agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1427 .



Cursuri cusături cusururi
proză [ ]
XI

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2011-09-26  |     | 



Tudor stătea solitar în razele soarelui crepuscular, rezemat de balustradă, pe chei, și privea apatic pe întinsul mării liniștite. Simțea neantul. Sau mai bine zis: neantul îl umplea, îl copleșea. Mirosul mării, sărat,zăcut îi făcea bine. Stătea acolo de ore: nemișcat, fără gânduri, fără dorințe, fără țară, fără sine. Percepea neantul. Tudor nu era de fapt apatic, cum s-ar fi părut de la prima vedere, ca trăsătură de caracter, ci a ajuns așa în urma unui Ictus epileptic. Cea mai mare parte a amintirilor, ceea ce învățase în cursul anilor, chiar părți din însăși consistența eului nu mai existau. De aceea: fără sine. Nu a trebuit să-și imagineze, ci și- a văzut toată tragedia în vis: a văzut o parte din creier cum se innundă cu sânge, provenit din ruperea unei mici arterii. Innundația îi dădea senzația pierderii eului, ca și cum neantul l-ar fi înghițit. Avea senzația de a se înneca, și nu putea să mai îndure. Fiind încă în somn, a simțit cum masa fleșcăită a creierului său era călcată în picioare de ființe fabuloase, visate, de mult deja uitate, un vis.
Domnește uitarea.
Totuși o parte, o epavă a personalității reale a rămas. Și acest rest se obstina să se stingă complet. Vroia să rămână în viață. Era mai mult o grămăjoară de instincte, îngrădite de porunci și legi, cărora le-au pierit însă chipul, instinctele trăind de sine stătătoare, fără ca el să le poată controla activ. Se părea, că trunchiul cerebral funcționa încă perfect.
Tudor se simțea ca un corp fără cap, care mergea în continuare, fără să știe în ce direcție, până când, odată și-o dată tot va cădea (ca și o găină, căreia i s-a tăiat capul, mai fuge prin curte, până piere în ultimele zvâcniri ale inimii). Nu simțea nimic. Era aceasta starea de beatitudine? Nici măcar nu era conștient ce și cât a uitat de fapt. Dar nu putea simți nici indiferență.
Acel ceva vroia să trăiască mai departe. Ancorat la acel pic de conștiință, ceva-ul acela indefinit construia în creierul lui noi legături neuronice. Simțea. Spera nostalgic, ca acel ceva să fie destul de inteligent, spre a crea căi spre trecut. Ca martor mut, Tudor putea să experimenteze cum acel ceva sorbea tot ce era nou: imagini, arome, sunete, zgomote, impresii...
De la început: Tudor stătea rezemat de o balustradă, pe chei în piața San Marco, în Veneția. Stătea și privea mereu marea,în depărtarea lagunei. A iubit întotdauna marea: mireasma sărată, plescăitul monoton al valurilor îi linișteau sufletul. La Veneția l-au adus părinții, pentru a-și reveni din nou la viață. Tudor a trecut printr-o spitalizare scurtă, însă destul să observe purgatoriul premergător neantului, a văzut mulți bolnavi, mulți bătrâni, mulți veniți din cauza vreunui fleac: s-a spart o aortă, lucrul ce se întâmplă des, natural. N-a înțeles prea mare lucru ce discutau medicii, un cuvânt îi stăruia însă în memorie: Bazilar. De bază, de la bază. Vreo arterie care furniza cu oxigen o parte a creierului, cerebelul? Tudor nu era în stare să rețină frazele, cuvintele, darămite să înțelegă sensul lor. O tromboză în arteria basilaris putea să provoace un infarct la creier cu urmări: paralizia tuturor extremităților, perturbații în respirație, până la imobilitate completă. Doar moțiuni verticale ale ochilor sunt arbitrar posibile. În afară de asta, cu deosebire de statul vegetativ, conștiința rămâne în măsură mare conservată.
Tudor nu simțea decât o oboseală de plumb, persistentă, așa numita somnolență. Medici vorbeau de sopor, somn adânc în care nu mai reacționezi decât la stimuli puternici de dinafară, sau stupor, o amorțeală cu conștiința trează, se pare că Tudor trecuse prin mai multe faze socotite ireparabile, irecuperabile.
Topor înseamnă pe latină somn de moarte...
