așa. Dar ce vreți în fond de la mine? Cine v-a trimis?
– Avem ordin să vă arestăm, răspunse un bărbat brunet.
– Ce grad ai dumneata de vorbești de arest? îl întrebă Comandorul.
– Sunt căpitanul Gheorghe Mărășescu și ordinul de arestare se află la mine. În ordin spune clar: în caz că se opune arestării, împușcați-l!
– Da, mulțumesc frumos, tovarășe Mărășescu. Ești tare amabil... Dar dacă vreau, mă las arestat sau, dacă n-am chef, o să mă opun arestării. E la mintea cocoșului, nu? Trebuie să mai mă gândesc o țâră... Poftim! Haide, împușcă-mă! Dar cred că ai învățat la fiziologia umană, cam prin clasa a X-a, dacă nu mă înșel, că ființa omenească împușcată, la două secunde după împușcare, încă mai are reflexe valabile în degete, așa că în timp ce tu tragi în mine, eu încă mai am putere să apăs butonul acesta și... suntem chit! Înțelegi? Haide să experimentăm! Să verificăm dacă-i așa.. Nu vrei?
184
– O, nu, nu, nu, că n-o să vă împușc. Păreți un om deosebit și vă cunoaște toată țara, iar dacă v-aș împușca, milioane de oameni m-ar
condamna și nici eu nu aș scăpa de furia poporului. Dar vă rog să nu-mi mai ziceți „tovarăș”, că nu-s comunist. Ordinul așa spune, dar multe ordine sunt aiurea.
– Bine, nea Gheorghiță. Cred că ai dreptate, îi răspunse în zeflemea Comandorul.
– Am auzit că dumneavoastră sunteți colonel de aviație. Este adevărat? întrebă căpitanul.
– Tu spui asta; eu nu vreau să te contrazic. Dar ce facem aicea, măi băieți, îl așteptăm pe ministrul de interne să mă aresteze el personal sau ne ținem de palavre. Văd că v-am blocat cu bombele mele. Mai stăm mult așa? că m-am plictisit. Sau vreți să vă spun un banc cu Bulă...
Toți începură să-l simpatizeze pe Comandor și se minunau de turnura comică pe care o luase acțiunea de capturare și de arestare a acestuia.
– Haideți, spuneți-ne! răspunseră câțiva.
– Cică Bulă, s-a dus în vizită la spital unde nevastă-sa era grav bolnavă, internată în camera de terapie intensivă, la reanimare... Cum își vede soțul, ea se emoționează și, printre lacrimi, îi spune: „Bulișor, mor! Iar înainte de a veni tu, să știi că a trecut și preotul spitalului pe aici, la care m-am spovedit... El mi-a spus că Dumnezeu o să mă ierte și că n-o să mai mor dacă îți mărturisesc și ție păcatele mele cele mai mari față de tine, rugându-te să-ți cer și ție iertare...” „Și te pomenesti că, probabil, m-ai înșelat, în timp ce eu te credeam o sfântă”, zise Bulă. „Din păcate, da, Bulișorule... Din păcate, da... Iar acum îmi pare rău... Îmi pare foarte rău... Și te rog să mă ierți, spuse femeia plângând.” „Aoleu, nu-mi mai spune - făcu Bulă - simt că turbez! Și de câte ori, m-ai înșelat, fă nevastă? Cu cine și de câte ori?” „Numai de două ori, Bulică; doar de două ori, nenorocita de mine...” „Numai de două ori? Și cu cine, fă, cu cine?” „Prima dată cu prietenul tău cel mai bun...” „Aoleu, înnebunesc! Aoleu, îl omor! Și a
doua oară cu cine, nevastă? Cu cine, fă?” „A doua oară cu Regimentul 2 Elicoptere!”
Toți izbucniră în hohote de râs, iar câțiva aplaudară.
185
– Domnule colonel, dar noi suntem Regimentul 3 Elicoptere...
– Nu-i nimic, aveți răbdare, băieți, că Bubulina, nevasta lui Bulă, ajunge și la voi dacă o mai fi trăind.
Iarăși râsete.
– Iată cât de repede trece timpul cu băieți simpatici ca voi, zise Comandorul. Și ca să nu stăm așa până mâine, eu care v-am spus că sunt decis să mor dacă mă atingeți - și ar fi o moarte ușoară în care am dispărea cu toții ca niște eroi fără glorie - ca să nu ajungem chiar până aici, am o propunere serioasă: uite, eu mă pot lăsa arestat, dar cu o singură condiție: plecați toți din jurul meu, cu excepția căpitanului Mărășescu și a băiatului care m-a făcut bandit și, după aceea, mergem toți trei la primul elicopter. Însă nu merg până nu-mi spuneți unde mă transportați.
– Bine, de acord cu dumneavoastră, răspunse căpitanul. Trebuie să vă predau personal domnului ministru de interne. Atunci haideți să mergem cu elicopterul numărul unu, acela de-acolo... Dar mai întâi să-i dirijez pe cei din grupa mea la alt elicopter. Grupă, drepți! Aliniee-rea! Spre elicopterul numărul doi, înainteee... marș!
Soldații însoțitori s-au îndreptat spre elicopterul numărul doi unde venise și inginerul eliberat, Adolin Bosăreanu.
Comandorul și căpitanul Mărășescu s-au oprit la elicopterul numărul unu. Căpitanul, foarte amabil, făcu un gest politicos cu mâinile atunci când ajunseră la scara navei.
– Domnule colonel, după dumneavoastră, vă rog.
– Ba nu, după dumneavoastră, domnule căpitan. Eu mă voi urca ultimul. Și nu vă temeți, fiindcă eu nu am de gând să evadez. N-o să fug, dar centura cu bombe tot n-o scot și nici arma nu v-o dau. Astea-s condițiile dacă vreți să nu vă refuz.
– Cum doriți, o să riscăm, dacă altfel nu se poate... Totuși, aveți grijă să nu cumva să declanșați din greșeală explozibilii în elicopter, spuse cu teamă căpitanul. Asta ne-ar mai lipsi!
– Nici o grijă! Vreau să vorbesc și eu neapărat cu ministrul, să vedem dacă el a ordonat arestarea mea.
Se urcară toți trei în elicopter, unde nu se aflau decât pilotul și copilotul. Aparatul decolă spre București, în timp ce restul armatei a rămas să ocupe sediul ORDISCOR-ului. În mai puțin de o oră, aparatul a aterizat în Capitală, însă nicidecum la Ministerul de Interne, ci în Piața Victoriei. Nu se știe cine divulgase știrea - poate că o știau dinainte - dar în marea piață veniseră zeci de reporteri și fotoreporteri de la o mulțime de ziare și
186
de la numeroase posturi de radio și televiziune care îi așteptau la sosire. Toți se mirau văzându-l pe Comandor că este înarmat, că nu poartă cătușe și că le face calm și zâmbind cu mâna semnul victoriei. Mulți îl admirau și îl aplaudau.
Prin radio se comunicase știrea că arestatul poartă un brâu de explozibil și se temeau să-l provoace în vreun fel. Deși era arestat, cei din jurul lui păreau că sunt mai degrabă bodyguarzii lui, fiindcă îl flancau mergând la distanță și nu păreau nicidecum o escortă ostilă care să-l conducă la punctul de arest.
Un microbuz l-a preluat și l-a dus la o cazarmă militară a pompierilor din Sectorul 1, unde i s-a pus la dispoziție un dormitor gol. Ușa dormitorului era păzită de doi polițiști. Toți se fereau de el ca de un ciumat, mai ales că arestatul nu voise să-și lepede centura. În realitate, rămas singur în cameră, golise deja două cutii de coca-cola de la brâu, dar le-a așezat cu grijă la loc. Dormitorul lui avea patru paturi de cazarmă, însă era singur în cameră. Înainte de a se culca, a blocat ușa cu un pat de fier. Până dimineața nu l-a deranjat nimeni și a adormit rapid, având un somn foarte liniștit întrucât se simțise deosebit de obosit după câte pătimise.
187
Capitolul XXI
A doua zi era zarvă mare în toată țara. Posturile de radio și de televiziune emiteau ca știrea principală a zilei, comentarii despre arestarea Comandorului. Ea devenise cap de coloane în toată presa română, cu titluri și subtitluri mari, de genul: „Capul gherilei românești „Răzbunătorii”, Comandorul Corbeanu, arestat de armată la sediul lui secret descoperit în Codrul Dervenilor”; „La arestarea sa, „Comandorul”, perceput ca mare erou de majoritatea românilor, era încins cu un brâu de explozibile, amenințând că le va detona dacă se va atinge cineva de el”; „La sediul central al ORDISCOR-ului s-au găsit toate documentele despre afacerea flotei, sustrasă de Comandor de pe iahtul pe care l-a scufundat”; „Se pregătește un
mare proces Comandorului Corbeanu și grupului său „Răzbunătorii”; „Au început proteste de proporție în Capitală și provincie, cerând eliberarea necondiționată a Comandorului” etc.
Toate stațiile de televiziune au difuzat imaginile cu Comandorul arestat, coborând din elicopter cu un chip vesel, luminos și făcând cu mâna semnul victoriei în Piața Victoriei”. Unele stații TV aservite mogulilor au tăiat scenele în care Comandorul era aplaudat. În edițiile de prânz ale tuturor ziarelor a apărut și marile știri bombă: „Mii de membri ai organizației ilegale ORDISCOR s-au adunat în Munții Făgărasului, sub comanda colonelului Gilu Bradeș, bătrânul conducător al unei formații de partizani anticomuniști”; „Unitatea de tancuri trimisă contra „Răzbunătorilor” din Munții Făgărașului a pactizat cu noii partizani”; „Þara clocotește”...
Între timp, Tribunalul București, de pe Bulevardul Unirii 37, sectorul 3, Secția I penală, a primit dispoziția să demareze o procedură rapidă pentru acuzarea și condamnarea Comandorului. De aceea, spre seară, câțiva polițisti, însoțiți de un avocat, s-au prezentat de urgență la stația de pompieri să-l aducă pe Comandor la sediul Tribunalului. Când au ajuns, au ciocănit la ușa păzită de alți polițisti, unde dormea acesta. Corbeanu tocmai servise cina, cu mâncare relativ bună. Le-a deschis ușa purtând aceleași „explozibile” încinse pe brâu. Oaspeții sosiți, preveniți de așa ceva, se temeau foarte mult să-l irite pe cel arestat.
– Bună seara, stimate domnule Comandor, se adresă polițistul cu un ton deosebit de politicos. Sunt comisarul sef-adjunct al sectorului 1 al
188
Capitalei, Grigorescu Adrian, și am venit împreună cu domnul avocat Constantin Mardare, avocatul apărător al dumneavoastră, numit din oficiu, să vă invit să ne însoțiți până la Tribunalul București de pe Bulevardul Unirii 37, sector 3, într-o procedură de urgență. Vă pun citația jos pe pragul ușii...
Comandorul observă clar cum polițistul se cam îngălbenise abia putându-și ascunde frica.
– Bună seara, stimate domnule comisar. Mulțumesc că v-ați deranjat pentru citație. Nu știu cine v-a trimis, dar te rog comunică-le trei răspunsuri de-ale mele... Primul: nu sunt dispus astăzi să-i onorez cu vizita la tribunal. Dacă vor procedură rapidă, o accept mâine, la orele 15 fix. Al doilea: nu am nevoie de avocat numit din oficiu, deoarece mâine voi avea apărătorul meu. Și al treilea motiv este o altă pretenție a mea: doresc ca mâine, la tribunal, să fie prezenți reprezentanții presei și ai televiziunilor independente sau chiar orice televiziune. Nu vreau să apar în procese secrete ca pe timpul comuniștilor. Am dreptate?
– Nu știu, răspunse comisarul. Poate că aveți.
– Te asigur că am. Și mai am o rugăminte: ai fi amabil să-mi împrumuți puțin telefonul dumitale mobil ca să-mi sun acum avocatul?
Tot timpul cât a vorbit, Comandorul ținea în mână micuțul maus - „șoricelul” de computer de care se temeau toți mai mult ca de un tigru - și metoda de intimidare avea efecte maxime, întrucât observase că mai toți cu care stătea de vorbă după arestare se temeau serios să se apropie prea mult de el sau să-l enerveze. Informați și de exagerările presei, aceștia îl credeau pe Comandor în stare să se jertfească într-un mod eroic pentru cauza lui fanatică și nu voiau să-i ofere această ocazie. De aceea comisarul a rămas siderat auzind că-i cere telefonul, temându-se și de faptul că mobilul lui putea fi înregistrat de vreun serviciu secret, așa că nu s-a grăbit să i-l împrumute și se uita întrebător la avocatul Mardare de la care aștepta salvarea și care a înțeles din ochi rezervele polițistului și l-a scos repede din încurcătură oferindu-i celularul său și întinzându-i-l cu mâna tremurândă.
– Mulțumesc, domnule avocat. Așteptați puțin, îi rugă arestatul, retrăgându-se mai departe de ușa de la intrare ca să formeze un număr de
189
telefon. Alo, nea Gil! apelă Corbeanu vorbind mai încet să nu fie auzit de cei de dincolo de prag. Autoritate, Cinste, Dreptate și Victorie! Sunt Comandorul Corbeanu și te invit ca mâine, la orele 14,45 fix să fii la București, pe Bulevardul Unirii 37, sector 3, la Tribunalul București, ca apărător al meu, fiindcă ai fost jurist. Nu pot vorbi mai mult...
– Ce faci, măi băiete, se auzi o voce. De unde vorbești, din Capitală? Păi nu ești arestat?
– Și ce dacă sunt. Nu contează. Poți veni?
– Desigur, mâine sunt la tine, că știu unde-i tribunalul, și-ți dau o veste bună. Suntem gata să pornim a lua cu asalt Capitala. Unitatea de tancuri trimisă aici în Făgăraș ni s-a alăturat și am fost informat că alte unități militare vor să ni se alăture. Unul din miniștrii guvernului, prietenul tău și membru secret al ORDISCORului a venit aici și va conduce trupele împreună cu mine când vei ordona tu. Poporul e cu noi!
– O Jesus-Maria, cum zicem noi la Sibiu. Nu, nu, nu! Stați cuminți, fraților, că încă nu e cazul să facem război civil. Aveți răbdare și nu vă grăbiți să porniți asta, că deocamdată nu este nevoie... Sunt prea stăpân pe situație, nene Gilule, să nu-i înfrâng aici pe toți! Mai târziu, dacă se schimbă ceva, vom vedea. Deocamdată nu-i nimic grav cu mine. Sunt sigur de asta. Deci, vii - nu?
– Am spus da și da rămâne.
– Bine, mulțumesc și te astept, bătrâne. A, și încă ceva: fă-mi rost de un Cod Penal. Se poate? Bine. Autoritate, Cinste, Dreptate și Victorie!
Te pup.
Corbeanu înapoie telefonul avocatului.
– Vă mulțumesc. Audiența s-a terminat. Vă aștept mâine tot aici. Și le închise ușa.
– Ce prestanță! și ce aere de încrezut își dă Comandorul ăsta, spuse comisarul adjunct după ce au plecat de la ușă. Ne-a tratat așa...
de sus, de parcă ar fi fost presedintele țării, nu un simplu arestat.
– Haideți să fim drepți, îi răspunse avocatul. Nu-l cunoasteți. Comandorul Corbeanu este însă o personalitate de o mare valoare: cinstit, cult, modest, popular, inteligent, puternic și extrem de curajos; este un mare român, cu o mare carismă, iubit de mulți. El știe că mâine va fi președinte - și va fi cu siguranță în cel mai scurt timp. Pe deasupra este și foarte prezentabil, un bărbat frumos, n-ați văzut? Parcă ar fi un star din filme. De așa
190
bărbat are nevoie România în fruntea ei! Pe cât am putut afla, i-am scormonit diverse date din viața lui, iar acum, văzându-l îndeaproape, am rămas
impresionat de prestanța naturală ce-o degajă... Este reală, aproape napoleoniană, dar, să fiu sincer, îmi pare rău că nu mi-a permis să-i fiu apărător, fiindcă i-aș fi făcut o pledoarie de zile mari. Asta nu mi-a plăcut deloc la el și refuzul lui m-a cam durut, dar mâine o să vin totuși să asist la proces.
– Dar ce grad militar are? voia să știe comisarul. Dacă o fi fost vreun fost terchea-berchea în armată, vreun fost simplu sergent major, toate celelalte calități i se reduc la jumătate...
– Poftim? Văd că chiar nu știți nimic despre el... Este colonel de aviație, inginer specialist în motoare de avioane, pilot de încercare pe turboreactoare, cu studii la Academia Militară de la noi, în Rusia, Germania și Statele Unite. Vorbește multe limbi. Mai mult decât atât:
când a fost propus să fie ridicat la gradul de general, o gazetă militară de la noi l-a criticat pentru că făcuse două luni studii de perfecționare
la Moscova și atunci Comandorul s-a ambiționat și a refuzat gradul de general-maior.
– O, dacă-i așa, jos pălăria! Mă înclin în fața lui! zise comisarul de poliție. Jos chpiul meu de polițist! Mulțumesc pentru explicații. Chiar că nu știam... Îmi cer scuze că am avut rezerve față de el și îmi pare rău că nu i-am oferit telefonul. Măi, ce zgârcit și neam prost am putut să fiu! Amsă fac tot posibilul să vin și eu mâine la proces...
191
Capitolul XXII
Un simulacru de proces a fost început la Tribunalul București, secția I Penală, etajul I, camera 143, la ora fixată, în timp ce afară, în fața tribunalului, un puhoi uriaș de demonstranți strigau într-un glas, minute întregi: „Comandorul imediat, trebuie eliberat!”... „Comandor! Comandor! Ești iubit de-acest popor!”... „România-și spune-aleanul: vrea în frunte pe Corbeanu!”... „Mafia de-aici si hoții ne-arestează patrioții!”... „Singura soluție: o nouă revoluție!”... „Vocea-ntregului popor: liberați pe Comandor!”... „Să trăiască ORDISCORUL, că ne apără poporul!”... „Pân-a doua zi, în zori, toți vom fi răzbunători!”...
Pentru că rândurile demonstranților se îngroșau, au fost aduse noi unități de jandarmi și polițiști, fiindcă demonstrația pornise să semene cu începutul unei noi revoluții. Situația devenea din ce în ce mai tensionată și părea să scape din mâna autorităților. În asemenea condiții, cei din fruntea justiției au grăbit primul proces important din ziua aceea, pe rol fiind un singur inculpat, Comandorul Corbeanu, judecarea lui, la cererea presei, a fost programată într-o ședință publică, dar cu acces restrâns, inclusiv pentru reprezentanții mediei.
Comandorul a acceptat de bună voie să vină la tribunal, dar a refuzat categoric să fie încătușat și să-și desfacă brâul în care susținea că are explozibile și, în cele din urmă, i s-a aprobat să se prezinte așa, după ce a promis că înainte de a intra în sala complexului de judecată va preda poliției arma și centura cu explozibile. De la sediul unității de pompieri, unde fusese găzduit, a fost transportat cu un microbuz însoțit de o gardă de polițiști pe motociclete și a intrat prin spatele clădirii, deoarece în fața tribunalului se aflau zeci de mii de demonstranți.
În holul principal al tribunalului a avut loc o scenă ilariantă de pomină, la care au fost martori o mulțime de ziariști și reporteri de la posturile de radio și TV. Despre ce era vorba? Comandorul promisese că se va descinge de brâul de bombe și va accepta, după aceea, să i se pună cătușe. Sosise acest moment important. Atât polițiștii cât și cameramanii se distanțară temători cu mulți pași înapoi când arestatul și-a dat automatul și haina jos, așezându-le calm pe o masă din hol, apoi de la jumătatea trupului și-a descins brâul acela alb, confecționat dintr-o perdea, sub care ținuse strâns,
192
sub curea cele patru cutii de coca-cola, dintre care două erau deja goale și a treia a băut-o, demonstrativ, chiar atunci în fața lor. Când a dezlegat și mausul de la cataramă și l-a ridicat în sus lăsându-l să se bălăngăne ca un pendul câteva secunde, toți reporterii care se distanțară reveniră până lângă Comandor și-l aplaudară în hohote de râs.
Atunci arestatul a strigat cu glas tare:
– Iată de ce s-au speriat o armată întreagă de soldați și polițiști! Dacă mămăliga nu explodează, nici coca-cola nu explodează! Aici rolul meu de „terorist” s-a încheiat...
Fusese desigur o cacialma de pomină, nespus de inteligentă și cu un efect paralizant, care ar merita cu adevărat să intre în cartea
super-recordurilor! După aceea Corbeanu a invitat cu un chip surâzător pe polițiști să-i pună cătușele. În toate aceste momente el se arăta la fel de calm și destins la față, părând chiar bucuros că i-a înjosit încă o dată, după cum meritau, pe toți urmăritorii lui prin ingeniozitatea și gesturile sale
originale de curaj dovedite.
În minutele următoare, aprodul i-a invitat pe toți din hol să intre și să ia locul în sala de judecată cu numărul 143 unde sosise mai devreme bătrânul colonel Gilu Bradeș care, cum l-a văzut pe Comandor purtând cătușe, a lăcrimat, s-a sculat în picioare și l-a îmbrățișat spunând:
– Uite, dragul meu, unde ne-au adus ticăloșii ăștia de neocomuniști, pui de năpârci roșii, de care numai cu armele-n mână vom putea scăpa definitiv. În loc să poarte ei cătușele, le porți tu, unul din cei mai vajnici români răsăriți între culmile Carpaților... Uite pentru cine am luptat noi partizanii! Dar nu te teme, prietene! Prietenul tău, ministrul, a sosit de urgență la noi și-mi ține locul în munți cât timp lipsesc eu de acolo. După proces, mergem împreună la el... În două zile vom elibera din nou țara iar tu vei fi președintele ei și atunci vom pune pe toți „Răzbunătorii” noștri să se răzbune la sânge, ca să-și sfințească cu adevărat numele! Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, camarade! Þi-am adus și Codul Penal pe care mi l-ai cerut..
