agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-09-06 | |
Au trecut câteva luni de la ultima discuție mai amplă din toamnă. Era primăvara lui 199x.
Acum Tudor se afla de câtva timp pe băncile facultății, înconjurat de altă comunitate, dar care nu se asemăna deloc cu prima. Aici energia, care propulsa studenții înainte nu era Dumnezeu ci concurența, unde fiecare vroia să ajungă mai sus, mai bun decât celălalt. În sală domnea o altă atmosferă. Dinamică, ca și în celălatlt caz, dar sub alt aspect, mai rapidă, plină de spirit și aici, dar în care simțea că se înneacă. În timp ce toți erau activi sau cel puțin păreau a fi, la întrebările banale ale profesorului, lui i se părea că tavanul se va prăbuși peste el. A realizat că e prea încet, nu face față, că nu are ce căuta acolo. A făcut o altă greșeală majoră: în fantezia lui a crezut că viața îl va primi cu brațele deschise de unde a rătăcit, Dumnezeul real îl va lua acum de mână, ca pe un fiu risipitor, care plecase, se refugiase, părăsise viața în favoarea visurilor, romanticii etc, și-l va îndrepta. Dar nu s-a întâmplat nimic. Cu alte cuvinte, viața nu a luat aminte la el, nici de data aceasta, nici-o persoană, nici un coleg nu l-a întâmpinat cu sinceritate. Aici era concurent, dar asta el n-a înțeles niciodată așa cum nu a înțeles rostul vieții niciodată. Din cauza aceasta era complexat, fiindcă vedea ce ușor sau firesc privesc cei din jur viața, pe când el le era inferior acestei comprehensiuni. Acum era anonim ca și ceilalți, dar un anonim complexat, deci iarăși ieșit din comun, dar dintr-un punct de vedere negativ. De altfel el vedea totul prea negativ. Și în rândurile comunității religioase să fi fost tot anonim, aceia doar din ipocrizie se făcuseră că-l observă? Așa că pentru el acest nou început a fost o dezamăgire pe toată linia. Apoi și-a adus aminte de ce fugise de fapt de realitate: fiindcă aceasta îl dezamăgise în trecut, în copilărie, nu odată, cauza refugiului său în fantezie, fiind acum clarificat. Dar, acum se simțea vinovat din nou, adică s-a întors de unde a plecat, sub gustul amar de a se simți blestemat: cel pierdut se întoarce de la Dumnezeu la pornirile rele, la origine, ca și porcul la mocirla lui. Groaznică sentință. Fiindcă el căutase pe Dumnezeu, dar a dat în cel mai adevărat sens al cuvântului de dracul. Se înșelase de fapt pe sine când a părăsit realitatea, (ceea ce oricine o face din instinct, în caz de primejdie, un lucru pe care el nu l-a luat în considerare, ci a dat din nou vina pe el, pe slăbiciunea cărnii și a spiritului său) crezând că așa va găsi pe Hristos. Acum iarăși dădea vina pe el fiindcă a mers pe un drum greșit atât timp fără să-și recunoască îndemnurile firești, ci se vedea doar ca un păcătos. Dar unde e Dumnezeu? Încă dădea dovadă de lipsa maturității și a cunoașterii de sine, a instinctelor sale naturale, încă nu a făcut pace cu sine, ci își cerea atât trupului cât spiritului imposibilul. Conflictul îi ruina sănătatea. Făcuse de cel puțin trei ori criză nervoasă, de care Piper aflase, doar târziu, din cuvintele sale, care cam totdeauna îl trădau, involuntar desigur, el însă susținea că e de misterios și opac. Își dorea ca cineva să posede cel puțin o fărâmă de empatie pentru a se simți înțeles, dar cine avea acea înțelegere? Să trăiască mai bine printre elefanți? Piper a zâmbit. Era supărat pe soartă, din cauza insuccesului său în căutarea sau găsirea lui Dumnezeu, dar nici nu era de mirare, când îi povestea lui Piper ceea ce și-a închipuit. El era un nou Mesia, salvatorul tuturor oamenilor, fiindcă susținea că Hristos a fost uitat sau înțeles greșit. El vroia să dea o nouă pildă celor din jur, ca aceștia să apuce pe calea cea bună, o pildă mai semnificativă decât moartea pe cruce; vroia să vorbească personal cu Dumnezeu. De ce nu, zicea el, dacă unii vorbesc cu morții, de ce n-ar putea el face ceea ce e bine, spiritismul fiind declarat un păcat deja de pe vremea lui Samuel, și ar vorbi cu Dumnezeu. Altă dată era trist și vroia cel puțin să plângă pentru oameni; dacă Dumnezeu s-a sacrificat pentru ei, atunci el cel puțin să-i plângă. Avea aceste gânduri atât de înalte și totuși o răsplată josnică: irealizarea lor. N-a meritat nimic mai mult? Nu