Tudor trăise să vadă pacienți, care țipau dorindu-și moartea, unii pacienți care reveneau la conștiință, își smulgeau acele din vene încât se năștea o dezordine de nedescris. În schimb Tudor era în orice privință ușor de îngrijit, cum obișnuiau să-i zică infirmierele.
Apoi a văzut pacienți, care mureau. Sau era trimiși, ca să moară acasă. Moartea era peste tot. Dumnezeu nicăieri, nu intervenea în această trombă inepuizabilă, al acestui exitus patetic. Tudor își dorea moartea. Nu că el și-ar fi dorit-o, fiindcă el nu gândea. Erau impulsuri ale morții? Sau viața bolnavă din el îi sugera dor de moarte? Viața îl abandonase, nu vroia să se mai îngrijească de el. Tudor nu era conștient de asta, el credea, că el e acela, care nu mai vrea să trăiască.
În cele din urmă a fost eliberat din spital foarte repede, și la cererea părinților, care vroiau să-i dea o îngrijire mai bună într-un sanatoriu din Elveția. În orice caz a fost declarat sănătos și redat din nou lumii, viața e frumoasă, savureaz-o, i-a spus un medic neurolog elvețian, bine dispus, expert în platitudini: Viața e frumoasă, viața merge înainte, carpe diem... Dar medicii știau și partea reală: starea lui intelectuală era de ajuns, pentru ca Tudor să rămână în viața, dar asta nu însemna, ca Tudor să fie apt și pentru performanțe geniale, dar cine știe, viața va ști să-și găsească drumul, pacientul va fi în stare mai repede sau mai târziu să-și reia viața normală, să-și găsească un loc în societate.
Investigațiile doctorilor însă nu a ajuns până în adâncurile subconștientului lui Tudor, unde se petrecea toată tragedia. Nimeni nu s-a întrebat ce se petrece în el, fiindcă nu avea și nu i-au dat importanță.
În Veneția Tudor se afla de câteva zile. Părinții i-au acceptat dorința de a fi singur, dar îl supravegheau de al distanță, așteptând o minune. Tudor experimenta o trezire a conștiinței, la care el participa încremenit, parcă dintr-un colț al unei încăperi. Zilele curgeau încet, nopțile erau bântuite de vise stranii, care simbolizau dorința de eliberare a sufletului său închis: se vedea o pasăre mică, cebușie, ce zbura prin încăperile și coridoarele de piatră, întunecate și umede ale unei cetăți medievale, căutând o ieșire, urmărită de o umbră nedefinită, ce vroia să-o înghită, ca în cele din urmă să simtă în plămâni aerul proaspăt al nopții, și să reușească să scape spre cerul liber, plin de stele, altădată se simțea înțepenit în noroi până la gât, apoi ca un șarpe cu capul despicat, zvâcnind în umbra morții îngrămădit pe-un pat, ori ca un ostatec înlănțuit de-o veșnicie într-o hrubă de castel, mâncat de șobolani, uitat de lumea-ntreagă, de viață și de ani, apoi ca și un fugar, sălbatic, fugea de groază, de nemărginirea ce se cobora asupra lui, din toate părțile, aceași spaimă mereu, să nu fie înghițit, fugea, neștiind dacă e în somn sau dacă murise deja...
Când, treaz, cu privirea-n tavan fixată, încerca, cu greu, s-ațipească după-mesele, să scape de singurătate, cu o teamă neexplicată, dar insuportabilă în suflet, pe de-o parte nemotivată, dar copleșitoare; un cuget încă neexperimentat, fragil, nu putea sub nici-un fel să-și exprime chinuitoarele gânduri, nu putea să se apere împotriva neputinței, care punea stăpânire asupra-i, ființei mute și neajutorate; ca într-un spiritual leșin, stătea lungit pe spate zilnic fără vreo perspectivă că o să-și revină. Un gol necruțător în ochii, ca lipsiți de duh, de viață, ce nu puteau gândi; nici-un cuvânt, nici-o povață, de care-ar fi putut să se agațe; nici-un toiag de sprijin, nici măcar un băț. Din spatele ochilor netoți observa, ca un străin de sine, de încăperea însorită, acel chin la fel de mut și-apăsător ca și pereții plictisitor decorați, care-ncetul cu încetul îi deveneau goi și-nstrăinați, Ah „vino somn - ori vino moarte“! Căuta cu febră o ieșire, un motiv de scăpare
dintr-o stare sufletească asemănătoare cu o închisoare, dar nu venea nimeni, din afară, să-l elibereze din amărăciune, era extrădat propriei sale incapacități de a percepe semnalele realității, iar singurul, unicul, cordon ombilical, ce îl lega de-a vieții substanță, era sentimentul vag, în adânc neînțeles, că pierde o ocazie de mare, mare importanță.