– Șșt, calmează-te, frate Gilule, și bine ai venit! Îți mulțumesc pentru prezență, îi spuse Corbeanu colonelului căruia îi strânse mâinile cu două mâini legate, căci din cauza cătușelor nu-l putea îmbrățișa, ci doar îl putu săruta pe ambii obraji. Îți mulțumesc mult, căci Dumnezeu ține cu noi. Și-i
193
mulțumesc și ministrului, un român de toată isprava. Și el ar fi bun de președinte. Iar eu voi scăpa cu siguranță; însă niciodată nu voi aplica legea talionului cum zici mata, că nu suntem securiști... Metodele mele sunt net superioare lor și-s mult mai eficiente.
Un polițist îl rugă pe Corbeanu să ia loc în boxa acuzaților. În acea clipă, sosi aprodul și grefiera-șefă, îmbrăcată cu o robă gripetrol,
fără garnituri.
– Atenție, strigă grefiera, sosește completul de judecată. Ne ridicăm!
Toată asistența s-a ridicat în picioare, în afară de bătrânul colonel Bradeș care a refuzat așa ceva. Pe ușă apărură trei persoane cu dosare sub braț, un bărbat și două femei tinere, cu fețe grave de sfincși, toți serioți, neschițând nici un zâmbet, îmbrăcați în robe negre, cu mâneci largi, cu garnituri și cu raglan închis la gât. Gulerele erau gen tunică. Procurorul avea brevetă albă, judecătoarea purta brevetă roșie-ciclamen. Toți trei purtau insigne pe care se vedeau clar două cuvinte: JUS-LEX.
Luară loc cu toții la masa lungă cu o cruce așezată în fața judecătoarei. Crucea stătea pe un postament larg. Cei de la masă șușoteau la urechi ceva între ei. În sală se afla un public divers, admis numai pe bază de invitații speciale. Procesul fiind considerat deosebit de important, s-a desfășurat înaintea unui complex ad-hoc de judecată. Președintele tribunalului era prof. dr. Mihai Rudaru. Judecător, dr. Mihaela Negură; prim
grefier - Paula Inovan. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul prof. dr. Cristina Răuțeanu,
care avea în față un dosar cu număr unic: 10666/29/VI/anul 2..... Obiectul cauzei era arestare preventivă. Materie juridică: proces penal cu multiple capete de acuzare. Stadiul procesului: în curs. Părți: inculpatul și un martor cerut a fi și martor apărător. Judecătoarea Mihaela Negură se ridică și, cu o voce solemnă, declară ședința de judecată deschisă, după care a legitimat pe reclamant, pe pârât și pe apărătorul acestuia, apoi dădu cuvântul
grefierei care anunță, cu același ton rece, compoziția curții, precizând cine este pârâtul în această judecată. Judecătoarea îi cere pârâtului să
jure cu mâna dreaptă ridicată, iar acesta se confirmă.
194
– Vă rugăm să spuneți dacă nu mai sunt și alte cereri din partea pârâților și apărătorilor, preciză grefiera. Dacă mai există vreo parte într-o asemenea cauză sau vreun martor... Când vă auziți numele strigat, răspundeți „prezent”. Nu este nimeni în plus? Atunci vă mulțumesc și dau cuvântul doamnei procuror, doctor în drept, Cristina Răuțeanu.
Procuroarea se ridică, își drese puțin glasul și deschise procesul cu precizările de rigoare:
– Bună ziua. Domnule președinte al Tribunalului Municipal, onorată curte și asistență, astăzi avem pe rolul de judecată unul dintre cele mai neobișnuite cazuri de încălcare a libertăților individuale din țara noastră, un caz atipic, de nivel național, devenit notoriu chiar și peste hotare, pentru care, din motive de stăvilirea definitivă a unui șir similar de abuzuri ilegale pe viitor, Tribunalul Municipiului București a ales sistemul procedurii de judecată rapidă, iar în asemenea cazuri nu este întotdeauna nevoie să aducem aici pe reclamanți, căci nici nu ar încăpea în această sală, numărul lor fiind mare, iar procesul de față este legal și în lipsa lor. Onorată curte și asistență, am primit mii de reclamații, noi și cei de la alte organe de stat, de la cetățeni onesti care ni s-au plâns că, de peste trei ani de zile, în România bântuie o organizație teroristă paramilitară care pretinde că face justiție în numele poporului și care comite ea însăși crime de neiertat, precum răpiri de persoane, distrugeri de bunuri personale, ucideri, otrăviri, injectări cu droguri și substanțe paralizante și altele.
– Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! strigară mai mulți ziariști din sală. Exagerați! Protestăm!
Președintele tribunalului bătu cu palma într-un clopoțel cu arc.
– Vă rog, liniște! Liniște, cetățeni! Dacă continuați, mă obligați să evacuez sala! strigă dumnealui cu o voce aspră. Putem continua procesul și fără asistența publicului. Noi v-am făcut o favoare că v-am admis. (Rumoare în sală, dar după un minut protestatarii s-au potolit. Totuși, de afară, din stradă, se auzeau urlete, fluierături și alte proteste de mare anvergură. Răzbăteau până aici mii de voci care strigau, scandau numele Comandorului; se auziră chiar și câteva împușcături ale poliției sau, mai de grabă, explozia grenadelor lacrimogene. Chiar în clipa aceea, un cartof a izbit geamul sălii de proces, fără să-l spargă, ci numai l-a crăpat.)
– Poporul din stradă vă contrazice, se auzi o voce, apoi râsete.
195
– Liniște! v-am spus, repetă președintele. Doamna procuror, vă rog să continuați...
– Îmi voi relua lectura acuzării - reîncepu procuroarea cu o voce mai tremurătoare. Da, nu vorbesc aici nimic de la mine, ci am primit informații concrete pe care sunt obligată să le amintesc... În sprijinul lor, avem o mulțime de martori, de fotografii, videoclipuri și filme care arată clar că s-au practicat otrăviri, injectări cu droguri, cu seruri paralizante, mergându-se până într-acolo încât s-au decapitat oameni, s-au dinamitat vapoare, elicoptere, case și alte clădiri valoroase ale unor oameni cinstiți și pasnici, nevinovați; ni s-au semnalat morți, răniți și mutilați, iar în ultima vreme s-au semnalat intruziuni masive în sistemele electronice ale unor bănci, acte grave de hackerism cu spargeri de coduri și parole bancare, cu scopul de a se sustrage milioane de euro, dolari, lire sterline sau lei de la oameni cinstiți, bani cu care organizația aceasta periculoasă s-a putut transforma într-o organizație paramilitară, cu un arsenal propriu de arme moderne, amenințând securitatea statului nostru democrat și chiar a Uniunii Europene (rumoare în sală). Dar cine este această organizație criminală și cine a înființat-o, cine o finanțează și cine o conduce? Este o grupare paramilitară ilegală și teroristă care își zice ORDISCOR, adică așa zisa Organizație Română de Distrugere a Corupției, cunoscută și sub numele de „Răzbunătorii” și care, sub pretextul că luptă contra corupției, de fapt, fură, răpește și omoară cetățeni pașnici din țara noastră... Membrii ei înarmați își zic ordiscorieri și s-au răspândit ca ciupercile veninoase după ploaie în toată țara, atrăgând în rândurile ei simpatizanți declasați din rândurile tinerilor naivi, needucați și sângeroși care nu iubesc munca, ci numai drogurile, alcoolul și aventura. Mai mult decât atât: acești așa-ziși „Răzbunători” și-au înfiinșat și o fantomatică instituție juridică ilegală pe care și-au numit-o TRIBINCO, adică Tribunalul Incoruptibil, atât de incoruptibil încât are ca membri vagabonzi corupți care sparg băncile românești sau străine. Fondatorul și conducătorul ordiscorierilor răzbunători este acest inculpat aflat în fața dumneavoastră, pe care justiția română a putut, în sfârșit, să-l aresteze recent, în urma unei descinderi militare la sediul lor secret din Codrul Dervenilor unde își avea o puternică redută semi-militară, ocupată acum de armata română. În timpul arestării, liderul organizației a simulat că este încins cu un brâu de bombe care vor fi declanșate dacă polițistii sau armata îl ating. Bombele, în realiate, erau niște
196
cutii de coca-cola. (Râsete si aplauze în sală.) Da, nu vreau să-l jignesc pe acuzat care păcat că este un intelectual foarte inteligent si care ne-a surprins pe toți prin capacitatea lui mare de a coordona și manipula mii de tineri la acțiuni atât de distructive. Domnia sa este în vârstă de 49 de ani și ar fi făcut mult mai bine dacă și-ar fi pus deosebitele sale capacități native și complexul experiențelor sale în slujba patriei pe care pretinde că ar vrea să o salveze, decât să se erijeze într-un lider ce-l are ca model pe conducătorul organizației legionare din secolul trecut, căpitanul Zelea Codreanu... El nu și-a zis căpitan, ci și-a ales un alt titlu mai sonor, mai mare - vezi Doamne... Comandor - și un pseudonim care aminteste clar de Codreanu, căci se iscălește Zeluș Corbeanu. Ce vreți o dovadă mai clară pe cine îl avea ca idol domnul Comandor - căpitanul Zelea Codreanu versus Comandorul Zeluș Corbeanu, titlul de „comandor” scris totdeauna cu majusculă! Sau poate că v-ați închipuit că sunteți un haiduc, domnule Codreanu-Corbeanu, un nou Iancu Jianu, care dorea să facă dreptate gloatei... (Rumoare în sală.) Dacă aveați 18 ani, treacă-meargaă, mai vă înțelegeam și ați fi putut invoca o asemenea scuză de criză juvenală, până la urmă pardonabilă... Dar așa se vede treaba că ați vrut poate să epatați și să fiți o vedetă, un guru, și, într-un fel, ați ajuns o vedetă, dar una sub care se ascunde un aventurier periculos. (Din nou rumoare și strigăte: Nu-i adevărat! Nu jigniți! Din nou sunete de clopoțel). Să fiu sinceră, cu șarmul pe care-l aveți, poate și pe mine m-ați fi indus în eroare ca pe mulți alții din victimele dumneavoastră. Dar să ne revenim în fire... Îmi pare rău de capacitățile dumneavoastră de excepție, de studiile și experiența dumneavoastră impresionante, chiar și de fizicul dumneavoastră atât de prezentabil, dar v-ați ales un model prost în viață. V-ar fi stat mult mai bine dacă v-ați fi continuat nobila dumneavoastră carieră în care, cândva, excelați sau dacă v-ați fi făcut actor și nicidecum un jalnic imitator cu talente malefice, absolut distructive. Păcat! (Rumoare în sală. Proteste.) Dar cine este, de fapt, „Comandorul” Zeluș Corbeanu? Iată ce am descoperit noi: este un fost valoros colonel de aviație, pe adevăratul nume Armand Lucinescu, născut la Sibiu în ziua de 12 iunie 1961, dar crescut la Câmpul Lung Muscel, fiul unic al medicului chirurg Valerian Lucinescu, fost legionar, arestat cinci ani de securitate, și al Mariei Deleanu, Ñărancă din Muscel, care
197
reușise să devină învățătoare la Câmpul Lung. Ambii părinți sunt decedați. Domnul Armand Lucinescu și-a făcut studiile medii la Bucuresti, apoi Academia Română de Aviație, Facultatea de blindate și aviație, de pe strada Grațioasă nr. 13, terminată ca șef de promoție. Felicitări! Din nou îmi exprim admirația și compătimirea față de de dumneavoastră, continuă procuroarea, cu ton ironic. Ca urmare a rezultatelor strălucite, domnul Lucinescu este trimis în R. D. Germană, în Berlinul răsăritean, pentru specializare pentru piloții Pactului de la Varsovia, la cursurile militare din cadrul „Luftstreitkrafte der NVA” unde piloții erau instruiți de piloți sovietici în scopul de a zbura pe avioanele de vânătoare MIG-17 PFU (Fresco E) și avioane bireactoare multirol cu aripi delta Rafale, purtătoare de rachete aer-aer. S-a perfecționat pentru două luni și în fosta Uniune Sovietică, la Moscova. După revoluție, armata a continuat să investească bani mulți în acest tânăr de valoare, trimițându-l la o nouă specializare, de data asta în Statele Unite, la Bonita, California, la o școală militară de aviaÑie „Fighter Pilot Power Pack School”, unde s-a specializat pentru reactoarele de luptă F-35 Strike Fighter și F-18 Hornet. Căpătase gradul de colonel și era pregătit pentru a deveni cadru didactic universitar la Academia Militară de Aviație și nu ne explicăm de ce a preferat să aleagă o altă cale, un drum complet greșit în viață. În urmă cu trei ani și jumătate, după ce s-a întors din SUA, s-a căsătorit cu o frumoasă studentă din Chișinău, Liudmila Cofar, care urma Facultatea de litere română-portugheză la Universitatea București în anul al III-lea. În timp ce soția sa conducea prin Capitală mașina lor personală, un TIR al unei companii ce făcea contrabandă cu țigări străine a lovit mașina soției. Dânsa a decedat pe loc și, câteva luni mai târziu, zdrobit de marea nenorocire suferită, domnul colonel își dă demisia din armată și are proasta inspirație să înființeze această organizație teroristă „Răzbunătorii” cu care a făcut ravagii în țară. Probabil, nu probabil ci mai mult ca sigur, că moartea soției i-a schimbat conduita psihică de a deveni un „răzbunător”... Asta i-ar fi și scuza ce i-ar induce anumite circumstanțe atenuante... Așa se face că, de atunci, domnul Armand Lucinescu a ajuns să prejudicieze multe persoane particulare și însusi statul român cu daune în valoare de aproape 2 miliarde de euro. Dacă ați vrut să vă răzbunați pe niște contrabandisti, nu trebuia să vă faceÑi singur dreptate, domnule
198
Lucinescu, înființându-vă o armată proprie, un tribunal propriu, cu legi proprii... Aici ați greșit profund, căci nu ați respectat legea, iar Constituția noastră, art. 16, aliniatul 2, spune clar că - citez - „Nimeni nu este mai presus de lege”. Au mai încercat și alții ca dumneavoastră să-și facă dreptate singuri și știți bine că au pățit-o, dar prejudiciile dumneavoastră sunt mult mai mari și mult mai grave...
