agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-09-18 | |
Abia mă despărțisem de prima femeie din viața mea. După trei luni în care am făcut saltul din copilărie în adolescență, timp în care în urma „revoluției”petrecută în educația și în conceptele mele despre viață, trebuia să mă apuc temeinic de învățătură pentru că se apropia examenul de absolvire a 8 clase.
Examenul de absolvire nu era ușor dar dacă era urmat de un examen la „profesională”nu era cazul să mă agit foarte tare pentru că în școala generală am avut profesori foarte buni. După tot circul petrecut la școala generală numărul 175 de unde am fost mutat disciplinar la 173, am intrat într-o clasă numai de băieți. Directorul de la 175, Căliman, secondat de adjuncta, scorpia aia de Culi, m-a scos, împreună cu un alt prieten, în fața careului cu elevi. Cutiuța cu praf de pușcă, despre care nu știu cum aflaseră, cine știe ce turnător securist m-a dat în primire, era pomenită foarte des în discursul directorului în care se repeta obsesiv că sunt pregătit de imperialiștii americani pentru a face sabotaje. Ce absurd! Bine că plecasem de acolo! Ca un făcut, la câteva zile după faimoasa mutare, în urma căreia tata m-a bătut crunt, cu cureaua, am beneficiat de un nou tratament brutal. Făcusem din nou cumpărături pentru vecini și pentru acest serviciu, pe lângă cei 50 de bani, tarif recunoscut tacit de ambele părți, am primit o sticluță de coca cola! Am pus-o în răcitor și ardeam de curiozitate să o deschid, nu atât pentru conținut cât pentru capsula ce o închidea. Pe „bursa”jocurilor cu capace de bere turtite, alături de „pomo”, budvar”, „senator”, capacul de „coca cola” era al patrulea as din careu. Tata a venit de la serviciu și a vrut să bea un sifon rece. A deschis ușa răcitorului și cu sifonul în mână a avut o ezitare să închidă ușa: văzuse sticla de răcoritoare, U.S.A. A lăsat sifonul pe pardoseală, a scos sticla, cu mâna lui noduroasă și cu palmele bătătorite de sculele cu care muncea la montaj vagoane și, privindu-mă fix, mi s-a adresat, imperativ: -Mă!!! Groaza ce mă cuprindea de fiecare dată când mi se adresa astfel mă avertiza că urma o nouă bătaie. M-am observat, și de data aceasta teama era mai mică și scădea progresiv. Poate sesizând lipsa mea de reacție, tata a reluat cuvântul arătându-mi sticla: -Mă, de unde e asta?! Avea dreptate tovarășa Culi cu americanii! Ãștia încearcă să vă submineze conștiința de clasă, de mici. Vă momește acum ca apoi să ajungeți niște sabotori și trădători în slujba americanilor. A desfăcut capacul, a vărsat conținutul clocotitor la chiuvetă în timp ce, cu cealaltă mână și-a scos cureaua. O vagă revoltă se făcea simțită în sufletul meu. Nu mai purtam pantaloni scurți, mă bărbieream...eram bărbat și el era absurd. Vâjâitul curelei m-a smuls din gânduri și lovitura puternică, peste brațul ridicat reflex, nu m-a durut. De fapt nu am băgat în seamă durerea. Am strâns palma fără să vreau, am smuls cureaua și am aruncat-o pe jos. Toți cei 61 de ani ai tatei s-au arătat pe chiăpul umplut de mirare. -Gata! am strigat ferm, s-a terminat! Cureaua neputincioasă, de la piciorul mesei, mă privea cum mă încuiam în W.C. Tata izbea cu umărul și cu picioarele în ușă. Am privit pe geam și am zărit marginea balconului apoi am privit spre burlanul ce trecea pe lângă geam. Aveam două căi de fugă: una, pe burlan, pe unde coborând de la etajul doi puteam fugi, a doua pe balconul vecinilor de unde aș fi ieșit prin casa lor, pe ușa care nu era încuiato niciodată pe timp de zi. Am privit în jos și mi-am reamintit vestita iarnă a lui Topor în care zăpada se așternuse până la etajul întâi, zăpadă în care săream cu plăcere de la etajul doi. Loviturile în ușă s-au oprit. -Măi, tată, ieși afară că nu te mai bat...Nu te mai bat niciodată! Descuie și vino să vorbim. Am ieșit. Obrazul îmi era roșu sub tuleiele nebărbierite de câteva zile. Îmi mușcam mustața de teamă dar eram sigur că el își va respecta promisiunea. -Băi băiatule, ești băiat mare, urmează să termini 8 clase și să mergi la profesională. Să pui mâna pe carte. Hai, du-te și învață! Scăpasem de bătaie pentru totdeauna dar de ce la profesională? A doua zi, cu timiditate, am redeschis discuția, după ce am așteptat un moment potrivit, momentul când el se apropia de masă ca să citească „Scânteia” -Tată. Nu începuse să citească dar mă privea pe deasupra ochelarilor. M-am așezat pe scaunul din partea opusă a mesei, am tras aer adânc în piept și am sintetizat: -Vreau să dau examen la liceu. -Ce mă? Tu vrei să ajungi un golan? Tu știi că unde-i carte multă e și prostie multă? Te duci la profesională, ieși cu o meserie, după 3-4 ani, câștigi o pâine. După liceu ce ai să faci?Te angajezi un conțopist pe undeva, cu o leafă de mizerie.Munca este brățară de aur! A încheiat discuția coborând ochii pe ziarul din fața lui. M-am ridicat de pe scaun și m-am întors la „rațiunea pură” care mă aștepta, deschisă pe masă, cu coperta închisă la culoare. Am pus semn în carte și am rămas pe gânduri. „Și ce să fac? Să ajung un strungar cu categoria a doua, să mă însor, să vin de la muncă după o haltă la bufet și să-mi cresc copii? Vreau să învăț carte!” A doua zi de dimineață, după ce tata a plecat, am așteptat să aud sirena de la Grivița. Când am auzit sunetul gros și răgușit am știut că acesta este semnalul de plecare. Am înghesuit într-o pungă de un leu, două perechi de chiloți, două maieuri, ciorapi și pantofii cu care mergeam la școală. Îmbrăcat cu pantalonii de la uniformă, singurii pantaloni lungi pe care îi aveam, cu sandalele în picioare și cu o cămașă, am plecat. Nu știam ce să fac, unde să mă duc.De mama mea naturală nu știam nimic așa că am urcat în tramvaiul 10 și am plecat la Triaj, la Chitila, la tatăl care îmi era frate. Când am coborât din tramvai am auzit vocea tatei răsunând pe deasupra întregului cartier din megafoanele din gară: mașina 1! mașina 1, împinge la cocoașa B2. Mașina 2 împingi la B1 un vagon de poștă, scoate de la spălat A-urile alea două, pentru Pașcani, le duci la B1!” Am ajuns la el la birou. M-a văzut și eu m-am așezat pe un scaun lângă microfonul extensibil. Tata, nebărbierit și obosit, după o noapte întreagă de muncă, a mai dat câteva comenzi, a închis microfonul și m-a privit: -Te-ai făcut mare, mă! Cuvintele lui, vocea lui, obosită și mirosul de cărbune încins, mi-au readus în minte zilele când mă jucam, mergând în patru labe, prin biroul lui din halta „Ciocârlia”, între lada cu cărbuni și niște steaguri cu care mă învelea noaptea. -Ia spune! -Băi, Rică, sau tată cum vrei tu să-ți spun, vreau să dau examen la liceu. Tata a tăcut, m-a privit în ochi și mi-a spus: -Vorbesc eu cu tata. Până atunci du-te la vară-mea. Am plecat di Chitila până pe Șoseaua Viilor. Am ajuns la etajul unu, apartamentul 36 și am citit plăcuța de alamă prinsă pe ușă. „FAMILIA CHIRIAC: inginer Chiriac Tudor, doctor Chiriac Florica” Am sunat și, în așteptarea unui semn, inima îmi bătea cu putere. Ușa s-a deschis lent și am văzut capul lui Nenea Puiu, ce ieșea dintr-un halat de mătase. M-a privit scurt și cu o mișcare amplă a deschis ușa: -Intră, domnule! -Îța este acasă? -Ce, mă, te grăbești? M-am așezat într-un fotoliu tapițat în piele și am așezat „punga de un leu”cu toată averea mea, alături. Sandalele scâlciate le-am ascuns, cu picioare cu tot, sub măsuța de sticlă mată. Verișoara tatei, prima din neam cu facultate, a apărut din camera alăturată. -Am vorbit cu dobitocul acela de taică-tău. Rămâi aici până mâine. Am făcut baie și am mâncat bunătăți:salam, cașcaval, gem cu unt. A doua zi era duminică. Puiu cu Flori și cu mine, a doua zi, am urcat în mașina lor cea albă. Am ajuns destul de repede pe strada Partizanilor. Am urcat cele două etaje și în loc să descui ușa cu cheile mele am sunat la ușă. Rică a deschis ușa. La masa mare, din bucătăria imensă, unde în copilărie mama ne dădea plăcinte când noi jucam pietre ascultând meciuri la difuzor, erau o mulțime de oameni:unchiul Voicu, fratele bunicului, unchiul Jean, fratele tatei, Unchiul Ionel, vărul tatei și încă câteva rude. Tata Ion, capul familiei, cu nelipsiții ochelari pe nas, a împăturit ziarul și a spus: -Stați, mă, jos! Toți s-au așezat așteptând cuvintele bunicului. -Am înțeles că v-ați unit cu toții și vreți ca ăsta să meargă la liceu. O dată! Atât! O dată o să dea examen. Intră, bine, nu intră, merge la profesională! Partea tânără a familiei a răsuflat ușurată. Eu m-a ridicat și am coborât pe stradă. Eram bucuros și un pic înspăimântat. Am ajuns la blocul de alături unde o bătrână vindea zilnic semnțe la cornet. M-am așezat pe scăunelul de alături și am zărit între cojile de semințe mâncate de babă, o carte a lui Proust, "În căutarea timpului pierdut". -Cine citește cartea asta? -Dracu! Cine să citească? Fă și tu câteva cornete din ea. Am deschis volumul din care lipseau pagini până la fila 32. Am plecat repede acasă, am luat câteva caiete vechi și le-am dus bătrânei, la schimb cu cartea amputată. Bătrâna a apreciat grosimea caietelor, a comparat cu ce mai rămăsese din carte și a conchis: -Bine, ia-o! După vestita reuniune de familie, ziua mergeam la bunicul la serviciu, la Grivița Roșie și mă țineam scai după inginerii de pe acolo să îmi arate ce nu înțelegeam la matematică. Unii mă repezeau dar cei mai mulți mă ajutau, zâmbind. Despre meditații...nu putea fi vorba, tata nu avea bani. După amiaza învățam acasă iar seara mă plimbam cu un prieten și repetam materia punându-ne reciproc întrebări din materia de la geografie și de la limba română. Am trecut examenul de absolvire, am luat diploma și îmi priveam chipul sobru din fotografie.Tata a intrat brusc în cameră: -Faci baie, te bărbierești și mâine pleci la Breaza să dai examen la liceul militar. „De ce militar? Este totuși liceu. Asta este! Dacă asta trebuie asta voi face." -Tată, de ce la liceul militar? -Măi, tată, eu sunt bătrân. Mâine-poimâine mă duc după mă-ta. I-am promis ei că te fac mare. Sunt bolnav, tată, dar dacă o fi să crăp, măcar ai mâncare și haine, de la liceu. M-a convins. Am urcat în trenul de Breaza. Eram singur și mă duceam, undeva departe, să dau examen la liceu... În gară ne așteptau autobuze. Am fost cazat alături de alți 20 de copii într-un dormitor cu paturi de fier. Examenul nu a fost foarte greu și am știut. În urma examenului am dat și probe sportive dar și pe acestea le-am trecut cu bine. Aveam media afișată 9,46 și eram sigur că voi intra. Urma să primesc o hârtie cum că am fost admis și să merg acasă până pe 15 septembrie când aveam să mă întorc. Pe platoul uriaș s-a strâns o armată de puști ce candidaseră pentru a fi elevi în liceul acela plasat într-o depresiune între munți. Un ofițer, cu trei stele mari pe umăr, a trecut la microfon și ne-a anunțat că urmează să mai facem încă o dată vizita medicală. Pe grupe, ne-am deplasat la cabinetele medicale improvizate în corturi. Am fost, din nou, măsurați, cântăriți, ni s-a luat tensiunea în repaus și după efort, ni s-au controlat articulațiile, ochii, urechile, nasul, gâtul și tălpile. M-am îmbrăcat și am plecat la dormitor. A doua zi dimineața cei admiși urma să primească ordinele de însumare.”Ce aiurea!Am mai făcut o vizită medicală la București dar...vom vedea ce iese și de aici!” La ora 9, după ce am mâncat de dimineață, am mers pe platou. Același colonel a verificat microfonul și a spus: -Atențiune! Liniște! Liniștea profundă lăsa în eter doar zgomotul de fond al microfonului. -Cei care își aud numele citit de pe această listă sunt respinși în urma vizitei medicale. A început rostirea unui lung șir de nume și prenume. Mi-am auzit numele și nu îmi venea să cred dar am ieșit din detașament și am trecut în grupul respinșilor medical. Am primit hârtia în care scria nota obținută la examen dar și că am fost respins pe motive medicale, pentru platfus. Am ajuns acasă, am dat hârtia tatei și i-am spus: -Mi-ai promis că pot da examen la liceu.Ãsta nu se pune pentru că am fost respins pe motive medicale. -Bine, mă!dă examen unde vrei tu! Am continuat presiunea asupra inginerilor de la tata de la serviciu și...a venit ultima zi în care mă puteam înscrie la examen. La liceul Aurel Vlaicu, cel de lângă casa mea, concurența era enormă și nu-mi puteam permite o diminuare a șanselor. Am vândut câteva sticle și borcane, două cărți din colecția „cincisprezece lei”, la anticariat și am strâns 10 lei. Am schimbat toți banii în monede de 25 de bani și, cu stiloul în mână, pe scările dintr-un hol de bloc am copiat din cartea de telefoane, atârnată cu un lanț de telefonul public, numerele de telefon de la liceiele din București. Fisă cu fisă, tabelul meu se umplea cu date:numele liceului, adresa, număr de locuri, număr de înscriși. Am decis! Liceul C.A Rosetti de pe strada Garibaldi numărul 11. Am dat telefon la miliție și m-am prefăcut ca fiind de la țară și am întrebat unde este strada căutată. Tranvaiul 20 până la Dorobanți, tramvaiul 5 până la stația Glinka și după câteva întrebări am găsit liceul. M-am înscris. Mai erau două zile până la examen. Și la acest examen am fost singur. Toți candidații erau însoțiți de un părinte, un frate, un prieten... Am dat examenele și așteptam afișarea rezultatelor, din nou singur. Când m-am văzut pe listă, ca admis, mi-am spus cu voe tare: -De astăzi sunt liceean! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate