Din fundul unei butii

Ca din senin, boala a lovit găinile din capul satului, la doi pași de Pădurea Grinilor. Speriată, mama a trecut râul să afle vești de la țața Mița, dar n-a mai ajuns acolo, s-a oprit în Toboșari. Când s-a întors, o cută adâncă îi brăzda fruntea.
- Maică, s-a tânguit ea, mor în Toboșari pe capete, Lina mai are doar trei.
S-a spălat îndelung cu săpun și mi-a spus să nu cumva să mai iau apă din jghiab c-o să le dea ea numai fiartă. A pregătit apoi leșie, a frecat cotețul scândură cu scândură, l-a văruit, a umplut copăile cu cenușă, iar seara s-a rugat să nu mai vină și necazul ăsta peste noi.
Tot mai mulți oameni povesteau că le găsesc moarte în coteț, în curte, pe de-a rândul. Ale noastre erau însă zdravene, cotcodăceau și ouau ca-ntotdeauna. Doar Ciobănică se jigărea în lanț.
- Fuge după mortăciuni, înțelege odată, mă repezea mama supărată că insistam să lase câinele slobod.
Molima plutea în aer și când lovea, făcea prăpăd. Seara la poartă, oamenii se plângeau :
- Mă frate, pute lunca,....!
Þața Marioara, nelipsită de la poartă, înfășurată cu același bariș negru, fie iarnă sau vară, cu mâinile uscate și picioarele crăpate, amenința :
- Ne-a trimis semn că s-o fi săturat ăl de sus de-atâta blestămăție, v-am spus mereu și nu m-ați luat în seamă !
- Ho, bre, oprește-te că și noi ne-am săturat! N-a mințit cine-a spus că purceaua-i moartă-n coteț și....
Costion Rizea, înegrit de funinginea care-o respira zilnic în fierăria lui s-a ridicat oțărât de pe bancă. Þața Marioara continua :
- Nu mai e credință și unde nu e credință și mânia lu’ Dumnezeu e mare.
Eram bucuros că găinile noastre ouau pe capete, una chiar a clocit și-a scos pui mulți, iar cocoșul sărea la mine ca și înainte când intram în obor și-l întărâtam cu talpa piciorului.
Într-o zi, se înserase, un vaier de copil m-a atras spre coteț. Ascultam nedumerit. Era prelung, ascuțit și atât de jalnic în liniștea ce mă înconjura că mi s-a făcut frică. Am rămas neclintit o vreme, apoi dorința m-a copleșit. Am făcut semnul știut, am scuipat în părți cum făcea maică -marea când vorbea de „ducă-se pe pustii” și m-am lăsat ușor pe vine să mă uit sub grinzile cotețului. Nu se vedea nimic, doar resturi de paie, fulgi și păianjeni. Am luat o prăjină și-am plimbat-o într-o parte și alta, vaierul nu înceta, era la fel de prelung și răscolitor. De groază am tras mai multe chiote până m-am trezit cu mama alături.
A ascultat și ea, a aprins un felinar să vadă mai bine, dar nimic.
- Haide, mi-a spus cu năduf după ce se murdărise toată, târându-se pe burtă și încercând să găsească ceva sub grinzile cotețului. Aici s-a furișat „Moartea găinilor”, nu mai avem ce face .
De-a doua zi a început să le taie. Prindea câte una belalie, îi întindea gâtul pe tăietor, îi ținea ghearele sub călcâi și c-o lovitură precisă de bardă o despărțea în două. Mie nu-mi dădea voie să fac asta, spunea că sunt mic, iar tata, nenea Aurică, erau sus pe deal.
La început mă uitam cum le opărește în apa clocotită, le pârlește la foc mic și le curăță măruntaiele.Mațele erau numai bube, iar ficatul, umflat și putred. Mama alegea părțile bune, le prăjea în untură multă și le băga în oală.
După câteva zile, mirosul de măruntaie, devenise atât de pătrunzător, că oriunde mergeam nu mai scăpam de el. Curând, a renunțat și mama să le mai bage în oală, le căra la râu unde le-ngropa întregi. Se întorcea acasă frântă și parcă nu-i venea să mai facă nimic.
Toți așteptau să se întâmple o nenorocire și mai mare. Se auzea că la Bârzești s-au îmbolnăvit vitele iar în Huluba doi oameni au murit după ce noaptea întreagă s-au chinuit de pântecăraie. Satul era cernit, oamenii nu se mai strângeau seara la poartă. Nu se mai auzea cântatul cocoșilor la miezul nopții, cotcodăcitul găinilor prin poduri, cloncănitul clocii prin curte. Aceasta zăcea la gura pivniței în cenușă, nici nu știam de câte zile. Nimeni nu-i dădea atenție, celelalte muriseră și așteptam să moară și ea s-o îngropăm la râu. Zilele treceau și găina se zbătea între viață și moarte. Apă nu bea, de mișcat nu mișca, doar când mă apropiam deschidea niște ochi lăcrimoși . Îi desfăceam aripile, o ridicam, era numai piele și os.
- N-o mai chinui mă copile, las-o păcatelor să moară !
- Nu vezi bre, e vie, poate scapă dacă a trăit până acuma!
Când am rămas singur, am luat-o și-am alergat în povarnă unde țineam butiile de prune. Deasupra lor era un pod de scânduri, cu spații mari între ele. M-am ridicat ca și altă dată pe un lin și-apoi pe-o stinghie mai lată, cu găina în brațe. M-am luptat cu o scară pusă de-a curmezișul pentru a coborî în întunecime.. De ani de zile butiile erau goale.. Deși afară era soare, acolo jos îmi băgam degetele în ochi. Era răcoare și uscat. După o vreme, ochii s-au obișnuit cu întunericul. Erau multe paie acolo.Le-am strâns într-un colț, am făcut o scobitură și-am pus găina în ea. Apoi m-a cuprins somnul și m-am lungit alături. M-au trezit strigăte puternice. M-am săltat în podul cu grinzi și-am scos capul din ascunzătoare. Abia terminasem și-apare soră-mea Ana.
- Aici erai, mă ? De ce nu răspunzi ?
- Ssst ! E un viespar în acoperiș,dacă faci zgomot mă-ncaieră, are numai viespoi d’ăia mari și galbeni.
- Mi-l arăți și mie ?
- Nuu, dacă te-nțeapă unul, mori !
- Atunci, hai la masă !
Se mânca în liniște, nu îndrăznea nimeni să scoată o vorbă. Pe mama de-atâta supărare o apucase criza de ficat și să se mai liniștească, făcuse ceai cu sunătoare, coada șoricelului și-alte buruieni pe care nu știa nimeni cum le cheamă. Am umplut un pahar cu ceai și l-am pus bine. Mai pe seară când mi-a venit la îndemână, am alergat din nou la ascunzătoare. Am căscat ciocul găinii și i-am turnat puțin. Era prea bleagă să se împotrivească.
Din ziua aceea, aveam o trebușoară numai a mea de care nu știa nimeni. Ana a observat că ascund bucăți de pâine, brânză prin buzunare și mă urmărea să afle unde le duc. Nu mă lăsam păcălit. Mergeam la râu, mă făceam că arunc firimituri la pești și când Ana se plictisea de atâta stat în tufe, mai ales că lunca duhnea urât, mă furișam iar la butie.
Într-o zi, am lipsit de dimineață până seara de-acasă, fusesem în Toboșari la o soră măritată acolo. Mi-a făcut toate poftele și-am uitat ca pământul de găină. Când m-am întors, m-am dus glonț la butie, dar cuibarul era gol. Nu-mi venea să cred. Aruncam paiele într-o parte și alta fără rost. Când în cele din urmă am înțeles că nu găsesc nimic orice aș face, strigătul meu a lovit peretele butiei, repetându-se în ecouri prelungi.
- Cineee ? Cinee a luat-o ? Am ieșit urlând și-am mers la bucătărie unde se strânseseră ceilalți.
- Lasă, că te iubește mama !
Am dat din mâini că nu-mi trebuie și-am țipat și mai tare.
- Ana mi-a luat găina, era a mea, de ce mi-a luat-o ?
- Care găină ? Știam că au murit toate !
- A mea nu, am îngrijit-o, i-am dat ceai, brânză , lăptic și Ana mi-a luat-o.
- Ce-ai avut fa cu băiatu’ nu sunt eu destul de supărată ?
- Nu i-am luat mamă nici-o găină, visează, nu-l mai crede tot timpul !
- Ba da, am ținut-o ascunsă și nu mai e, n-avea cum să iasă din butie, mi-a luat-o să-mi facă în necaz ! Pestrița mea și când am tras niște chiote, ceilalți au sărit ca arși.
- Care Pestriță, maică, n-ai aruncat-o în răchită ?
- Nu, că era vie și-am dus-o în butia mare din povarnă, se cuibărise acolo și n-am mai găsit-o.
Tocmai atunci a apărut nenea Aurică, foarte obosit c-o oaie în spate, spunea c-au mursecat-o lupii și-a adus-o acasă s-o facă pastramă că pe deal i-a prins ploaia și le-a topit toată sarea.
Mama se uita la nenea Aurică, se uita la mine, fierbea de nerăbdare să afle vești de la tata, în cele din urmă a spus :
- Du-te Aurică cu el și vezi, poate i-o găsești, vie, moartă ... Bombănindu-mă, nenea Aurică s-a luat după mine. Îmi părea rău de el dar și mai rău de ascunzătoarea mea. A bâjbâit prin paiele din fundul butiei până ce a înfipt mâna într-o grămăjoară care cârâia. Eram în culmea bucuriei. I-am smuls-o din mână și-am alergat la bucătărie cu biata găină amețită. Clipea des, mergea câte puțin târșiindu-și un picior și cădea pe-o parte. I-am dat mămăligă, brânză iar ea nimerea cu ciocul pe-alături. Se minunau toți și după multe zile răsuna iar veselia în casă. Nenea Aurică povestea câte mai petrecuseră ei acolo sus pe deal.
După o vreme, mama a cerut să ducem găina în coteț și să mergem la culcare.
- N-o duc acolo să moară, mai bine mă culc cu ea în butie.
Maică-marea a luat un paner, l-a umplut cu fân și l-a așezat în casă lângă sobă cu găina deasupra. Acum toți râdeau, numai Ana stătea opărită.
Găina a rămas liniștită în paner, iar dimineața după ce s-a obișnuit cu lumina a început să se țină după mine. Șontâc, șontâc, iar eu o mângâiam, îi căutam râme, îi prindeam muște. I-au crescut pene noi și după mai multe zile a început să ouă tot în paner, pe sală, iar pe la mijlocul verii a căzut clocă. Mama i-a făcut rost de alte ouă și când i-a venit sorocul a scos o groază de pui.
Aveam atâta treabă cu scormonitul după râme că rar mai ieșeam la poartă, numai să aduc apă de la șipot și nici nu aveam cu cine sta de vorbă, că sătenii continuau să fie mohorâți, nu se mai adunau ca altă dată să râdă și să povestească. Se auzea că boala făcuse un ocol și-acum lovea găinile din Hârtiești și Boteni. Oamenii le strângeau într-o groapă și stingeau var peste ele.
Eu trăiam cu spaima ca nu cumva Șchioapa să se îmbolnăvească iar.
Într-o zi, îmi făceam de lucru în zarzărul din spatele casei. Un cârâit și piuitul puilor care o zbugheau în toate părțile, mi-au atras atenția. Până să mă dumiresc ce e, umbra uriașă a acoperit soarele și-apoi un uliu cum nu mai văzusem a picat ghiulea peste găină. Am amuțit de spaimă. Lupta era pe viață și pe moarte. Săreau penele în toate părțile, uliul și găina erau totuna. Nu auzeam decât bătaia de aripi și inima mea. Din când în când, păsările se opreau, gâfâiau uitându-se una la alta și reluau lupta cu mai multă îndârjire. Curând pământul s-a înroșit de sânge. Asta m-a trezit. Am alunecat pe trunchi strigând :
- Hia, hia, hia ...
Până nu m-am apropiat cu un băț, arătarea nu și-a luat zborul. S-a oprit alături într-un măr, uitându-se chiorâș la mine. Găina aproape nu mai avea fulgi, o aripă era sfârtecată iar dintr-o gaură, sângele curgea șiroaie. Am vrut s-o mângâi dar Șchioapa s-a poticnit de câteva ori, a căzut în cioc și nu s-a mai ridicat. I-am șters cu dosul palmei sângele care continua să picure și m-am uitat în ochii ei. Erau deschiși sticloși și nu mă rugau nimic. Tăcut priveam uliul din măr care într-un târziu și-a luat zborul. S-a ridicat făcând rotocoale din ce în ce mai largi. Treptat nu a mai rămas decât un punct pe un cer de un albastru intens.
Din tufe, puii ieșeau unul câte unul și ciuguleau în jurul găinii rămase țepene.
Eu continuam să mă uit la punctul de pe cer, până când, de atâta privit, mi-au dat lacrimile.


Nicolae Aurelian Diaconescu