Onorată instanță! În urma cercetărilor preliminare făcute de justiția română, s-a constatat că pârâtul Comandor a încălcat grav legile democratice ale țării noastre, a încălcat în mod deliberat Codul Penal, după cum urmează:
* Port ilegal de arme (Codul Penal, art. 279), precum și Legea 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, și Legea 86/2006 din Codul Vamal privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor;
* Sechestrări de persoane (Codul Penal, art. 189, pentru care pedeapsa este de la 3-10 ani închisoare);
* Atac cu substanțe narcotice și psihotrope (Codul Penal, cap. 2, art. 1, precum și Convenția Națiunilor Unite din 1971 și din 22 aprilie 2006 asupra folosirii substanșelor psihotrope și hotărârile Agenției Naționale Antidrog. Aceasta se pedepseste cu închisoare de la 15-25 de ani, cum cere aliniatul 3);
* Constituirea de grupări antistatale (Art. 166 și 189 din Codul Penal care atrage, de asemenea, pedepse până la 25 de ani închisoare);
* Distrugeri de clădiri și a proprietății particulare (Codul Penal, art. 200 si 321).
* Intruziuni electronice în bănci pedepsite de asemenea de Codul Penal.
(În timp ce procuroarea cita din Codul Penal, Corbeanu putu să o urmărească pe Codul adus de bătrânul Bradeș.)
Onorată curte, onorată asistență! V-am prezentat numai principalele încălcări ale legilor țării noastre deși, în mod evident, au mai fost și alte încălcări mai mult sau mai puțin grave. Întrucât s-a ținut cont și de contribuțiile anterioare aduse țării noastre de domnul colonel Armand Lucinescu, în perioada cât a slujit corect patria, precum ți de faptul că decesul soției i-a schimbat brusc conduita morală a domniei sale, nu am considerat necesar ca procesul de față să fie înaintat Tribunalului Militar, fiindcă nu este vorba despre un proces politic ori de trădare de patrie, ci de un
proces penal, cu mari daune fizice și morale, precum s-a arătat, Procuratura m-a desemnat să vă anunț propunerea pe care a făcut-o în acest
199
regretabil caz, cerând pârâtului achitarea tuturor pagubelor materiale cauzate persoanelor păgubite (și suma totală se află încă în calcul),
propunem condamnarea vinovatului cu închisoarea până la 8 ani. (Aici s-au ivit vociferări unanime, strigăte de protest din sală, bătăi din picioare.)
Președintele tribunalului sună din nou clopoțelul și rosti tare:
– Cetățeni, ne obligați să evacuăm sala. Vă rugăm insistent, liniște! (Sala se mai liniști.) Mai aveți ceva de spus, doamnă procuror? întrebă el
– Ar mai fi, desigur, dar mă opresc aici, domnule președinte. Vă mulțumesc, rosti procuroarea.
– Și eu vă mulțumesc. Iar acum dau cuvântul doamnei judecător.
– Domnule președinte, onorată instanță, începu judecătoarea. Vă mulțumesc. Desigur, nu ne este deloc plăcut să judecăm asemenea cazuri pe cât
de rare, pe atât de dezagreabile și de regretabile pentru mine, pentru dumneavoastră si, cred, pentru însuși domnul colonel Lucinescu...
– Nu vă faceți griji, doamnă, răspunse Comandorul. „Non, je ne regret rien!” cum cânta Edit Piaff. (Aplauze și râsete în sală.)
– Domnule colonel, spuneți că nu regretați nimic și mie personal mi se pare că nu aveți deloc mustrări de conștiință. Dacă le-ați avea și v-ați cere aici în instanță scuze victimelor dumneavoastră, eu aș dispune de latitudinea legală să vă reduc mult din pedeapsa cerută de doamna procuror. La acuzațiile pe care vi le-a adus domnia sa, eu aș mai adăuga însă pe aceea că ați refuzat categoric să admiteți un apărător din oficiu. V-ar fi fost de mare folos...
– Nu, nicidecum. Am adus deja cu mine aici un martor extrem de prețios pentru noi toți, care a fost și avocat. În plus, în scurta prezentare făcută de doamna procuror care aici mă lăuda, aici mă confunda cu un aventurier ori cu un bandit sângeros, domnia sa a omis sau nu a știut să mai adauge că, paralel cu Academia Militară de Aviație, am urmat, ca și dumneaei, Facultatea de drept la fără frecvență, iar în anul trecut am luat și doctoratul în drept. Pentru că nu sunt străin de legile țării, nu numai că pot să mă apăr și singur, dar mă văd obligat să o și corectez, pentru că văd că a citat
200
greșit articolul 166 din Codul Penal. Ori nu știe, ori a făcut-o în mod tendențios, deoarece iată ce scrie în realitate acest Cod - îmi permiteți
să-l citez (și scoase din buzunar codul din care citi: „Inițierea, organizarea, săvârșirea de acțiuni care pot pune în pericol sub orice formă ordinea constituțională, caracterul național, suveran, independent, unitar și individual al statului român, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Faptul de a îndemna publicul la săvârșirea faptelor prevăzute la art. 1 se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani” - am încheiat citatul.) Așa că cei 25 de ani de penitență sunt de la dânsa; în art. 166 nu scrie așa. Vă rog, controlați, să vedeți. De asemenea, Codul Penal nu menționează absolut nici un cuvânt despre intruziunea informatică, iar domnia sa arăta eu că am încălcat-o conform acestui Cod. Vă rog,
de asemenea, să mă contraziceți dacă nu am dreptate... (Grefiera nota de zor răspunsurile inculpatului, deși avea și un reportofon alături.)
76 – Bun, rămân din nou impresionată și vă felicit pentru faptul că sunteți și jurist și doctor în drept, ceea ce înseamnă că erați foarte conștient când
încălcați legile țării. Asta trebuia să vă oblige și mai mult, domnule colonel, să fiți și mai corect. Dar nu despre obligațiile dumneavoastră voiam să discut acum, ci trebuie neapărat să vă întreb: mai aveți și alți colaboratori? Cine au fost aceștia? și câți? Iar acum aveți cuvântul: 5 minute doar... Răspundeți, vă rog!
– Am ascultat cu atenție rechizitoriul doamnei procuror care, pentru necunoscători, în aparențele înțelătoare, păreau îndreptățite, fiindcă toate pun accentul pe încălcarea unor legi cunoscute, dar înainte de a ridica piatra și a da cu ea, înainte de a veni domnia sa aici să mă condamne de ce am fost nevoit să-i potolesc pe criminali, precum meritau, în același timp, nu pot să nu trec de la atitudinea defensivă la cea ofensivă, perfect justificată șț - pentru asistența din sală - sunt nevoit să mă întreb cu voce tare: iată cine mă împroașcă cu venin, iată cine vine în fața dumneavoastră, fără a avea câtuși de puțin acest drept și iată cine mă acuză că am încălcat legile țării... Desigur, mă refer la doamna procuror care a fost implicată grav în
afacerea „țigareta”, despre care presa de atunci aduce probe incontestabile de corupție gravă pentru care i s-a retras dreptul de a mai lucra în jurisdicție, fiind arestată, dată afară și reabilitată de noul ministru, printr-un abuz care, cu siguranță, îl va plăti curând, căci deja acest ministru a
201
fost propus pentru demitere. În acest caz, zicala cu paiul și cu bârna din ochi vi se potrivește în totalitate.
– Vă rog, vă rog, interveni președintele. Nu aveți voie să atacați în instanță publică o reprezentantă a Curții, fiindcă vă complicați grav situația.
