Aveam aproape zece ani. Se apropia iarna și eu, ca un crescător de porumbei călători cu ștate de peste cinci ani, munceam la desperecherea porumbeilor pentru iarnă.
Stăteam la etajul doi al unui bloc cu două etaje iar până la balconul meu se ridica falnic un corcoduș care era tot atât de înalt de când mă născusem eu.
Ramurile lăsate, cu crengi și ramuri dese, purtau, încă din primăvară, un cuib pe care inițial l-am considerat un cuib de guguștiuci.
Turturelele care în acea vară scoseseră două serii de "copii", cam la treizeci de zile o pereche mai scoate o pereche de pui, se pregăteau să scoată încă o serie. Se apropia perioada friguroasă, era doar sfârșit de octombrie. Priveam atent cuibul pe care, cu dăruire, turturica clocea, schimbând când și când rolul cu perechea ei. Cu mare uimire am constatat că „tuturica”era de un alb orbitor iar perechea ei era, parcă, ieșită dintr-o ceașcă de cacao. Am pus faptul pe seama accidentelor genetice pe care le constatam mereu în acvariile mele dar și printre porumbeii voiajori.
Și acum îmi aduc aminte cu drag de momentul debutului meu în columbofilie. Era vară și porumbeii, adesea, plecau în stol la câmp să diversifice hrana oferită de tata. Tata era la serviciu iar eu, copil de aproape cinci ani, priveam fascinat porumbeii lui cum veneau de la câmp și cum mergeau la pui să îi hrănească. Privind stolul care cobora compact pe acoperișul unui bloc cu două etaje din curtea vecină, am văzut o porumbiță tânără, fără pereche (învățasem de mult să deosebesc porumbeii pe sexe chiar din zbor) coborâtă cu stolul venit de la câmp, cum se culcă pe o parte iar apoi, încercând să coboare pe volieră, cum își strânge aripile și aproape se prăbușește în iarba din curte.
Am coborât treptele câte două, în fuga mare, să văd ce a pățit porumbița. Avea gușa ruptă de șoim. Am alergat la policlinica C.F,R. din capătul străzii și am cerut ajutor. La camera de gardă era un medic bătrân, și el columbofil, care mi-a dat câteva sticluțe cu penicilină și mi-a spus să tratez rana și ...ce-o vrea Dumnezeu.
Ajuns acasă, după ce am tuns fulgii, am constatat că gușa era sfâșiată. Am cusut-o cu acul cu ață, am turnat sulfamidă zi de zi și i-am dat penicilină cu miez de pâine. După două săptămâni porumbița, tratată pe furiș, a fost descoperită de tata și în loc să mi-o ia și să o taie, am primit și un mascul pereche pentru ea.
Să revin la „guguștiucul”din corcoduș.
Când a venit tata de la serviciu, i-am arătat porumbița care clocea și l-am întrebat de ce este albă. Tata și-a așezat ochelarii temeinic, și a privit cu atenție și m-a luminat spunându-mi că sunt turturele râzătoare. Apoi mi-a povestit ce sunt și cum se manifestă în specificul acela de „râzătoare”.
A urmat o noapte geroasă și spre dimineață au căzut câțiva fulgi de zăpadă.
Tata a plecat la muncă și eu am ieșit pe balcon să o privesc pe Bianca. Perechea o botezasem după culori așa că ea era Bianca iar el era Bruno. Pe spatele Biancăi era o grămăjoară de zăpadă. Bruno a coborât de pe casă pe o creangă de alături și o împingea cu pieptul să o înlocuiască la clocit dar ea nu reacționa. Am privit-o mai atent și am văzut că Bianca avea ochii întredeschiși și nu mișca. Pentru o clipă am sperat că nu este moartă dar toate insistențele lui Bruno au rămas fără rezultat. Am coborât în curte și am urcat în corcodușul acela uriaș. Am clătinat creanga în speranța că Bianca va zbura. Creanga pe care era cuibul era mai subțire și elastică așa că am coborât să iau un ferăstrău de mână. Eram resemnat că Bianca înghețase pe cuib dar...ouăle? Poate nu înghețaseră și aș fi putut să le salvez...
Am urcat înapoi în pom, am tăiat creanga și am tras-o spre mine cu grijă să nu cadă cuibul.
Am pus mâna pe Bianca și era rece ca zăpada de pe spatele ei.
Am coborât cu grijă să nu cad sau să pierd cuibul și jos în curte am ridicat porumbița înghețată de pe cuib.
Ouăle, căci erau două, erau crăpate de ger. Am luat o cazma din beci și cu mare greutate am îngropat-o pe Bianca cu tot cu ouă și cuib.
Bruno mă privea intrigat de pe crengi și eu vorbeam cu el și plângeam. Am pus zăpadă peste groapa care o odihnea pe mămica ce s-a jertfit inutil.
Bruno, toată iarna, s-a hrănit cu mâncarea care o primeau porumbeii tatei în curte, adăpostindu-se pe timpul nopții în pod.
În primăvară eu aveam deja două perechi de porumbei și tata îmi dăduse voie să îmi fac o volieră și adăpost pentru porumbeii mei, separat de ai lui.
Corcodușul bătrân era plin de frunze și aproape în același loc unde fusese cuibul Biancăi l-am văzut pe Bruno cu o turturică alături cum construiau un alt cuib. După vreo doi ani Bruno a dispărut dar cuibul era populat an de an de o pereche.
În următorii ani crescătoria mea de porumbei s-a dezvoltat și am ajuns la aproape o sută de perechi dar niciodată nu am uitat să dau de mâncare turturelelor care cuibăreau în corcodușul bătrân.