Casa e la capătul străzii Știrbei Vodă din inima Bucureștiului.

În spate e strada Berthelot, unde casele din împrejurimi sunt, toate, înalte, cu ferestre „grave”, cu perdele lungi, înăsprite de soare, cu mânere grele din cupru în formă de leu sau coarne de cerb.

– Lasă totul aici, mi-a zis calm, punându-mi mâna pe umăr, nu ți le ia nimeni, lasă-le chiar așa, în camera ta; da, poți să stai cât vrei, îmi place că știi câte ceva și ești... parcă ai fi zâna mea cea bună, de demult, eh pe vremea mea am avut și-o fată.

Am lăsat-o în prag, zâmbind prin rujul care-i cădea bucățele mici pe pieptul ei lăsat și cele câteva fire de păr alb ce-i ieșeau de pe sub baticele multe; ținea ușa larg deschisă și respira vizibil cu greutate.

– Hai, du-te, dar să fii atentă, iar dacă găsești niște rom, să nu uiți că mai vorbim și noi așa de alea toate...

Demult nu mai auzisem pe cineva care să-mi zică să fiu atentă fără să-mi spună la ce. Să fii atentă, să nu uiți ceva îmi spunea mama; să fii atentă cum mesteci îmi spunea bunica; apoi, să fii atentă cu cine te culci, îmi spunea o mătușă pisăloagă, una care oricum, oficial, nu se culcase cu nimeni, deși cu toții știam la ce trebuie să fim atenți.
Când mă întorc o întreb cum o cheamă, da. Și îi aduc din oraș flori, pâine și rom.
Am pornit printre străzi. Câțiva oameni păreau să rătăcească la fel ca mine. Am trecut prin Cișmigiul gol. Păsările dispăruseră. Praful se așeza peste pomi.
Cerul era singurul loc unde nu părea că s-a întâmplat ceva.
Blocul era intact, în schimb mulți oameni arătau cu totul altfel decât de obicei: treceau grăbiți, vorbind apăsat despre blocul nu știu care din centru.

– A căzut tot. Tot a căzut. Mama lor de comuniști, ei or fi în străinătate și noi intrăm în pământ. Mama lor cu toții....

Oamenii nu strigau, ci păreau să mestece cuvintele cu praf și cu ceața ce se lăsase, mergeau încercănat, toate picioarele păreau că se mișcă fără să știe încotro. Nu cred că toți stăteau în centru, dar pe strădă, pe Știrbei Vodă, toți mergeau în aceeași direcție, păreau orbi, dar nu aveau bastoane.

Am ajuns pe jos cu greu în apartament. Larisa, într-un fotoliu, Dănuț în altul. Fumau. Păreau să nu mă recunoască, scrumiere pline..., o liniște neobișnuită.

– Hai, sculați-vă, a fost cutremur.

Păreau să știe, sperietura le fusese mare de tot, ei fiind în bloc, văzând cum vis a vis au căzut balcoane. Sigur, băuseră vodca și toate rezervele, după cum stăteau de năuci. Unghiile Larisei reușiseră, cam toate, să supraviețuiască, doar cele de la arătătoare nu mai erau întregi – cred că și le rosese.

– Hai, haideți, am tras de ei, încercând, fără succes, să-i trezesc.
Am strâns de pe masă notițele mele, și am luat și jurnalele pe care doream să le duc bătrânei.
– Haideți, trece tot, cum rămâne cu Uniunea?
La cuvântul “Uniune” Larisa s-a trezit exact cum a făcut Albă ca Zăpada, brusc, iar vocea ei pițigăiată și picioarele ei lungi au început să se întindă asupra lumii.
Da, mare cuvânt e ăsta „la Uniune”, face minuni. Dacă și pe bătrâna cu batice a trezit-o, dapă-i pe Larisa, care nu scrisese vreodată un rând, deși confisca orice cărți ale Dănuților. Ah, cartea de amintiri a tatălui ei, da, cel puțin era un original.

– Ai țigări?, a fost prima întrebare dintr-o propoziție completă gen Larisa și: “mai ai țigări”, sau ce... de ce n-ai venit să ne salvezi? Ai plecat tu cu liniștea ta și noi ne-am zbătut aici cu cutremurul, în loc să stai să-mi faci dosarul și să ne spui ce trebuie să scriem la “siviu” (C.V.), tu pleci..., bolborosea fără cap și coadă Larisa, care îmi părea acum un fel de buldog feminin, care își înfige maxilarele într-o pulpă și, gata, nu scapă nimic.

Acum îmi dădeam seama că nu plecasem, pentru că nu mă mai iubea Dănuț, aveam în față oamenii așa cum erau ei, goi-goluți, într-o carapace formată sau deformată pentru care îți trebuie un clește, ca pentru nuci.