– Nu mi-o complic deloc, deoarece și dumneavoastră erați pe lista implicaților ca și pe lista mea; ba ați fost și dumneavoastră dat afară și arestat pentru corupție și numai noul prim-ministru, prietenul dumneavoastră, v-a scos nevinovat și v-a înălțat în funcția actuală pe care în foarte scurt timp o veți pierde din nou și veți zbura de pe scaunul ce-l ocupați temporar acum. De aceea nu mi-e teamă de cine mă judecă și în fața cui am fost chemat sș apar acum. În fond, prin aducerea mea aici, mi-ați făcut o mare favoare, o favoare imensă, pentru care ar trebui să vă mulțumesc. Și iată că, din toată inima, chiar vă spun: da, vă mulțumesc. Repet: vă foarte mulțumesc! (Asistența din sală aplaudă frenetic.) Eu înaintea poporului român, în fața încercatei noastre țări, sunt cu mâinile curate, deoarece, spre deosebire de dumneavoastră trei care, fiecare trăiți în niște vile exorbitante de lux, cu care ne sfidați, eu nu dispun nici măcar de un apartament personal, trebuind să dorm prin sediile organizației ORDISCOR.
– Domnule Lucinescu, de ajuns! Stop! strigă președintele, roșu la față de mânie. Nu permit, nu permit să, să, să...
Bâlbâiala i-a fost întreruptă de tunetul vocilor de afară care cereau eliberarea arestatului. Se auzeau din ce în ce mai aproape.
– Domnule președinte, mă tem că nu veți mai putea continua procesul acesta infam în următoarele câteva minute, conchise Comandorul.
– Bine, apărați-vă în continuare. Vă ascultăm, se calmă președintele, serios tulburat.
– Doamnă judecător, m-ați întrebat care sunt colaboratorii mei și câți sunt... Vă răspund: sunt mulți, sunt foarte mulți; sunt sute de mii, milioane. Sunt toți alături de mine: aici, împrejur, în toată țara, afară, aproape de ușă - iar dumneavoastră, cei doi-trei sunteți singuri... În cei mulți constă puterea mea și a țării noastre românești, nicidecum în legile formale înșirate pe hârtie pe care cei puternici le mânuiesc cum vor și le încalcă atunci când vor, prin cine vor, prin reprezentanți ca dumneavoastră. Dacă ați ieși acum afară, v-ar fi frică de miile de oameni din fața tribunalului. Deocamdată îi auziți, dar aveți multe șanse să-i și vedeți, și atunci să vă ferească Dumnezeu de mânia și forța poporului! Evident, norodul nu vă mai iubește, considerându-vă o castă care se joacă cu legile. Evident, de câțiva ani, românii nu mai au încredere în reprezentanții justiției în rândurile căreia corupția a înlocuit dreptatea legilor. Asta e clar! În condițiile actuale, când nu mai există rușine, când nu mai există respect față de semenii
202
noștri și nici frică față de Dumnezeu, marea mulțime nu a găsit alt apărător mai devotat lui decât organizația înființată de mine și pe care ați blamat-o de geaba, cu o ură bolșevică. Organizația este însă puternică, este vie, într-o rapidă creștere și impune cu autoritate și demnitate democrația. Dumneavoastră, minoritarii, o blamați. Norodului nu-i place acest lucru și de aceea nu pe dumneavoastră vă aclamă ci pe reprezentanții ORDISCORULUI, care riscăm totul și ne sacrificăm viața pentru implementarea unei democrații reale și autoritară. Oare nu v-ați convins? Până unde merge cecitatea aceasta? (Asistența din sală aplaudă în picioare.)
– Domnule Lucinescu, de ajuns. Ați depăsit timpul admis. Dau cuvântul apărătorului propus și adus de dumneavoastră, domnului Virgil Bradeș.
Domnule aprod, invitați-l de afară pe domnul Virgil Bradeș.
– Sunt aici, domnule presedinte.
– Bine, dar trebuia să stați afară la usă, interveni judecătoarea. În fine. ce aveți de spus?
În timp ce afară vacarmul continua, bătrânul Virgil Brades, veni în fața instanței. Deși în vârstă, se mișca repede și se apropie de boxa acuzatului în fața căruia făcu o abia perceptibilă plecăciune.
– Onorată instanță, numele meu este Virgil Bradeș, fost prieten cu medicul Lucinescu, tatăl Comandorului nostru, pe care îl cunosc de când era mic. A fost un copil excepțional, un copil minune din toate punctele de vedere și când am auzit cum tovarășa procuroare îl bârfea ca la ușa cortului, să vă spun drept, mi s-a făcut greață... Ați vorbit ca la o ședință de partid unde se practica așa-zisa critică constructivă... Mare e grădina lui Dumnezeu! Cum ați putut să vă legați de unul dintre cei mai valoroși oameni ai României? Când veți renunța la limbajul de lemn comunist? N-am crezut vreodată să trăiesc asemenea momente penibile când arta bârfei se transformă în pledoarie juridică... Mulți nici nu merităm să-i trecem pe dinainte acestui mare român, acestui brav cetățean care este Comandorul colonel Lucinescu-Corbeanu care a refuzat gradul de general atunci când a fost propus. El va rămâne în istorie ca unul din marii eroi ai neamului românesc chiar dacă veți reusi să-i întrerupeți activitatea... N-ar fi primul caz. În urmă cu trei ani, după decesul soției mele, Alexandrina Bradeș, tânărul Armand mi-a declarat că dorește să înființeze o organizație patriotică de luptă contra corupției generalizate, cerându-mi să-l ajut, iar eu m-am oferit bucuros să-i ofer tot sprijinul...
– Aa, cu alte cuvinte, dumneata i-ai fost complice și dacă așa stau lucrurile, nici nu ar fi trebuit ca mata să apari aici în calitate de martor sau de apărător, ci tot în calitate de învinuit, de complice, îi replică judecătoarea.
203
– Cum vreți dumneavoastră, tovarășa judecătoare, și chiar aș dori ca domnișoara sau doamna grefier să consemneze cuvintele mele. Da, recunosc cu mândrie că i-am fost mai mult decât complice, i-am fost chiar instructor! L-am ajutat mult și mă mândream cu acest tânăr, cu acest brav român, o personalitate excepțională, care a înțeles de la bun început și a simțit că în țara asta trebuie să se ridice cineva să pună odată stavilă degringoladei tragice în care a fost împinsă de o camarilă de hoți și ticăloși, apăruți ca dintr-o umbră roșie din rămășițele cele mai veninoase ale societății comuniste. Ei lucrează mână în mână cu unii dintre politicieni și dintre reprezentanții administrațiilor locale, ori ai poliției și ai justițiarilor corupți, repuși în funcții și ducând la prăbușirea vizibilă a țării. Cum o să țineți cu acest grandios erou de care se vede clar că vă este frică, grăbindu-vă să-l distrugeți? Vă garantez că acest mare luptător în foarte scurt timp va fi președintele României și că acest proces rușinos va intra în istorie; și tot eu vă garantez că, deși îi faceți lui și națiunii române un mare rău, atunci când Comandorul va fi în fruntea statului român, dumneavoastră care-l judecați acum veți fi primii pe care el îi va ierta, fiindcă deși este părintele spiritual al „Răzbunătorilor”, sufletul lui este de o noblețe măreață și incomparabilă, pe care dumneavoastră nu o puteți înțelege, pentru că nu o aveți. Dar nici nu am vreo pretenție în acest sens...(Aplauze în sală). Comandorul niciodată nu s-a răzbunat pe răufăcătorii lui personali și vă va ierta, dar știu că nici nu vă va mai lăsa să mai pășiți vreodată pe treptele vreunui tribunal ca profesioniști. Fiindcă este un om cu simțul dreptății. O justiție cu adevărat democratică și necoruptă ar fi refuzat din capul locului să se implice într-un asemenea proces deosebit de murdar, de-a dreptul criminal!
– Poftim? Poftim? s-a inflamat judecătoarea în culmea enervării. Adică vreți să insinuați că și noi, cei de aici, suntem corupți? Dați-vă seama, domnule Bradeș, ce afirmați în instanță, deoarece, în baza legilor în vigoare, noi avem dreptul să vă considerăm acuzat și să fiți imediat arestat chiar aici pe loc, în instanță, pentru acuzele grave ce ni le aduceți. Vă pot interzice, în secundele următoare, să mai faceți vreo depoziție și am să ordon domnului polițist să vă scoată imediat pe ușă afară și să fiți reținut, dacă continuați să ne mai jigniți în felul acesta!
– Haideți că-mi place ce-mi spuneți! Mă amuză... Chiar așs vrea s-o văd și pe-asta! Imediat presa din țară și din toată lumea ar scrie cu titluri mari că un fost conducător al partizanilor anticomuniști români care au luptat cu trupele securității, colonelul Virgil Bradeș, un bătrân de 87 de ani,
204
decorat de președintele țării cu înalte ordine și medalii și declarat oficial erou național, a fost arestat sau alungat din instanță din ordinul unei cucoane care și-a jucat ultimul ei rol de judecătoreasă într-un proces criminal... Îmi pare rău, madam judecătoare, dar pariez că nu vei avea acest curaj oricât de firoscoasă ai fi mata... De asemenea, pariez că nu aveți curajul să mai repetați încă o dată amenințarea cu arestarea mea și darea mea afară! Aud?... Toată asistența s-a sculat în picioare și a început să aplaude frenetic, în hohote de râs și strigând: Bravo, bravo, domnule colonel!
– Ei, dacă-i așa... atunci lucrurile se schimbă... Îmi cer scuze, spuse judecătoarea zâmbind stânjenită.
– Desigur, le accept, dar cu condiția să îi cereți scuze și domnului Comandor.
– Aici în instanță, în nici un caz nu pot. Dar după proces va fi posibil... Dumnealui mă înțelege mai bine. Deci, dumneavoastră ați luptat ca partizan în Munții Făgărașului? Asta nu știam... Și de ce nu ne-ați spus asta de la bun început, domnule colonel Bradeș, nici dumneavoastră, nici domnul Lucinescu? De ce ați ascuns?
– Știți de ce? Pentru că nu m-ați fi admis în instanță...
– Ei, cum să nu vă admitem? Deci ați fost partizan...
– Da, doamnă judecător. Am fost unul din conducătorii partizanilor, decorat recent pentru această ispravă. Sunt unul dintre puținii supraviețuitori ai acelor eroice și sângeroase momente de luptă cu securitatea criminală care ne-a decimat, aceeași securitate unde știu că tatăl dumneavoastră era ofițer superior...
– Nu-i adevărat! De unde o mai scoateți și pe aceasta? îl contrazise judecătoarea.
– Păi nu sunteți dumneavoastră fiica tovarășului colonel Auxiliu Rădulescu? Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci fața și spinarea mea l-au cunoscut personal, dar firește că dumneavoastră n-aveți nici o vină că sunteți fiica lui...
– Tatăl meu a decedat acum opt ani și totul este o simplă coincidență de nume. Dar să nu ne abatem de la subiect. Continuați-vă depoziția. Aveți cinci minute.
– În mare, am cam spus ce-am avut de spus... Deseori mă întreb mirat: oare pentru ce am luptat noi - și atunci, și la Revoluție? Pentru cine au murit tinerii noștri și atunci, în munți, și la revoluția din decembrie 1989? Ca să o luăm iarăși de la început, cu crizele de tot felul?
205
Ca să suferim de pe urma altui tip de dictatură? Ca să asistăm la interminabile conflicte interpartinice interne sau să ajungem la conflicte armate? Noi românii nu suntem lași, cum se spune că „mămăliga nu explodează”... Adică, da. Suntem lași și părem lași în fața pericolelor, dar asta numai până la un punct, până ce se ridică dintre noi un caracter puternic, o mână de fier, ca să-i unească - și în istoria noastră am avut asemenea mari români: pe Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Þepes, Ioan Vodă cel Cumplit, Tudor Vladimirescu. Ei au demonstrat că pot face din popor o forță
de neînvins, fie măcar pe o perioadă temporară... Altfel am fi pierit ca nație, doamnă...
– La șirul ăsta de eroi, nu-l adăugați și pe Codreanu? spuse judecătoarea ironic.
– Ba da, dacă țineți neapărat, îl pot adăuga, alături de mareșalul Ion Antonescu, cu toate greșelile lor regretabile, care nu-i privează, totuși, de marele lor merit de a-și fi iubit cu adevărat patria, de a fi fost buni organizatori ai maselor... Așa-i văd eu și așa îi văd mulți, iar în perspectivă istorică statura personalității lor se va decanta și probabil va crește. Nu știu, poate greșesc.
– Dar pe Eminescu de ce nu l-ați adăugat acestor eroi?
– Este adevărat că și Eminescu a fost și el un mare luptător, dar pe când toți ceilalți erau mânuitori de arme, Luceafărul nostru a fost un luptător cu pana, remarcându-se nu numai ca poet, dar și ca primul nostru mare jurnalist, foarte critic. drept și caustic. Pentru că, la fel ca și Comandorul de aici, el lupta cu neînfricare împotriva ticăloșilor din vremea lui, aceștia s-au răzbunat pe marele nostru geniu declarându-l nebun, deși nu era, și în final, l-au asasinat. Dacă observați, cu excepția domnitorului Ștefan Vodă, absolut toți ceilalți mari patrioți ai noștri, toți, fără excepție, au fost asasinați... Totdeauna marii luptători își riscă viața, iar când se ridică unul capabil să salveze țara, potentații din jurul lui, în loc să-l ajute, îl târăsc prin tribunale, îl aruncă prin închisori, pe la balamuc sau îi iau cu lașitate viața. Ne aflăm într-o perioadă când țara noastră, mai mult ca oricând, are acum mare nevoie de un lider inteligent, cult, cu carismă, un bărbat curajos, bătăios, bun diplomat, decis să treacă peste toate obstacolele. Ne trebuie nu un supra-om din filme, ci un supra-român din zilele noastre. Și iată-l! (Bătrânul îl arătă cu mâna pe cel din boxă.) Dar iată ce faceți dumneavoastră cu el! Mai mare rușinea... Ecce homo! Nu-l mai căutați în altă parte, fiindcă un asemenea mare român se naște rareori, însă el deja s-a născut și este însuși colonelul Armand Lucinescu, Comandorul, cum îi zicem noi toți, cu toată deferența, cu tot respectul pe care-l merită! Dumnealui, pe lângă multe
206
calități, dintre care unele mă mir că ni le-a amintit aici fugitiv și doamna procuror, dar dumnealui mai are, în plus, și numeroase relații internaționale, este apreciat și peste hotare, ca să nu mai spun că este un bun pianist și că vorbește fluent vreo 5-6 limbi străine... Care dintre noi cei de aici îi putem sta alături? Nu am mai văzut pe nimeni să meargă zile și nopți din casă în casă pentru a împărți săracilor banii confiscați de la marii hoți din România. Sute de familii muritoare de foame au fost salvate, iar această acțiune supracaritabilă a continuat până în ziua arestării. Comandorul a ajutat pe pensionari, a construit biserici, școli, dispensare, spitale și case moderne pentru oameni care n-au avut niciodată vreo casă... Și pe dânsul îndrăzniți să-l numiți inculpat aventurier cu talente destructive? O, Doamne, ce naivitate jalnică, câtă ignoranță sau câtă malițiozitate veninoasă! Chiar nu ați auzit deloc că ORDISCORUL a oferit bani pentru 3.895 de locuințe, pentru 15.834 de sinistrați din care 9000 sinistrați din cinci județe; că a construit două spitale și șase școli din banii confiscți de dumnealui de la marii hoți ai țării? Păi ce fel de tribunal sunteți dacă atacați în gol fără nici o documentare solidă? Pentru ce sunteți plătiți? Doar să ne dăm la bară talente pseudoretorice? Și dacă vreți să știți, eroul din fața dumneavoastră dormea prin birourile organizației lui, deoarece Comandorul însuși nu dispune de nici o casă și de nici o avere, chiar dacă prin mâinile lui au trecut sute de miliarde de lei și multe milioane de euro si de dolari din care nu a luat nici un cent... În buzunarele lui nu sunt decât banii strict necesari pentru hrana zilnică, fiind un om de o cinste rarisimă, de o cinste sfântă, un adevărat creștin cu frică de Dumnezeu, cum a fost educat de mic de niște părinți excepționali. Toate acuzele ce i-au fost aduse, că ar fi omorât, bătut, schingiuit sunt minciuni sfruntate, jigniri murdare, execrabile! Și nu i se cere scuze! Comandorul Corbeanu este cel mai săritor la nevoie om pe care l-am cunoscut vreodată... Sunt sigur că dacă dânsul ar fi fost de o seamă cu mine, ni s-ar fi alăturat fără a sta pe gânduri în luptele din munți, în vreuna din cele 1300 de grupe de partizani, deși dacă le adăugăm și pe cele parașutate din țările occidentale, numărul lor era și mai mare. Și dacă tot am adus vorba de acei partizani-eroi, dumneavoastră cei de acum nu aveați de unde să știți că în acea perioadă noi aveam partizani în toate regiunile țării: în Banat, pe Valea Cernei, în Munții Apuseni, în Hunedoara, în Rodna, în Vâlcea, Craiova, Gorj, în Dobrogea, în Crișul Alb, în Maramureș, în Bârlad, în Bacău, în Cluj, Suceava, în Munții Făgărașului, regatul
207
partizanilor, conduși de eroi minunați precum colonelul Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuțoiu, Spiru Blănaru, Vasile Corduneanu, frații Croitoru și alții și alții - bărbați și femei, printre care eroina națională, țăranca Elisabeta Rizea... O, Doamne, ce oameni măreți! Ce viteji! Despre ei, despre jertfa lor ar trebui să se facă cele mai frumoase filme românești, cu acțiuni polițiste palpabile și absolut veridice, nu seriale siropoase și mincinoase despre minorități care ne-au făcut țara de râs în toată lumea! Majoritatea din acești viteji ai munților au căzutcu arma în mână în lupte crâncene cu securitatea ori au fost prinși, iar cei prinși au fost schingiuiți bestial, batjocoriți și executați sau au fost trimiși la închisoare. Doar câțiva am avut norocul de am scăpat, printre care și eu... În Munții Făgărașului, pe o arie largă, opera Grupul Carpatin Făgărășan condus de mine și de Ion Gavrilă Ogoreanu. Am participat la zeci de acțiuni victorioase. Trebuie să vă spun că am fost singura țară ocupată de ruși care am organizat o rezistență armată cu bravi partizani contra comunismului, ani de-a rândul, între 1948-1969. În perioade de criză, ca acum, când țara este în pericol, gata să se destrame, este necesar din nou să mobilizăm masele care sunt însetate să aibă nu un dictator ca Ceaușescu, ci un lider luminat cum este colonelul de aviație, doctorul în științe juridice, Corbeanu. Poporul l-a ales, l-a acceptat iar noi, în loc să-l sprijinim spre a distruge ca un spărgător de gheață răul din rădăcină, noi îl aducem în instanță? Ori suntem inconstienți, ori nebuni! Să ne fie rușine! (Cei din sală s-au ridicat în picioare aplaudând și strigând: Bravo, domnule Bradeș! Foarte bine! Bravo! Bravoo!).
– Gata, gata, de ajuns.. Eei, gata! Am înțeles. Este de înțeles, spuse judecătoarea. Aveți dreptate în ceea ce privește lupta poporului român. Sunt într-adevăr lucruri impresionante și necunoscute, pagini mai puțin știute din trecutul zbuciumat al țării noastre, pentru noi ăștia mai tineri care nu le prea cunoaștem, căci pe atunci nici nu eram născuți, și de aceea v-am și lăsat, peste timpul legal, să ne evocați acele momente istorice tulburătoare, spectaculoase, fără să vă întrerupem... V-ați cam înfierbântat, domnule colonel Bradeș, răscolindu-vă cu nostalgie aceste amintiri triste și vă înțelegem, că doar nu suntem atât de optuzi cum ne credeți. Acum vă apreciem și mai mult. Dar nu uitați că noi suntem aici niște funcționari de stat și nu avem nici o vină că facem procese cu cine ni se aduce în față să facem... Suntem oamenii legii într-ofuncție extrem de dificilă și ne facem cum putem datoria, indiferent dacă ne place sau nu ne place ceea ce suntem obligați să facem - se scuză ea.
208
În timp ce publicul din sală continua să aclame și să aplaude lung evocările fostului partizan, președintele tribunalului, Mihai Rudaru, apăsa de mai multe ori pe clopoțelul cu arc și strigă tare:
– Liniște! Linișste, vă rog! Am nevoie de liniște... Alo! Alo? Nu pot auzi telefonul... Vă rog pe toți să luați loc și permiteți-mi să ascult un comunicat telefonic foarte important.
Publicul și reporterii s-au așezat și s-a lăsat o liniste deplină în sala tribunalului. Se auzeau numai vocile puternice ale protestanților de afară.
– Da, domnule ministru, am înțeles, răspunse președintele tribunalului cu o expresie de consternare. Da, așa vom face! Da, sigur că da! Sigur, chiar acuma... Imediat. Am înțeles, să trăiți. Abia închise telefonul portabil, că în secundele următoare mobilul sună iar:
– Da, stimate domnule președinte, răspunse Rudaru sculându-se în picioare. Da, bună ziua... Chiar adineauri am primit decizia domnului ministru al justiiei. Vom executa imediat ordinul dumneavoastră. Știu toate amănuntele. Și eu vă mulțumesc. Să trăiți!
După ce închise telefonul, presedintele tribunalului, rotindu-si privirea inexpresivă prin toată sala care îl urmărea cu atenție încordată, își luă o alură solemnă și rosti cu o voce gravă, dar parcă cu părere de rău:
– Onorată instanță... Am primit chiar acum o decizie și un ordin special ministerial, întărit și de un decret prezidențial, prin care ni se cere ca rocesul de față, din rațiuni interne de stat și internaționale, să fie imediat suspendat și anulat definitiv, cu cereri de regrete și scuze față de fostul inculpat. Așadar, în urma acestor ordine speciale, stimatul domn doctor colonel Armand Lucinescu, alias Zelus Corbeanu, conducătorul Organizației de Distrugere a Corupției din România, ORDISCOR, este imediat și necondiționat pus în libertate. Domnule colonel, sunteți, într-adevăr, un om foarte norocos și, din clipa de față, vă declar liber, fără dreptul de a mai fi urmărit de nimeni. Rog pe domnul polițist, să-i înapoieze arma și să-i ridice cătușele. Vă cerem scuze și din partea noastră a fiecăruia din complexul de judecată și vă felicit sincer! De asemenea, îl felicit și pe domnul colonel în retragere Virgil Bradeș, pentru frumoasa și patetica pledoarie de apărare ținută în fața noastră. Doamnelor și domnilor, procesul s-a încheiat. Sunteți liberi. Bună ziua.
După ce a transmis aceste ordine primite de sus, președintele tribunalului s-a întors brusc pe călcâie și fără să mai dea mâna cu Corbeanu sau cu
209
ceilalți, s-a grăbit să iasă printr-o ușă din spate. Nu la fel au procedat ceilalți. Când s-a comunicat decizia de eliberare, toți cei din sală au izbucnit în urale și în strigăte puternice de entuziasm, au țâșnit în picioare, unii țopăind de bucurie. Polițistul nu numai că l-a descătușsat, dar i-a înapoiat și arma, după care l-a salutat cu mare onor. Bineînțeles că toți s-au repezit să-l îmbrățișeze pe Comandor, dar și pe bătrânul partizan. Flașurile aparatelor de fotografiat nu mai conteneau. Ceva întru totul de neașteptat s-a mai petrecut: cele două mari juriste, procuroarea și judecătoarea, după ce și-au scos robele, au venit amândouă râzând voioase. L-au îmbrățișat pe rând și l-au sărutat pe fostul inculpat pe obraji. Ambele aveau lacrimi în ochi.
– Domnule colonel Lucinescu, vă rog mult să mă iertați pentru bârfele aduse. Erau oficiale și nu veneau din partea mea, îi spuse doamna procuror. Nici eu nu credeam ce spun, dar așa am fost instruite să vorbim... Sincere felicitări pentru tot ceea ce faceți! În realitate, vă admir!
– Și eu vă cer iertare și vă felicit, domnule colonel doctor, spuse judecătoarea, căci am avut o ședință specială de instruire amândouă înainte de proces. Ne iertați? Și eu vă admir sincer... Din toată inima, chiar!
– Este OK, domnițelor, fiindcă și eu v-am răspuns cu duritate, dar nu vă pot urî și abia acum vă văd că sunteți două doamne frumoase. Erați foarte serioase și nu zâmbeați... Acum îmi placeți. Vă solicit ca iertarea să fie reciprocă și vă asigur că v-am iertat. Eu nu țin pică...
Amândouă au cerut să se fotografieze cu Comandorul, ținându-l de braț - una în dreapta, cealaltă în stânga lui. Poftim de a le mai înțelege pe femei! Cu câteva momente înainte erau înverșunate ca niște scorpii veninoase împotriva lui Corbeanu, iar acum se lipiseră vesele de brațele lui, ca două porumbițe blânde sau ca niște amante, renunțând la simțământul că ar aparține unui organ oficial vestit prin specificul severității lui și din magistrate oțărâte au redevenit simple femei sentimentale, copleșite de emoțiile momentului, poate și de ineditul situației. Întreaga scenă reda
impresia că tot ce întâmplase înainte nu fusese altceva decât un rol dintr-o piesă de teatru terminată cu un happy-end, în care vechii prieteni, după terminarea spectacolului, au coborât de pe podiumul unde trebuise să joace rolul de dușmani.
La fel a fost îmbrățișat și bătrânul colonel partizan Bradeș care se simțea și el bine între cele două cucoane-bine cu care, cu câteva minute înainte, se confruntase vijelios.
210
Din sala tribunalului până afară, la ieșire, cei doi protagoniști, Corbeanu și bătrânul Bradeș, fuseseră luați mai mult pe sus. Înainte de a ajunge în stradă în fața impunătoarei și noii clădiri a tribunalului, un ziarist care asistase la proces a alergat afară și a dat vestea incredibilă că procesul s-a încheiat cu victoria Comandorului și Comandorul a fost achitat, cerându-i-se scuze. Jurnalistul a precizat că marele învingător va ieși imediat pe scările de la fațadă să mulțumească susținătorilor.
Când a auzit vestea, toată adunarea a izbucnit în urale prelungite, a început să cânte și să scandeze lozinci: „Comandor, Comandor, noi te vrem conducător!”... „Noi de astăzi înainte, te propunem presedinte!”
Într-adevăr, la scurt timp după acest anunț, pe scări, braț la braț, au apărut Comandorul Corbeanu împreună cu colonelul Bradeș, făcând semnul victoriei și atunci mulțimea emoționată și entuziasmată a intrat în delir. Toți ar fi vrut să-l vadă mai îndeaproape, să-l atingă, să-l îmbrățișeze. Reporterii și fotoreporterii roiau în jurul lor, filmându-i, fotografiindu-i... Polițistii și jandarmi îi apărau făcând cordon în jurul lor sa nu fie striviți. Un reporter de la stația de televiziune „New Romanian TV” l-a abordat primul și l-a întrebat:
– Stimate domnule Comandor, ați auzit ce strigă poporul... Știți, peste aproape un an, vor fi alegeri prezidențiale... Ați dori, oare, să vă depuneți candidatura pentru a ajunge în fruntea statului nostru?
Foarte amabil, cu un zâmbet cald pe buze, colonelul Lucinescu-Corbeanu îi răspunse:
– Dacă ați citit Biblia, cred că o să vă amintiți de Parabola Semănătorului, spusă de Mântuitorul Iisus Hristos...
– Desigur, aceea din Noul Testament, din Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca.
– Exact, și ați văzut acolo că semințele căzute pe piatră, nu răsar niciuna, iar cele căzute între mărăcini și spini, răsar puțin, dar fiind înăbușite, nu se dezvoltă în plante normale și mor... Cam aceeași situație este acum în România după revoluție, o țară greu guvernabilă. Va trebui, deci, mai întâi, curățat terenul de bălării și de mărăcini, și abia atunci semințele se vor transforma într-o recoltă de aur. Nu țin neapărat să devin președintele țării noastre până atunci.
– Dar până atunci mafioții ăștia ne mănâncă de vii, domnule Comandor!
– Nu le vom permite să-și mai bată joc de țară, iar ei știu asta și se tem cumplit. De aceea sunt plini de ură împotriva mea. Neîndoios, numărul zilelor acestor ticăloși este numărat, ca să zic așa, atâta timp cât organizația „Răzbunătorilor” rămâne activă și crește. Raiul hoților va fi nimicit.
211
După acest proces de astăzi eșuat, când camarila a fost înfrântă, noi am ieșit categoric mai întăriți, fiindcă avem un număr mare de susținători ai ORDISCOR-ului în toată țara. Ca un plan imediat pentru viitor este transformarea acestei organizații într-un partid autoritar, leal poporului român, care, cu siguranță, va fi nu numai cel mai puternic, dar credem că va fi și cel mai capabil să preia conducerea frumoasei noastre Românii, spre a propulsa acest stat european printre cele mai avansate țări de pe continent. Vom stârpi fără milă pe toți hoții, ticăloșii, parveniții, mafioții și vom crea un stat nou, cu oameni harnici, bine educați, credincioși si culți. Vom lupta în continuare să ne împlinim această sfântă misiune, își încheie Comandorul prima declarație după eliberare.
– Vă doresc succes și vreau să fiu primul care mă înscriu în partidul dumneavoastră, spuse ziaristul, întinzându-i un carnețel pentru a-i scrie un autograf. Mulțimea îl adula și îi scanda în continuare numele, iar polițiștii începură să-l protejeze ca pe un șef de stat, întărind cercul din jurul lui. Câțiva dintre polițiști îi solicitară, de asemenea, autografe. Lângă Comandor veni și bătrânul colonel Bradeș care îl ținea ca pe un copil după gât. Mulți credeau că bătrânul este tatăl Comandorului și cineva îi înmână fostului partizan un megafon porta-voce pe care acesta i-l înmână prietenului său rugându-l să mulțumească mulțimii care îl aclama. Amândoi luptătorii urcară pe treptele de sus ale tribunalului, în timp ce simpatizanții lui care umpleau toată strada precum și treptele largi ale clădirii, îți uniră din nou vocile într-un singur glas: „Comandor! Comandor! Noi te vrem conducător!”. Reporterii fotografiau și filmau continuu toate aceste momente istorice. Colonelul Lucinescu, alias Corbeanu, duse încrezător, cu mâna stângă, megafonul porta-voce la gură, în timp ce mâna dreaptă și-o apăsă pe piept făcând o plecăciune în fața poporului, apoi rosti tare, cu o voce plăcută:
– FrațÑi români, iubiți compatrioți, vă mulțumesc! Vă mulțumesc din inimă! Vă mulțumesc! Mergem mai departe... Până aici, am învins! Mergem mai...
212
Dar nu termină ce avea de spus și... două pocnituri asurzitoare de armă cu lunetă, venite de pe acoperișul unei clădiri de peste drum, îi curmă brusc glasul. Comandorul se prăbuși la pământ într-un lac de sânge, fiind lovit drept în frunte. A doua pocnitură a fost trasă în pieptul bătrânului șef de partizani care și el se prăbuși lângă Comandor... Colonelul Bradeș atâta mai putu rosti: „O, Doamne... O, Doamne, ai milă de țara aceasta... urgisită... pe care... ticăloșii... vor... să o sfâșie... Ai milă... de noi... Speranța... partizanii... din Făgăraș... Ei trebuie... să vină... Altminteri... vai de poporul acesta... fără noroc!...” - după care bătrânul închise ochii, în timp ce sângele îi țâsni pe la colțul gurii. Scăpase fostul lider al partizanilor de sute de gloanțe trase spre el zece ani la rând de trupele securității într-o țară ocupată, ca să moară de un singur glonț într-o țară liberă unde bandiții politici profită nederanjați de nimeni de libertatea transformată în libertinism. Ce soartă! Ce nenorocire!
Momentele ce au urmat sunt greu de descris. Un urlet urias de groază, de furie dureroasă și de mânie cumplită izbucni deodată ca un uragan cutremurând cerul și pământul. Un vaiet universal se auzi din toate părțile. Þipete nesfârșite și mii de glasuri înlăcrimate umplură văzduhul. Toți erau zăpăciți, uimiți, înspăimântai, complet debusolați, neștiind ce să facă și pe cine să se răzbune. Polițistii de față își făcură cu greu loc prin mulțime, îndreptându-se spre clădirile de unde s-au auzit împușcăturile. Ajunși acolo, au cercetat clădire cu clădire. S-au urcat și pe acoperișul blocurilor din jur, dar nu a putut fi găsită nici o urmă de asasin. Criminalul sau criminalii au avut timp suficient să fugă. Mai târziu s-au auzit și sirenele unei salvări, însă aceasta se oprise la mare distanță fără să se poată apropia. Și chiar dacă s-ar fi apropiat, nu mai putea fi salvat nimic.
Câțiva tineri au început să scandeze: Jos comuniștii!... Moarte asasinilor!... Moarte mafioților! Reluăm Revoluția, / Să zdrobim corupția!
