De ce aș fi supărată dragă domnule S? Nu aș avea de ce și pe deasupra constat că nu-ți mai amintești cît de greu reușeai să mă superi într-adevăr. Am primit în sfîrșit vești de la tine, nu pot decît să fiu fericită și nicicum supărată, doar că acea scrisoare nu-mi era adresată și cum aș fi putut eu găsi o metodă de mijlocire între tine și Dumnezeu? Mai era și o oarecare nedumerire în privința efuziunii tale neașteptate, care într-adevăr pot spune să m-a tulburat, nu mult, doar atât cît să devin confuză, apoi fugind pe scurtătura dintre case spre mare, m-am liniștit singură, repetîndu-mi că e doar o pornire din multe altele, care ne marchează uneori.

În cea de-a doua scrisoare îmi vorbești despre o mare pe care eu nu am văzut-o niciodată. Și despre fluturi roșii, care mor dimineața, fenomen firesc al naturii, descris însă atît de trist de către tine, încît în acea noapte am visat că stăteam pe malul mării și așteptam ca acei fluturi să apară. Numai că era zi, o zi întunecată. Locul meu era o stîncă joasă, ajunsă de valuri, mi-era frig și priveam spre larg așa cum fac de obicei când vreau să mă eliberez de o tensiune. Îmi spun că întinderea mării seamănă cu un spațiu gol în care poți arunca orice, ba chiar, așa cum era, ceață și apa aproape nemișcată, contopindu-se cu griul cerului, aveai impresia că ai putea păși peste acea întindere spre nicăieri. Nici o culoare stridentă, nici clipocitul valurilor nu se auzea, doar o barcă minusculă și albă, trecea cum treceau gândurile prin mintea mea atunci. Alunecînd leneș.

Totul părea că va dura un timp nedeterminat,era acea impresie de amorțire care te absoarbe și căreia nu vrei să-i reziști, părându-ți misterioasă, încărcată de semnificații care depășesc simplele trăiri ale prezentului, apoi de nicăieri marea a aruncat un val spre țărm. Un val înalt, înspumat, așa cum ai arunca cu bolovani sau cu proiectile. Valul a plonjat pe deasupra mea și s-a izbit în pereții unei case care au căzut, apoi a fost altul și toată liniștea s-a transformat într-un haos teribil. M-am ridicat cu gînd să avertizez, nu știu cui voiam să spun sau ce anume, simțeam ceva greu apăsându-mă. Am privit, urcând străduțele, cerul spre apus și m-am oprit. Erau stoluri întregi de fluturi care se îndreptau spre răsărit, urmăriți de păsări mari, incredibil de galbene. Cerul s-a transformat într-un freamăt fîlfîitor, iar eu, rămasă în loc, îmi spuneam că probabil urmează să se sfârșească lumea pentru că valurile distrugeau în continuare case, fluturii încercau să scape de acele păsări, oamenii alergau bezmetici spre pădurile din munți.

Trezindu-mă, am deschis fereastra și zgomotele s-au unit cu cele ale realității. Erau țipete stridente de pescăruși, care se aseamănă în această perioadă atît de bine cu țipetele unui copil. Dinspre mare bătea ușor vântul și se simțea miros proaspăt de ploaie. La Marisa era lumină în salon, probabil Graziano se ocupa de vreun proiect, e un arhitect încă destul de căutat, deși e atît de bătrân. Am lăsat geamurile deschise și m-am întors pe vîrfuri în pat.

M-am gândit la moarte, nu știu de ce, poate pentru că tu ai vorbit în trecere despre ea, mi-am privit picioarele goale stând relaxate la marginea patului și mi-am închipuit cum va fi atunci când nimic din mine nu va mai putea controla acea mișcare simplă a legănatului, cum totul va încăpea într-o singură clipă, într-o singură moarte.

S-a făcut apoi dimineață. O altă dimineață, un alt răsărit în care visul meu s-a stins, împreună cu toate impresiile lui inutile. M-am îmbrăcat încet, m-am privit în oglindă, mi-am strâns părul temeinic de frica firelor rebele care oricum peste zi vor ieși în evidență asemeni unor gânduri desprinse din normalitate, apoi am coborât. Soarele abia se ridica dinspre Savona, un răsărit încă palid, o zi care se anunța caniculară. Nici un tremur al frunzelor, doar aceeași impresie că mergi singur în paralel cu realitatea. Zi de duminică, zi leneșă, în care-ți dorești să fii fericit.

În autobuz am fost doar doi pasageri pînă aproape de Imperia. Din când în cînd șoferul privea în spate, acolo unde eu, cu capul sprijinit de marginea scaunului, ascultam o melodie care vorbea despre o altă zi obișnuită.

Pe străzi comunitatea ieșită la colazione ocupase mesele teraselor umbrite de pavilioanele clădirilor, în vitrine erau solduri la haine sau imagini clasice ale unei mode apuse și revenite, culori stridente contrastînd cu vechimea clădirilor. Tineri nu erau, doar un bărbat înalt cu părul cârlionțat, îmbrăcat elegant a ieșit brusc dintr-un club, gata-gata să se ciocnească cu mine care uitasem din nou să cobor la stația de la semafor, pentru că toate stațiile au semafor și eu mă orientez greu în spațiu. M-a privit cu un zâmbet jucăuș, apoi făcând o reverență care ar fi trebuit să fie ridicolă, mi-a făcut loc să trec. M-am simțit intimidată și-am încercat să nu întorc capul să-l privesc. Dar nu am reușit și uite-așa ne-am mai privit odată, apoi el a rămas acolo, cu mîinile în buzunarul pantalonilor, cu zîmbetul căruia i-ar fi putut urma întrebarea cine ești, eu am mers repede mai departe, inspectîndu-mi ținuta.

În Riva copii îmbrăcați în alb decorau străzile pentru altă sărbătoare a bisericii. Am prins din zbor numele San Giovani și-am țopăit nejustificat de veselă printre ei, spre restaurantul unde muncesc, care se află într-una din piețele minuscule, dar pline de viață, ale orășelului. Poate de vină pentru entuziasmul meu spontan să fi fost culorile vii ale petalelor de garoafe și trandafiri, aerul de sărbătoare, poate scurta întâlnire cu acel bărbat amețit, cine știe, poate umbra proaspătă dintre străzi și privilegiul că eram, nu știu, pentru că deși îmi repetam acele cuvinte care aveau mereu efectul de a-mi reduce această sensibilitate către aparențe, nu reușeam să mă înving.

Ziua a trecut repede cu tot cu pauzele mici în care am fumat pe banca din fața restaurantului, privind spre crucierele ieșite în larg. Spre seară m-am dus la gelaterie așa cum fac de când a început stagiunea de vară, acolo m-a prins și procesiunea care definitiva acea sărbătoare.

Am ieșit în ușa restaurantului. Soarele apusese cu câteva minute în urmă, lăsând loc unui întuneric relativ. Mașinile care treceau au fost oprite, muzica a încetat și-n acea liniște care mi-a zburlit pielea undeva după ceafă, mi-am liniștit mâinile înfierbîntate de muncă, ghemuindu-le cuminți una în alta, si-am privit cum treceau întîi copiii care de curînd participaseră la comuniune, băieți și fete îmbrăcați în alb,cu coșulețe din care împrăștiau pe urmele lor petale. Apoi au fost preoții și auzindu-i cîntînd, am simțit o strângere de inimă atît de profundă, încît am crezut că voi începe să plîng. Dacă m-ai întreba de ce, nu aș ști ce anume m-a deprimat mai mult, poate impresia că deși din mulțimea care alcătuia procesiunea erau cunoștințe care îmi zâmbeau sau îmi făceau semne discrete, eu am simțit cît de străină sunt de ei, cât de mult timp a trecut totuși de când nu m-am mai gîndit la Dumnezeul meu…

Sau poate nu era asta, poate am privit cum, pentru o clipă , statuia aceea a trecut prin dreptul unui felinar, iar fața lui Iisus s-a luminat, lucind impasibilă. Părea atît de îndepărtată de speranțele acelui grup de orășeni încăpățânați să păstreze pînă și zidurile mucegăite ale unui trecut în care se regăsesc și fără care se simt apuși, morți, precum viitorul picioarelor mele, încât am realizat atunci cât de singuri suntem de fapt.

Procesiunii i-au urmat focurile de artificii, Lino a cântat muzică napolitană și ne-a dedicat tuturor cîte o melodie. Atmosfera s-a însuflețit, adunînd în grupuri o lume diversă în care se amestecau plini de entuziasm turiștii. Și deși eram racordată s-ar spune pe deplin la cursul evenimentului, senzația aceea că aș vrea să plîng nu dispărea nicicum. Totul s-a liniștit apoi și după unu noaptea nimic nu mai amintea de ceea ce fusese, poate doar petalele florilor care, veștede, aveau să mai stăruie duse de vînt în colțurile străzilor.

Trebuia să trec pe la fosta locuință pentru a-mi lua ultimele lucruri, eliberînd astfel casa cine știe pentru cine. Interiorul micului meu loc abandonat era la fel de cald și de dezolant așa cum mi-a părut mereu, un loc bun pentru depresii mărunte, pentru nopți în care faci dragoste cuminte, fără prea multă pasiune, fără să te gîndești la iubire.

M-am întins în pat, mi-am așezat mîinile pe piept și mi-am privit din nou picioarele. Și m-am gîndit la tine pentru prima dată în acea zi. Cine ești tu de fapt?

M-am întrebat scurt parcă temându-mă să analizez toate implicațiile, m-am întrebat doar cât să constat cît de indiferentă sunt dragă domnule S față de indentitatea celor din jurul meu, față de propria mea identitate care se rezuma în acel moment doar la reflecția ipotetică ale tălpilor mele reci lipsite de legănat…

a tuturor trăirilor acestea frumoase sau triste care vor încăpea deodată într-o singură clipă.

M-am ridicat, am închis ușa și-am plecat spre Diano.

Am ajuns tîrziu, cînd am închis poarta casei și am urcat scările, vocile de peste zi, încă mai rezonau insistent în mintea mea, deși mă străduiam să le acopar cîntînd ” Monochrome”



” anyway, i can try anything / it's the same circle that leads to nowhere / and i'm tired now.
anyway, i've lost my face, my dignity, my look, all of these things are gone and i'm tired now.
but don't be scared, i found a good job and i go to work every day on my old bicycle you loved...”



Eram din nou excesiv de bine dispusă, fără să înțeleg de ce, poate pentru că se terminase o zi obositoare, poate pentru că urma să-ți scriu ție, simțindu-mă astfel mai puțin singură, cine știe. În ușă mă aștepta Katya, puiul meu de pisică despre care nu am apucat să-ți vorbesc. Am luat-o în brațe și i-am cântat ei ultimele versuri, gest inutil la care mi-a răspuns, înfingîndu-și dinții mici în urechea mea.

Clopotele băteau trei ore până la dimineața zilei de luni, zi binevenită de odihnă pentru noi toți cei care ne cîștigăm banii, din veniturile comerțului în vecinătatea mării.
M-am așezat pe marginea patului, simțind în acel timp că sunt oarecum o protejată a sorții pentru că mereu cînd pare că totul se va sfîrsi, ceva intervine, înnoind cadrul. Sau poate era de vină aceeași patimă a mea pentru amănunte, mereu sunt mai multe posibilități, atunci cînd vrei să tragi concluzii cît de cît clare. Deschisesem aparatul foto și priveam ultimele poze. Mă gîndeam cu o oarecare reticență la acea identitate ascunsă pe care mi-o asumasem de curînd, pozându-mi propriile stări ca și cum în acest mod aș fi putut fugi de ele. Mă oprisem la o fotografie în care purtam o rochie neagră, cu bretele. Voiam să amestec ceva dintr-o poză clasică, cu imaginea femeii moderne, am rămas însă surprinsă cum reflecția feții mele, cu bretonul bine conturat, cu buzele ușor curbate în jos și privirile aplecate înspre mîini, reușea să anuleze gestul oarecum frivol al piciorului dezgolit. Era acolo o renunțare atît de evidentă încît părea că nici nu e vorba despre mine. Eu nu aș renunța niciodată dragă domnule S. Eu voi trăi pînă cînd toate vor deveni o clipă

Am numit acea poză singurătate și am fost mulțumită.

O priveam zâmbind pe Katya care se juca satisfăcută după o masă întârziată, cu cataramele sandalelor mele, cînd am auzit ciocănind în ușă.

Era Graziano.

Așteptam acea introducere comică cu care-și anunța mereu intențiile pentru rarele vizite pe care mi le făcea, puțin confuză în legătură cu ora nepotrivită la care venise, doar că în loc de vreun cuvînt, Graziano stătea în prag și se uita la Katya cu o expresie de om pierdut. Nu era vreun fapt care să mă avertizeze ce urma să spună, așa că-l priveam distrată, gândindu-mă cît de tare s-ar supăra să-i spun că așa cum stătea aplecat de spate și încruntat, îmi părea un bătrânel țăcănit dar blînd, acum nu pot decît să constat cum o dramă poate releva laturi umbrite ale personalității noastre, pe scurt întreaga ființă împuținată parcă a acestui om era de fapt doar reflecția unei crize despre a cărei cauză aveam să aflu, debarasându-mă instantaneu de indiferența precedentă.

Marisa căzuse pe scări în acea zi și-și fracturase spatele. Era incredibil. O lume privită prin prisma unor picioare inutile, zăcînd incapabile să reacționeze, acea obsesie cu care mă trezisem, îmi revenise în minte. Cum se întâmplase, cît de grav, ce urmări se impuneau, în ce anume ar fi constat rolul care mi se pregătea când hazardul mutase piesele după formule doar de el știute, toate aceste gânduri îmi explodau în aceeași minte care, cu cîteva minute în urmă, moțăia melancolică.

Ce va urma nu știu domnule S, observ cum, pregătindu-mă să închid această scrisoare, mă agăț de ipoteza în care tu devii sau poate redevii acel sprijin moral pe care-l aveam odată cînd mi-am luat lumea-n cap și-am pornit să caut nu știu ce, lăsând confortul unei vieți normale în urmă, convinsă pe deplin că pot fugi de ceilalți, pot fugi de mine mai ales, eu cea egoistă care nu pot trăi dramele celorlalți decît identificându-mă cu ele.