“O mișcare de pământ trezește și morții” spunea mama – îmi povestise cutremurul din 40, atunci când în București era doar o singură clădire înaltă „la turn”.

Dar Larisa mea și Dănuțul meu, care păruse că-mi picura cerul în poeziile lui, nu erau nici măcar morți, așa că nu se mai puteau trezi, dar... ei erau familia mea, ei și pisica.

– Unde e Zubi?
– A sărit pe stradă.
– Și voi ce-ați facut..., de ce nu l-ați oprit?
– Cum să-l oprim, ce știi tu, tu n-ai fost aici..., nu am ajuns nici la ușă, dar să-l mai oprim pe Zubi.

Pisica era ultima amintire a părinților mei. O aduseseră când mi-au dat cheia apartamentului.

– Să nu fii singură, să ai și tu un suflet în casă când vii seara, mi-a zis mama – tata tot dădea zâmbitor din cap adăugând “și să te faci repede mare, că e păcat de banii dați pe casă“.
– Las-o-n pace, să-și vadă de școală, are timp destul.
Au mai spus de câteva ori „las' dragă”, au adus câteva oale de sarmale și au murit unul după altul. Așa sunt bătrânii, nu pot trăi unul fără altul nici pe lumea cealaltă, chiar dacă au fost împreună vreo cincizeci de ani. Nici nu știu cum au stat atâția ani împreună, pentru că se certau de la fiecare firimitură, deși spuneau că se iubesc și că mă iubesc și pe mine.

Am vrut să deschid ușa balconului. Nu se deschidea. Era o ușă dublă, veche, lemnul, îmbibat de vopselele de dinainte și de după comuniști, greu de felul lui, de ce tot închisese or deschiseseră vremiurile, așa că n-a mai rezistat și s-a desprins și el, iar ușa a căzut cu perete cu tot.

Cum o fi sărit Zubi, așa, printre crăpături? El care admirase balcoanele și doamnele noaptea, el, care stăteau cu orele în fața oglinzii sau la televizor, așteptând prieteni sau programe, el care se uitase la streșinile din jur pline de porumbei ce-i scăpau la cea mai mică mișcare?

Zubi se pierduse în jos, cine știe, poate căzuse chiar cu balconul de sub noi, poate scăpase, cum se tot povestește despre pisici.

Cioburile, precum o cacofonie, umpleau camera, dar asta nu-i deranja pe cei doi... probabil trebuiau să fie spuse cuvinte magice: „avem vodcă” sau „hai la Uniune, la Uniune să ne mai distrăm puțin!!”.
Ei hotărâseră să mai fumeze în fotolii.

De afară se ridica o hărmălaie cu miros de var încins, trecea peste balconul nostru ce rezistase eroic, iar prin ușa strâmbă venea praful ce avea să ne albească pașii încă multe luni de zile.

Între sirene și praf se auzeau pescărușii și ciorile din Cișmigiu, soarele nu aflase ce e pe la noi pe aici și strălucea peste balcoanele invalide din cauza furiei Ghionoaiei – zeița pământului care se ascunsese în basmele copilăriei și totuși părea supărată pe noi – și strălucea și peste toată strada și molozul și tencuiala ce cădeau încet și sigur peste noi.

Bătăile puternice din ușa de la intrare, strâmbă și ea, parcă, parcă îi trezea pe cei doi, care mișcau din când în când doar mâinile și se dezmorțeau prin fumul de țigară tras adânc în piept în lipsă de altceva mai bun de făcut.

– Haide domnișoară, ce dracu, trebuie să vedem ce e cu mata, striga o voce de om bătrân, pe scară auzindu-se țipete, dar și toba la care bătea, uneori, studentul de la patru. Era la Conservator, iar acum, probabil, că de frică exersa, ca să nu mai audă acele stranii sfâșieri și gălăgii.

Am deschis cu greu ușa de lemn ce scârția, de m-am și mirat că n-a căzut peste noi. Vasile, un fel de ajutor de administrator, albit peste noapte de la praf și cu brațele pline de haine, începu să strige victorios:

– Vai de mine, tare e bine, nu știți ce griji ne-am făcut. Păi mata știi de câte ori am bătut? Auăleu, vai de parangheliile mele, am crezut că v-a căzut bebloteca aia de nu-i prinsă în perete. Vă și vedeam întinsă printre cartotecile alea, de nu știu când le mai citiți că deh, tinerică, tinerică și vă țineți de literaturi.

Ai văzut madam Tanța, se răsti el atotștiutor către femeia mai șubredă din spatele lui, ai văzut mata, ți-am zis că domnișoara știe ea, cum e să rămână în viață, doar la atâtea literaturi de pe pereți o ști ea ce e aia o zmucitură de la fundul pământului până sus la Dumnezeu.

Tanța înfofolită în pulovere încheiate aiurea, cu un fular dintr-un maieu găurit, se ținea cu o mână de perete și cu alta își tot ștergea cu baticul nasul și ochii. Dinții din față i se clătinau, avea o placă, ca mai toți bătrânii cu dare de mână, ceilalți erau știrbi și mâncau numai mâncăruri înmuiate.

– Vai, domnșoara noastră, bolborosi Tanța, mă gândeam ca la copilița mea, mă gândeam ce ar fi zis acu maică-ta, a matale, dacă te vedea lovită-n cap de lustrele alea grele, că io i-am spus să nu ți le puie că mata ești tânără și dacă ajungi la ele, auăleu și și șșșiii...

Și atunci, Tanța, gâtuită parcă de un fel de spasm de plâns datorită nu se știe căror scene de groază, ce nici nu avuseseră loc în viața sa a articulat:
– Offf, ce bine îmi pare domnișoară că sunteți bine, așa cum oftă și Vasile, cu ochii trăgând să vadă ce e cu „bebloteca” și cu lustrele, pentru ca apoi, după ce-i zări pe cei doi lungiți în fotolii, brusc începu, ca Tanța, să strige ca mușcat de șarpe: Auăleu, vai de noi, tot sunt ceva morți pe aici, vai, auăleu ce ne facem?
Scotea niște sunete pentru care nu-s cuvinte: nici jale, nici plâns, nici sperietură, ci doar un fel de strigăt de curiozitate pentru cei doi așa ziși morți, care până atunci nu interesaseră pe nimeni (Larisa și Dănuțul meu erau lungiți în poziția lor preferată de fumat).

Nu se întâmplase nimic, dar cum să explici între urlete și mestecând var, că așa arată doi fumători speriați, care au băut o noapte de frică, atât și nimic mai mult? Pe holul uriaș se deschiseseră și alte uși strâmbe și grele. Femei țipând se văicăreau că Dumnezeu n-a fost cu ele. Despre Dumnezeu se va vorbi în mai multe luni, ba fiind vinovat, ba binecuvântat, ba că a salvat, ba că a dărâmat oameni nevinovați numai pentru faptul că dormeau.

I-am liniștit pe Vasile și pe Tanța abia după ce le-am arătat că Larisa e vie, iar Dănuțul cel slab și transparent doar adormise subit, poate de foame, poate de frig.

– Nu se poate domnișoară, chemăm salvarea, păi să lăsăm băiatu’ tânăr în ceasurile astea, nuuu, ce-ar zice mama dumitale să știe că te-am lăsat la greu?

Așa era, ce-ar fi zis mama, dacă știa că eu am plecat din casa mea de bunăvoie, că am lăsat-o pe domnișoara de Pàscani și cu prietenul meu Dănuț să petreacă, și-am plecat să caut liniștea, de n-am ajuns mai departe de Știrbei, iar apoi a venit cutremurul și pisoiul Zubi, preferatul lor dintr-o armată de pisici pe care le-au iubit mai mult ca pe orice, ce s-a sinucis de frică și nu l-a reținut nimeni?

Cred că mama și-ar fi șters și ea ochii suflându-și nasul în batic, ar fi dat din cap, minunându-se de câtă naivitate a putut ea să-mi transmită.

– Domnule doctor, a întrebat mama, când am dat la facultate pe medicul nostru de familie, pentru „naivitate” nu s-a descoperit medicament? Că nu știu cum om lăsa-o p-asta mică prin lumea plină de materie, vai de noi, numai de „materie” se ocupă lumea.

– Doamnă, în general naivitatea se numește „prostie” și dacă s-a instaurat nu prea trece, e ca o ciupercă intestinală, greu doamnă, greu. Iar „materia” de care ziceți se numește bani doamnă, bani, vedeți, învățați-vă copilul câți bani costă o zi, câți bani costă o săptămână și atunci va înțelege câți ani ați economisit să îi cumpărați casa. Și nu vă mai văitați, să nu vă zic de

Viorel al meu, care i-a dat tot lu noră-mea la divorț, tot, totulică-tot, da și totul era de fapt pe banii noștri, adică „materie” cum vreți dvs. să ziceți, multă „materie” am mai băgat noi în Viorelu’ nostru! Unde pui nici nu era al nostru, nevastă-mea l-a vrut, l-am luat de mic, l-am înfiat, un prostovan, adică „naiv”, ca să mă înțelegeți.
– Hai măi femeie nu mai plânge, i-ar fi spus tata, nu vezi că e întreagă, am spus io să termine cu toate literaturili, ar fi adăugat tata calm, ca și cum ar fi citit o știre din ziar: o fată n-are ce căuta toată ziua bună ziua în beblotecă.

Se pare că era un cuvânt destul de greu „bibliotecă” și să nu mai amintim de cuvântul „anticariat”.
Când am venit într-o zi acasă în fața liftului l-am întâlnit pe domn Vasile. El curăța pentru câțiva lei grădina și pivnița, săritor chiar și fără bani.
– Să v-ajut domnișoară, vai de capul meu, ce e astea? Iar cărți, de unde?
– De la anticariat.
– Ete na, de la dentist?
– Nu, de la anticariat, pe Calea Victoriei.
– I-auzi, io am avut un dinte cariat, nu mi-au dat cărți, când am plecat......și s-a bătut cu mâna pe burtă, încercând să nu râdă chiar cu tot corpul.
– Ah, nu domn Vasile, astea sunt cărți vechi, le cumpăr așa vechi.....
– A da? Păi dacă este vechi, de ce le mai cumpărați....vai de mine, nu-nțeleg....eh, știi mata mai bine domnișoară, hai că ți le duc că nu vă las io așa, ne vede ăl de sus.
Eu atunci mă uitam în sus și el iar râde cu poftă, înghițindu-și saliva multă produsă la vorbit, de la puținii dinți pe care îi avea.
El n-avea placă, pentru că pentru doftori trebuia să ai „dare de mână”.
Darea lui Vasile de mână ajungea pentru o cinzeacă în curtea interioară cu ceilalți Vasile, în Cismigiu să caște gura la jucătorii de șah și table, ținându-se de-o bere și cu Leana lui la una mică în piață, în fiecare duminică.

– Da, da, ne vede ăl de sus, nu familia Silvestru, nuuuu, ăla de Sus de tot, și prin betoane ne vede domnișoară, da, da, să nu credeți că io nu cred în el,….. oi arăta iou zdrențăros, dar duminica domnișoară sunt primu. Mă scol, mă spăl, mă pieptăn, îi spun lu’ femeia mea: Leano, hai, hai să mergem bre, că e rând la biserică și pe Dumnezeu nu e bine să-l lași s-aștepte. Și Leana mea știe, după aia mergem fără grabă amândoi unul lângă altul până colo-n Piața Matache, bem una mica și mâncam așa de câțiva firfirei nește mici.

– Hai domnișoară c-am ajuns și dacă mai aveți nevoie v-ajut cu cariatele astea, e grele offff, vechi și tocite, da’ tot e grele rău.
Mulți nu prea știau cum e cu anticariatul sau cu cărțile, de felul lor însă oameni blânzi și săritori, iar la cutremur au sărit mai mult decât era nevoie și au făcut un tărăboi de parcă mai venea unul peste noi.
Am început să strâng, m-am așezat pe marginea patului, mă uitam în jur. Viața ar fi putut fi terminată, dar nu, noi am rămas printre multele blocuri că și cum cel de Sus mai avea să ne dea câteva cărți de citit.
Vai ce ar fi râs tata, la explicația mea cu scopul vieții. Pentru el cărțile erau înlocuite de seri cu șprițuri, un meci bun de fotbal la TV sau o partidă de șah. Cam asta făceau bărbații din cartier, vecinii și tații pe care-i cunoșteam.

Motivul pentru care aș mai fi trăit, nu era să mai
citesc din nu se știe ce filosof „cariat”, vorba lui Vasile, poate era un sentiment între dor și dorință, pe drumurile pe care le voi parcurge în următorii ani să întâlnesc oameni care au răspunsuri, la care eu nu știam să pun nici întrebări.

La bătrâna propietăreasă din Știrbei mă simțeam acasă, între ceșcuțe fără tortițe, miros de rom original și povești dintr-o realitate transparentă ca lacrima. Bătrâna părea a ști răspunsuri. Ele, pe lângă stropul de rom și cafeluțe, o țineau, cum îi plăcuse să-mi spună. Un miracol cum de mai trăia, uitată de Cel de Sus într-o casă uriașă, goală și rece.


Larisa s-a culcat încet lângă mine pe pat, a început să plângă, să întrebe ce s-a întâmplat. Dănuț care nu sforăise până atunci, se maturizase brusc și scotea sunete încete, aș fi putut să jur că sforăie.
– Adulții sforăie toți, mi-a spus bunica, când o vizitam în căsuța ei, nu departe de Bucuresti, la marginea unui sat. Ea fluiera.
– Poate că nu am destulă putere ca bărbații, explica ea, eu de unde să știu că fluier, dorm.

Eu știam, bunica fluieră în somn. Eu nu adormeam brusc, după ce spuneam „Tatăl nostru”. Mă uitam cum fluieră ea și o mișcam încet și o îndreptam puțin din umeri, respira ușor de tot și iar fluiera.

va urma.