O voce puternică de bărbat lansă însă niște lozinci noi, potrivite momentului, prin amplificatorul porta-voce, găsit jos lângă cei uciși: Þara și acești eroi / Se vor răzbuna prin noi! Apoi mai lansă încă două chemări noi, cu spirit de vendetă: Jură, jurăm, jurăm / Ca să vă răzbunăm! si ultima: Românii toți dorim / Răzbunători să fim!
Lozincile acestea s-au răspândit deodată ca un foc în toată mulțimea. Mii de glasuri scandau cu voce de tunet, repetănd la unison: Jurăm, jurăm,
213
jurăm / Ca să vă răzbunăm!... Jurăm, jurăm, jurăm / Ca să vă răzbunăm !... Jurăm, jurăm, jurăm / Ca să vă răzbunăm !... Românii toți dorim / Răzbunători să fim!... Românii toți dorim / Răzbunători să fim !... Jurăm, jurăm, jurăm/ Ca să vă răzbunăm!...
Cineva s-a repezit și, de la intrarea în tribunal, a smuls grăbit din suporturile de drapel, steagul albastru cu stele aurii al Uniunii Europene și a acoperit cu el cele două trupuri culcate la pământ.
– Nu cu steagul acesta! Nuu, luați-l repede de-acolo și aduceți drapelul românesc! au strigat mai mulți. Acoperiți-i cu tricolorul!
Imediat a fost adus tricolorul și a fost culcat peste trupurile celor doi eroi. Pânza galbenă a tricolorului s-a umplut deodată de sângele lor absorbindu-l într-o formă ciudată care semăna mult cu harta României... Apăruse acolo ca o stemă de sânge!... Cei din apropiere îngenunchiară și plângeau aplecați peste trupurile lor însângerate.
– N-are nimeni flori? Aduceți niște flori! Flori, flori! Să-i acoperim cu flori! Mânca-i-ar iadul pe teroriștii care au tras iarăși în noi și-n eroii noștri. Praful și pulberea să se-aleagă de ei și de tot neamul lor! blestemă o doamnă mai în vârstă ținând batista la ochii plini de lacrimi și închinându-se.
Nu, nu avea nimeni flori, pentru că la mitingurile de protest nu vine nimeni cu flori și nici nu poți ști dinainte cum se vor termina și ce va urma.
– Dar este-o florărie pe-aproape, doamnă, îi răspunse o voce. Aveți dreptate, că ei merită toate florile din lume. Cine merge cu noi să le aducem flori, că nu o să-i ridice de acolo de jos până nu vine o comisie de legiști.
Trei persoane, un student și două doamne tinere, se oferiră să o însoțească pe propunătoare. Când au ajuns acolo, florăria era însă închisă. Citiră un anunț pe ușă: „Proprietarul în concediu. Mergeți la florăria vecină de după colț.” Imediat au pornit într-acolo cu pași grăbiți și au ajuns pe o stradă liniștită, mărginită de câțiva arbori înfloriți de bignonia sau catalpa. Studentul nu se putu abine, se întinse și rupse patru frunze și patru flori frumoase de bignonia. Arborele are frunze late în forma de inimă, iar florile sunt mari, rozalii, parfumate, grupate în ciorchini piramidali eleganți și gingași. Le ascunse în micuțul său rucsac. Pe strada aceea abia se auzea vacarmul din dreptul tribunalului. Ajunși la florărie, au ciocănit și au intrat. Înăuntru au găsit o florăreasă grasă care stătea pe un scaun și fuma. Pufăia fericită, râdea și aplauda din când în când, fiindcă privea ceva cu un entuziasm
214
exagerat... Nu era singură ci însoțită de un băiat care ținea o fată drăguțică pe genunchi, fata florăresei. Toți trei se uitau vrăjiți la ecranul unui televizor mare, savurând un program transmis de stația QTV, cu o emisiune plătită și difuzată în direct de la o petrecere particulară ce părea să fie aniversarea zilei de naștere a unui baron.
Acesta invitase la petrecere câteva vedete, cunoscuți interpreți de manele. Florăreasa ținea televizorul cu sonorul dat la maximum și cei
trei telespectatori din florărie habar nu aveau de ce se întâmplase afară cu două, trei străzi mai încolo... De fapt, ei nu auziseră nici când cele patru persoane ciocăniseră și când au intrat să cumpere flori.
– Ne scuzați, zise florăreasa, dar noi ne uitam la un program atât de frumos, că nu ne puteam dezlipi ochii de la el, fiindcă cântă unul din cei mai mari maneliști ai țării, un băiat tânăr, mânca-l-ar mama, care este și clientul nostru. Ne face mare cinste și peste hotare, fiindcă săptămâna trecută a cântat și la o nuntă românească la Paris... Ia uite, mamă, ce oameni mari a dat țara asta, trăi-i-ar Dumnezeu! Ãștia da oameni! Să te tot mândrești cu ei!
– Iar eu credeam că vă uitați la Rapsodia întâi a lui George Enescu, zise studentul mai mult să-i batjocorească.
– Ce-o mai fi și aia? întrebă fata.
– Fugi, dom’le de-aici! îl contrazise prietenul ei pe student. Cine se mai uită azi la d-alea răsuflatele, muzici grele pe care nu le-nțelege decât ăia fandosiții. Numai manelele e frumoase și nu mai discutăm!
Pe ecran se vedea un interpret bondoc, un tânăr zâmbăreț, cu degetele pline de inele de aur încrustate în diamante și cu lanțuri groase de aur la gât. El era acompaniat de o orchestra iscusită, precum și de patru pițipoance mai mult dezbrăcate, cu trupurile aproape goale, care își bâțâiau provocator fundurile în direcția tuturor punctelor cardinale, după ritmul muzicii... Transmisia avea loc din curtea unei vile frumoase, cu multe mese pline cu de toate și cu numeroși invitați. În fundul curții, licăreau valurile albastre ale unei piscine mari cu trambulină, în care se zbenguiau niște copii grăsuți șsi gălăgiosi.
Când solistul făcu o pauză, de la o masă plină cu bucate alese și cupe cu două feluri de vin, apăru în prim-plan un bărbat borțos și solid, între două vârste, care se apropie de cea mai frumoasă fată din cele patru animatoare coregrafice și îi vârî la chiloți o bancnotă de 100 de euro înfăsurată într-o
215
coliță albă.
– Frumoasă domnișoară, se auzi clar vocea bărbatului. Vezi că ți-am pus la chiloți o sută de euroi și o hârtiuță cu numele meu și numerele de mobil de la marea mea companie, ca să mă suni.
– Mulțumesc, domnule, și să vă dea Dumnezeu sănătate. Am să vă sun neapărat...
– Care Dumnezeu, păpușico? Uite, dumnezeul meu este ăsta! și scoase din buzunarul de la piept un portmoneu mare înțesat cu bani grei, pe care-l bătu cu arătătorul mâinii drepte, apoi îți mângâie barba cu el.
După această secvență grețoasă, cameramanul trecu la planul general, panoramând fiecare masă în parte. Printre cei prezenți se puteau
vedea atât figurile unor doi interlopi urmăriți demult de Corbeanu, cât și trei personalități politice ușor de recunoscut. Toți discutau împreună; unii fumau și erau foarte veseli. Râdeau gălăgios golind paharele și vorbind cu gurile pline. La scena aceasta se uitau florăreasa și cei doi tineri, cu ochii umeziți de simpatie și de emoții, dar se uitau și noii clienți care, uluiți de ceea ce descoperiseră, schimbară între ei priviri stupefiate, dacă nu chiar speriate. Una dintre doamne chiar își făcu cruce și voia să iasă scârbită. Din cauza șocului ce-l avură, aproape că și uitaseră de ce năvăliseră acolo atât de grăbiți, dar s-au convins spontan fiecare că, de fapt, trăiau în două universuri românești paralele și total contradictorii, în două universuri absurde care acopereau ca o negură urâtă biata Românie. Impresia le-a fost întărită pe loc atunci când pe ecranul mare al televizorului apăru din nou solistul acela mic și gras, cu degetele pline de inele. El luă în mână microfonul fără fir și grăi cu voce tare, învăluindu-i pe toți în decibelii vijelioși ai stației de amplificare care dădu câteva rateuri țiuite de microfonie iar țiuiturile au speriat un stol de porumbei albi de pe acoperiș, făcându-i să țâșnească în zbor în direcția soarelui-apune...
– Și acum, pentru domnu’ baron Costică Ivănescu, prietenu’ meu, am să-i cânt melodia lui preferată... Să trăiți, dom’ Costel, și la mulți ani! Să trăiască domnul baron Costică! zise guristul, făcând o plecăciune adâncă în direcția sărbătoritului.
Imediat orchestra începu să cânte... La auzul muzicii, toți cei de la mese, fără excepție, se ridicară și începură să danseze entuziasmați în spațiile
216
libere ale curții cu glicine pe zăbrele, iar faimosul gurist, clientul preferat al florăresei, își apropie mai mult microfonul fără fir de gură și mișcându-și fals-patetic capul fără gât la dreapta și la stânga, cu ochii semiînchiși, le cântă dansatorilor din fața lui, cu inflexiuni vocale turco-arabo-gipsyene:
Mulți se plâng că viața-i grea,
Eu le spun că nu-i așaaa:
Să facă și ei ca mine,
Să le fie și lor bineee...
Și-ai diridi-diridi-diridam,
Dulce-i viața care-o am!
Și-ai diridam-diridam-diridi,
N-am s-o schimb cât oi trăi!
Nu-mi spune c-ai școli la bazăăă,
Căci averea mea contează!
Și-ai diridi-diridi-diridam,
Dulce-i viața care-o am!
Moare de necaz vecinii
Că îmi merge tare bineee.
Când mă văd cu Mercedesu’,
Le apropii mult decesu’,
Că-mi vin la gagici în brațe
Ca mărgelele pe ațe...
Și-ai diridi-diridi-diridam,
Ce frumoasă viață am!
Și-ai diridam-diridam-diridi,
Nu mă schimb cât oi trăi!
Când ți-e viața minunată,
Să nu-ncerci s-o schimbi vreodată;
Iar pe noi cin’ ne lovește,
Noi le spunem c-o pățește!
Și-ai diridam-diridam... etc., etc...

Cele patru persoane care veniseră la florărie după flori, văzând spectacolul grotesc care era transmis la televiziune lăsându-i pe cei de la florărie în transă, au decis să nu mai cumpere nici o floare.
217
Studentul făcu un gest compensatoriu și scoase repede din micuțul lui rucsac frunzele și florile de bignonia, împărți celor trei domnițe de lângă el câte-o floare și o frunză și le făcu semn însoțitoarelor lui să iasă afară cât mai repede și să se întoarcă la trista demonstrație, fără să-i mai salute pe cei dinăuntru care, de altfel, nici nu au observat plecarea lor decât doar atunci când ultima persoană a ieșit din florărie trântindu-le ușa cu putere și zicând:
– Of, of, of!...

Chicago/Glen Ellyn, 7 ianuarie - 1 martie 2010

- S F Â R Ș I T -