Tudor era surprins de viață, care îi punea întrebări noi, nu-l lăsa în apatia neorocirii lui. De ce? Ce vroia de la el? Viața îi crea șansa să gândească asupra unor noi posibilități, asupra unor noi noțiuni. Tudor de înspăimânta la idea că putea să devină o altă persoană. Viața putea construi în el o personalitate nouă, fără să-i ceară permisiunea. Veneția reprezenta un nou început. Se găsea pentru prima oară aici, dar totuși, totul i se părea atât de familiar. El văzuse Veneția în fotografii, da, își aducea aminte, numai, că aceste amintiri veneau atât de departe, ca și cum ar fi venit dintr-o altă viață. Somnolența domnea încă asupra lui, dar instinctele odată trezite, căutau după posibilități de a înșela boala, chiar dacă nu o puteau învinge. Așa că Tudor încerca orice, pentru ca viața din el să primească câți mai mulți stimuli. Ceea ce se credea a fi doar o plimbare, era în realitate o luptă pentru supraviețuire. Mergea de-a lungul cheiului, oamenii, soarele, apa, pescărușii, gondolele, aerul le absorbea, se bucura de tot ce se chema viață. Tudor a priceput, că a primit un ajutor neașteptat, asta i-a dat de gândit, și-i dădea speranțe. Viața trăia în el, erau instinctele înnăscute, care i-au servit toată viața, acum a înțeles rolul lor și le-a mulțumit. Însă viața vroia să existe, independent de el, fiindcă nu lua în considerație dorințele lui. Era o energie imparțială, arbitrară, despotică, neîndurătoare, care îi dădea noi impulsuri de a trăi. Tudor i-a simțit cruzimea, și era furios, fiindcă aceasta îl devaloriza, îl anula ca și persoană. Nu mai știa ce să mai creadă, se simțea manipulat: acum viața îl inspira, să trăiască, iar atunci, să moară? Într-adevăr cât de ridicol, cât de pământesc e omul, și cât de puțin ceresc. Se decise, mai mult dintr-o îndărătnicie inexplicabilă, să se folosească de această energie, să o îmblânzească, ca apoi să umple acel gol sufletesc cu o nouă existență.
Tudor a început să perceapă mulțimea de oameni, multitudinea culorilor, zgomotelor, limbilor diferite, a fețelor deosebite, a sutelor de porumbei, a frumuseții locului, a operelor de artă, a început să guste din toate felurile de mâncare, de vinuri, de dulciuri, a antrenat toată ființa în a învăța din nou totul. A intrat în Bazilica San Marco, pentru a se ruga și preamări pe Dumnezeu, dar a simțit o schimbare majoră, toată religiozitatea dispăruse, toate dubiile, toată febra aceea nu mai exista. A privit la lumea din jurul său și a încercat să se identifice cu ei, era și el un turist, un iubitor de frumos, de artă, a privit mozaicurile și icoanele cu ochiul relaxat, fără venerație pentru divin, ci cu apreciere și bucurie pentru frumos. A respirat împăcat, cu sine, cu lumea, cu viața, socotindu-se norocos; norocos, că avuse șansa, de-a fi aici, la Veneția, încât a purces la un drum de descoperire, vizitând toate piețele, toate canalele, toate muzeele, s-a lăsat să fie uimit de Veneția, de istoria și de arta ei, de sălile impresionante ale Palatului Dogilor, a sticlei de Murano, a cailor de bronz – a cvadrigei, a leului înnaripat, stăpânul acestui fost oraș-stat, patria lui Marco Polo, Giovanni Bellini, a lui Tițian și Tintoretto, a lui Monteverdi și Vivaldi și atâția alții. Apoi, într-o zi, a înțeles. Iubitor al lui Eminescu de mic copil, Tudor și-a adus aminte de cuvintele poetului și s-a transpus din nou în mâhnirea acestuia, dar, printre lacrimi, a îndrăznit să-l contrazică: Morții pot învia!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!