simțea decât nedreptate. Piper i-a explicat că mulți tineri sunt entuziasmați la gândul de a sluji lui Dumnezeu, el nu e un caz excepțional. Mai degrabă a ajuns să fie o excepție de la regulă prin faptul că a început să critice religia. Sunt destui filozofi și oameni de seamă care critică religia, el nu e singurul. A critica religia e ceva normal. Piper încerca de-asemenea să-i explice acest lucru din Jaspers, adică dacă cineva se ocupă cu un filozof pe care îl admiră, la început el trebuie să creadă că tot ce scrie acolo e adevărat. Adică să reflecteze la gândirea respectivă aprioric, apoi să-și formeze el însuși o părere și să critice, să admită sau să respingă ideile. Fără critică, cum zice și Anatole France în „Insula pinguinilor“, am rămâne pur și simplu proști. În cazul lui Tudor, el a studiat Scriptura, mai întâi ca fiind ceva adevărat apoi a început, poate fără să vrea să exercite acea critică atât de păcătoasă în ochii credincioșilor, dar care este naturală, din punct de vedere filosofic. Tudor însă s-a opus expunerii lui Piper, dorind să-i arate, că de fapt el nu a acționat cum ar face un om care, cum a zis Jaspers vrea să studieze Scriptura ca apoi să-și formeze o părere, ci el a citit-o ca pe o carte magică, din care și-a sperat rezolvarea tuturor dorințelor. El a crezut din toată inima ce scrie acolo și acum nu-și explică de ce nu mai poată să creadă. Biblia nu e o carte de filozofie ci de credință, ceea ce scrie acolo se și întâmplă cu cel care crede și chiar cu cel care nu mai crede: pentru aceia e focul cel veșnic, fiindcă, cum zice Pavel, aceștia au gustat cât de bun este Dumnezeu și totuși s-au îndepărtat din nou de el. Nu era nici-o ieșire. Un eșec total. Nu mai avea sens nimic. La toate argumentele lui Piper, umane, el venea cu replici din Scriptură, la care Piper trebuia să se dea bătut. Lui Piper îi făcea impresia că Tudor știe Cartea aia pe de rost. Piper, dacă își aducea cumva aminte de unele idei mai importante din unele cărți era fericit, dar Tudor? Apoi mai era ceva. Tudor era parcă obsedat de ideea șomajului. Cu toate că era acum student, nu putea să abandoneze această vină, de a nu lucra, de a trăi pe spatele cuiva. Piper i-a explicat, că toți studenții trăiesc la fel și nimeni nu face un caz din aceasta. Este timp destul pentru muncă, după studiu. I-a răspuns liniștit. Atât timp cât cineva nu îl cunoaște, se pot presupune multe lucruri, iar el va încerca să îl lămurească. În adâncul lui Tudor era însă fericit, că cineva este interesat de persoana lui. Dar nu i-a răspuns nimic referitor la ce gândește despre șomaj. Sau poate se încărca inutil cu toate poverile posibile, pentru a-și aduce conștiința la tăcere, care-l acuza tot timpul asupra faptului că a părăsit pe Dumnezeu. Piper nu putea să facă nimic. - Fiecare om își duce singur crucea, i-a zis Piper. Dar nu cred că Dumnezeu vrea să purtăm mai mult decât putem duce. De aceea cred, că tu nu vrei prin această exagerare decât să atragi atenția, dacă nu a oamenilor, (fiindcă Tudor era un taciturn), atunci a lui Dumnezeu, cu toată ambiția de care e în stare un om. Tudor n-a răspuns, ci s-a retras mai mult în el. În orele fericite sufletul lui Tudor vibra la muzica lui Rimsky-Korsakov. Nu mergea la concerte și nici la teatru, dar asculta acasă. Avea multe discuri cu muzică clasică, cât și modernă, dar câteva piese le asculta des. Iar una din ele era „Șeherezada“. Erau momente de desprindere deplină, plutea în eterul cosmic divin, care îl despăgubeau câteva ore de mărginirea-i crepusculară. A început să observe mersul lumii. Nimeni nu se sinchisea de altul; și asta e normal! Fiecare își vedea de treaba lui, de cariera lui, de familia lui. Restul putea să putrezească lângă ei pe asfalt. Atunci de ce se mai cheamă creștini, la ce se duc la biserică: pentru norocul propriu, pentru bunăstarea proprie?, pentru ce se mai chemau creștini, dacă nu vedeau nici la stânga nici la dreapta? Oamenii se roagă la Dumnezeu ca în vremurile de demult, când se rugau altor zei, lari etc, pentru fertilizarea pământului și-a animalelor, pentru ploaie și alte interese personale. Care e diferența dintre oamenii de acum care cer de la Hristos binecuvântare materială și efesenii care o venerau pe Diana, pentru aceeași binecuvântare. Hristos nu e o astfel de zeitate ci un om, care a încercat să ilumineze, un psiholog, care a vindecat histerici ologi (Tudor a crezut aceasta după ce a văzut filmul lui John Houston, „Freud“) sau muți, care deosebea răutatea vulpoiului, de neputința prizonierului păcatului, care erau simptomele unor neuroze. De aceea El pe primul l-a amenințat cu pedeapsa, iar pe al doilea l-a vindecat. Se mai pot numi creștini ? Cât sunt de caraghioși creștinii. Li s-a spus ucenicilor să nu facă nimic pentru bani și totuși tocmai contrariul se întâmplă. De ce creștini, când fac totul pentru clientul anonim pentru bani și nimic pentru aproapele necunoscut cum cere Hristos? Marele anonim! Ha! Cine e lumea din jur? O formă schimbătoare, pe care fiecare o simte, o rostește, o trece prin ciur și o judecă, definește superficial, definitiv: Prejudecată simplificatoare. Fiecare suntem în lumea altora persoane necunoscute, proaste, triste sau tăcute, subiectiv stereotipizate, numai martorii orbi, prea departe de vorbitor, ca cineva să-i poată, fi cuiva de vreun folos, de-a veni într-ajutor! Dar eu refuz, a continuat Tudor, să fiu victima acestui abuz! Noțiunea de lume e absurdă, fiindcă poți vorbi cu fiecare-n parte, una din miliardele de soarte, ce trăiesc solitare, ciudat! Printre alte persoane singure, mute,oarbe și surde, care, la rândul lor de-asemenea spun, că lumea de-afară e violentă, rea, păcătoasă și murdară. Prin paușalizarea indivizilor alterezi adevărul real; pentru neputința sau lenea de a selecta și deosebi pe un om de celălalt nu pot arăta înțelegere, orice-ar fi; atât timp cât am avut răbdare și ne-am sinchisit, să denumim stele, boli, bacterii, flori, animale în parte, fiecare, dar față de vecini, bolnavi, străini, săraci, bătrâni, copii, sclavi, șomeri, țărani, toți băgați într-o oală, suntem reci, indiferenți, nu vom fi în stare de armonie. Problemele sociale nu mai suportă amânare. Paradox e că totul e posibil, când e în joc interesul nostru de orice natură, și, sau, e vorba de clienți. Banii! Ei oricum fac doar ceea ce cred ei de cuviință că e bine. Hristos e basm. Nu are nimic de a face cu realitatea. Tudor vroia acum, fiindcă rătăcise în basm, să-l aducă pe Hristos din nou pe pământ, în realitate, adică în persoana lui, adică spiritul lui Hristos să fie activ prin el, altfel spus el să trăiască după cum a dorit Dumnezeu. Dar întrebarea era: dacă odată a înțeles greșit Evanghelia, fiincă era clar că se rătăcise, însemna oare că a înțeles-o acum? Sau o va înțelege vreodată? Era dezorientat și frământat de febră. Piper i-a zis, că nu o va mai duce mult, dacă ia totul la inimă. De ce nu se comportă și el ca restul lumii și gata? - Nu-mi pot ieși din piele! era răspunsul. Ar fi vrut să-și făurească și el un viitor, o familie, unde să-și pună toate forțele. Piper i-a spus: - Creează cu aceste forțe și nu distruge și mai ales nu te distruge pe tine, fiindcă nimeni nu te va plânge, nici nu te va considera sfânt sau martir. Vremea lor a trecut. Acum nu te mai bagă nimeni în seamă, poți să te dai peste cap, poți să judeci ce vrei, poți să zici ce vrei. Nu mai e nimic de zis. - Da, a răspuns, dacă nu au ascultat pe Moise, nu vor asculta nici dacă se va întoarce un mort între cei vii, darămite din gura unui neurotic. Piper s-a gândit atunci cu spaimă: tu încerci să te întorci între cei vii, dar nu te simți acceptat. - Am vrut să realizez multe în viață, a continuat Tudor, ca acum să „realizez” că nu sunt decât un neurotic, un smintit, de care lumea fuge de frică, iar dacă vreau să mă apropii se îndepărtează ca de necuratul. Ironia soartei. Ce să fac, ce să mă fac, cum să trăiesc? A ajuns la concluzia, că nu știe să trăiască. Există manuale psihologice, care predau învățarea vieții: Învățați să trăiți! El care vroia să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu unor ignoranți, să îndrume pe alții, cum să trăiască după voia lui Dumnezeu, în liniște, pace, înțelegere, dragoste, se vedea în situația că el trebuie să învețe viața. Da, a fost sus, iar Dumnezeu l-a aruncat la pământ. Realitatea era groaznică. Tot timpul îi veneau astfel de explicații. Ridicol! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate