Nea Petrică, îmbrăcat cu niște pijamale vărgate, tremura de frig pe pervazul ferestrei. Cu o mână se ținea de mânerul geamului și cu cealaltă de peretele blocului. Era hotărât să sară. Se afla la etajul doi și sub el era o grădină plină cu zăpadă. Nea Petrică a decis să se sinucidă în noaptea de șapte decembrie. În noaptea de șapte decembrie, Nea Petrică tremura în pijamale pe pervazul ferestrei. Motivul sinuciderii sale l-a scris pe un bilețel: „Mă sinucid pentru că viața-i rea iar eu sunt prea mândru să trăiesc înjosit de dânsa!” Subestimându-și mândria, Nea Petrică a realizat privind totul de la un alt nivel, că viața nu e rea ci doar dreaptă. În clipa când dorea să revină în cameră printre muritori, s-a produs un cutremur.
Nea Petrică a căzut în cap pe singurul loc din grădină unde era ciment. El a fost singura victimă a cutremurului de 3,5 grade din noaptea de șapte decembrie. Era cel mai bun om din bloc. A fost îngropat fără popă.
În apartamentul lui s-a mutat fiul său Petrișor cu familia sa nelegitimă, dar naturală. Petrișor era student în anul doi, iar soția sa se chinuia de vreo trei ani să termine clasa a 12-a. Deși tineri, cei doi au fost binecuvântați cu doi copii, care pe lângă handicapul de a avea doi părinți nelegitimi, băiatul de trei ani era retardat iar fetița de patru ani era mută, surdă și chioară de-un ochi. Cei doi tineri părinți, deși la început de drum, se descurcau destul de bine hrănindu-se din ajutorul social și pensiile copiilor. Doamna Hadâmbu, născută Marinela, învăța în fiecare zi pentru bac. Se așeza la birou își scuipa în palme și murmura ca o rugăciune: „A treia oară-i cu noroc!” După ce studia temeinic zece minute, timp în care fuma două țigări și făcea un duș, se așeza în fața televizorului și se uita la telenovele până când se plictisea. Dar doamna Hadâmbu niciodată nu se plictisea.
Știu toate acestea pentru că familia Hadâmbu are apartamentul vizavi de-al meu.Din milă și filantropie vizitam familia lui Petrișor în fiecare lună când îmi luam salariul. La copii le aduceam câte o portocală iar soților le dădeam câte un milion cu mențiunea: „pentru ăia mici”. În săptămâna ce urma, doamna Hadâmbu mă vizita aproape în fiecare zi. Mă ruga să o ajut cu învățatul, deși în timp ce eu îi explicam la matematică ea făcea cafea și mi-o băga pe gât deși nu-mi plăcea deloc cafeaua ei, doarece punea muștar întrân-sa. Ea îmi garanta că n-am mai băut așa ceva în viața mea și într-adevăr, avea dreptate. După, îmi mai ținea companie vreo oră, timp în care se epila în locuri cam necuviincioase și se uita urât la mine dacă cumva privirea mi se rătăcea pe culmile disperării. Dacă m-aș fi întors cu spatele probabil că aș fi jignit-o și eu nu vreau să jignesc pe nimeni. Și așa era prima săptămână.
În prima zi din a doua săptămână, Domana Hadîmbu mă vizita ca deobicei și-mi cerea să-i plătesc datoria de un milion. Eu, firește, spuneam că nu am împrumutat nici un ban de la ea, dar după trei săptămâni de astfel de discuții am ajuns să cred că într-adevăr chiar am împrumutat un milion de la ei. Și în ziua de salariu donam familiei Hadîmbu un milion și două portocale din milă, filantropie și dreptate.
Într-o seară pe când mă gândeam la planurile mele de a întemeia o familie și de a găsi fericirea în dragoste și mediocriate, pe când mă necăjeam că nu am nici fața nici corpul pentru a atrage vreo nevastă, am auzit prin bariera de câția centimetri de lemn și câțiva metri de vid următoarele cuvinte: „Sunt însărcinată!” Simultan am auzit o manea și alte cuvinte: „Poate ne-o da prostu ăla mai mulți bani, acum!”. Firește prostul eram eu, dar i-am iertat și am continuat să mă gândesc la viitoarea mea soție. Cum va arăta, cum va mânca, cum va citi, cum se va așeza, cum își va trece mâna prin păr, cum mă va certa, cum mă va îmbrățișa, săruta, cum va apăsa pe clanța ușii, cum se va dezbrăca, cum se va peria pe dinți, cum va scoate gunioul afară, cum va pune o altă pungă pentru gunoi în găleată, cum va spăla unica mea ceașcă de cafea din casă, cum se va frige când va bea ceai prea fierbinte din cana cea mai mare pe care este scris un cuvânt urât (numele meu). Și cum vom avea un copil. Și nu-mi fac griji de bani, niciodată nu mi-am făcut. Vom trăi din iubire, iar dacă foamea nu ne va fi săturată vom face un copil și ne vom hrăni din rodul iubirii noastre.
Dar bate cineva în ușă. Era Marinela care m-a tras de mânecă până în apartamentul lor. M-a trântit pe un fotoliu mi-a aruncat o sticlă de țuică și peste o oră dansam fund în fund pe manele cu Marinela în timp ce Petrișor făcea pipi în chiuvetă. Prea beat fiind am promis că le mai dau cinci sute de mii, iar după o oră am trântit pe masă toți banii din buzunar, adică trei sute de mii, țipând cât mă țineau plămânii: „pentru ăla micu!”. A doua zi sunt informat de Marinela că-i datorez un milion opt sute de mii. Peste două zile i-am înapoiat datoria, cum se cuvine.
Eu și Petrișor nu eram în relații prea bune. Era gelos pe mine din cauză că nevastă-sa mă vizita șapte zile pe lună. Își ascundea gelozia spunând că o distrag de la învățat. Îmi dădea de înțeles că el nu agreează aceste vizite prin ironii usturătoare și câteodată mă scuipa în ceafă când mă aplecam să-i ridic rahatul de pe preșul de la ușa mea.
Aveam un singur prieten în tot blocul. Îl chema Mihai și stătea la trei. Ne înțelegeam bine. De trei luni plecase în Italia să lucreze pe șantier, așa că mă simțeam puțin singur. În vremurile bune, când era în țară, Mihai venea în fiecare zi la mine și citeam ziarul în bucătărie. Eu stăteam pe un scaun lipit de frigider, el pe scaunul de lângă ușă. Din când în când îmi întrerupeam lectura, și privind pe deasupra ziarului desfăcut îl întrebam pe Mihai cu seriozitate:
- Ce crezi?
El își întrerupea de asemenea lectura și scotea un „mmmh” iar eu dădeam aprobativ din cap. După un timp auzeam întrebarea lui Mihai:
- Ce crezi?
Iar eu de asemenea răspundeam cu un „mmmh” iar el mă aproba din cap.
Iubeam de asemenea și literatura și citeam câte o carte împreună. Nu ne puteam permite să avem fiecare câte o copie, pentru că Mihai susținea că „o carte e ca o iubită! e numai a ta”, așa că trebuia să citim doar cărți cumpărate din librării. Miroseau frumos cei drept și aveau coperți lucioase, dar la început ne simțeam puțin rușinați să citim amândoi aceeași carte. Nu putea fi iubita amândurora, plus că eu sunt cam pudic. Din această cauză, Mihai și-a schimbat maxima, pentru a coincide cu situația noastră: „o carte e ca o iubită! o poți împărți doar cu prietenii!”. Așa că citeam o carte împreună, (pentru a petrece amândoi un timp egal cu iubita noastră) pe masa mea din bucătărie. Din când în când îmi întrerupeam lectura și puneam hotărât degetul pe un cuvânt de pe pagină. Eu mă uitam la el, el se uita la mine, și-l întrebam la fel de serios pe Mihai:
- Ce crezi?
- Sublim! răspundea el și mulțumiți ne continuam lectura.
Din când în când Mihai își trântea degetul ochind un cuvânt. Eu mă uitam la el, el se uita la mine și mă-ntreba foarte serios:
- Ce crezi?
- Magnific! răspundeam și mulțumiți ne continuam lectura.
Așa era în vremurile bune. Dar Mihai e în Italia și cheltuiele mele cresc de la o lună la alta. De curând a murit baba de la doi, Dumnezeu să o ierte. Nu i-am reținut numele știu doar că a murit de bătrânețe. După numai două săptămâni se mută acolo o femeie. Avea optzeci de ani și după o lună a murit și ea de bătrânețe. După numai două săptămâni se mută o altă femeie. Avea douăzeci de ani și Marinela a avut dreptate: a treia oară-i cu noroc. În aceeași zi, doamna Hadâmbu a aflat rezultatele de la bac: a picat.
Deși nu am văzut chipul fermecător al femeii care s-a mutat în apartamentul babei de la doi, am aflat de la Marinela că are ochii prea mari, buzele prea subțiri, e grasă, are un păr scârbos și își dă aere de vedetă. Descrierea doamnei Hadâmbu m-a făcut să realizez că femeia de douăzeci de ani este fermecătoare, gândindu-mă că o femeie ca Marinela nu ar putea niciodată să aprecieze și să îndrăgească ceva frumos. Dar fiind sceptic de felul meu am hotărât să aștept să văd cu proprii ochi iubirea vieții mele, pentru a mă convinge că adevărul este adevărat. Din păcate ușa de la apartamentul doișpe (unde stătea iubirea vieții mele) nu s-a deschis niciodată în prezența mea. Eram atât de nerăbdător încât mă mânca în continu urechea stângă. Am început să mă pieptăn și să găsesc statul în pat și scuipatul pe tavan ocupații foarte nobile și distractive. Papucii au început să mă bată, și din neatenție am dat familiei Hadîmbu două milioane. Am ajuns să-mi petrec zilele așteptând în fund pe preșul din fața ușii mele să se deschidă ușa numărul doișpe. La servici mă duceam doar în ziua de salariu. Mă hrăneam cu preșul pe care stăteam și când l-am terminat am început să ciugulesc preșurile vecine până când nimeni de la etajul doi nu mai avea preș la ușă. Dar ușa nu se deschidea. Era o ușă îngrozitoare după care se ascundeau parcă două suflete moarte și unul viu. Ușa era sicriul ei și al meu. O ușă din lemn, gălbuie cu un model simplu de linii cu două zgârieturi în partea din stânga sus și cu o gaură minusculă în partea de dreapta jos, cu trei dâmburi mici înșirate cam la 10 centimetri de clanță, cu o clanță gri cu sute de puncte albe pe partea de jos, cu un vizor prăfuit și cu o urmă de deget arătător pe el, această ușă nenorocită era singurul meu dușman și l-aș fi putut învinge prin trei atingeri ușoare cu degetului meu mic.
Într-o seară am intrat prin efracție la familia Hadîmbu. Era a doua zi după ce ar fi trebuit să-mi primesc salariul, dar după ce am stat acasă o lună cu diaree, a doua cu dezinterie și a treia cu prostata spartă nu m-au mai crezut când le-am spus că în a patra lună m-a durut burta și capul, așa că nu am mai văzut nici un ban, așa că nu am mai putut plăti datoria familiei Hadîmbu. Așa că iată-mă în apartamentul lor, în fosta cameră a lui Nea Petrică, unde acum doarme fetița Hadîmbu. Deschid geamul și mă urc pe pervaz. Trag aer în piept și prvind luna constat că este o noapte magică. Încercând să-mi controlez picioarele care tremurau, recapitulam motivele sinuciderii mele:
unu. Am fost concediat.
doi. Nu pot plăti datoria.
trei. Nu aș putea suporta privirile celorlalți și mustrarea că am jefuit o familie handicapată.
patru. Viața-i rea iar eu sunt prea mândru să trăiesc înjosit de dânsa.
Și privind la pata din ciment din mijlocul grădinii, mă ghemuiesc pe pervaz, pentru a fi mai aproape de moarte și număr de treizeci de ori până la „trei, și!”. Dar îmi vine o poftă nebună de a lovi cu pumnul într-o anumită ușă, o ușă din lemn, gălbuie cu un model simplu de linii cu două zgârieturi în partea din stânga sus și cu o gaură minusculă în partea de dreapta jos, cu trei dâmburi mici înșirate cam la 10 centimetri de clanță, cu o clanță gri cu sute de puncte albe pe partea de jos, cu un vizor prăfuit și cu o urmă de deget arătător pe el.
Mă ridic în picioare pe pervaz, ținându-mă bine de mânerul geamului și de peretele blocului. Mai privesc luna și trag aer în piept. Aud cum o mână gingașă apasă pe o clanță învechită și inima începe să-mi alerge prin piept, lovindu-se de atâtea ori de oase încât are trei cucuie. Și mai aud cum o mână gingașă împinge repejor ușa aceea nenorocită și simt cum un vânticel, un curent firav se sprijină de spatele meu. Și simt cum fericirea mă învăluie în timp ce zbor de la etajul doi și-mi izbesc fruntea de bucata de câțiva centimetri de ciment. Și privindu-mi creirii împăștiați pe pământul rece, nu pot decât să mor fericit.