Iarna venise, ca de obicei, cu frig și vreme urâtă. Statul în casă nu era însă o opțiune. Decât acasă mai bine în vreo cafenea sau alte locuri, cât de cât liniștite, unde se mai putea învăța. Singurătatea era mai puternică decât frigul. Zilele curgeau însă mai monoton, erau mai scurte și griul de afară te inspira cel mult la decepții. Deci mai bine activități de interior: teatru, cinema etc. Crina era ocupată cu trupa ei de teatru, nu prea avea timp să se vadă cu Piper, se întâlneau deci rar, întâmplător, nici unul nu-l căuta pe celălalt, iar întâlnirile erau scurte, fără semnificație, aproape penibile. Tot așa la o întâlnire, Crina îi comunicase în treacăt despre noua ei pasiune, și mai mult din amabilitate, ea la invitat la premiera unei comedii , unde ea juca rolul principal. Astăzi, Piper era singur la o masă din cafeteria falcultății de literatură și își bea a doua cafea, era în jurul orei două, și aștepta să intre în următorul curs. Cafeteria era la parter, dar dacă urcai scările, între etaje, era construită o terasă, unde erau amenajate mese și bănci pentru recreație. Piper ședea acolo adesea, și acum se ocupa cu recapitularea materiei de latină. Tema era „Războiul galic”, al lui Cezar, pe care Piper îl citise doar în parte, și aceasta de musai, cum zicea Caragiale, dar nu din plăcere. Mai degrabă era atras de „Ars amandi” a lui Ovidiu sau „Ars poetica” a lui Horațiu, pe care le citise, nu demult, pe nerăsuflate. Dar cine a spus că viața e fair? își zise el cu gândul la un song de Hall & Oates. Așa că se muncea prin labirintul textului latin, traducând și înțelegând de cele mai multe ori pe dos comentariile seci ale Cezarului; pe de altă parte, și-a luat măsurile necesare de precauție împotriva plictisului inevitabil, prin citirea benzilor desenate despre Asterix, rostind din cap astfel citatele latine ce le găsea acolo, spre exasperarea exigentului profesor.
Crina ieșise tocmai de la un curs, nervoasă și deziluzionată de nota pe care o primise, căutând un ventil pe unde să-și lase furia. Se despărți de colegele ei și urcă treptele spre ieșire, când îl văzu pe Piper preocupat cu ale sale. Dintr-un impuls lăuntric a simțit nevoia să vorbească cu el. Și-a lăsat tot năduful, în timp ce el o asculta răbdător (el îi urmărea fiecare gest, fiecare schiță a fizionomiei, zâmbind puțin ironic, cum făcea de obicei), dar aștepta, până Crina își termină șirul ei neîntrupt de cuvinte necuviincioase la adresa profesorului, care și-a permis să-i dea o notă inacceptabilă, ca apoi, Piper să-i spună calm, că de ce se supără, la care ea, îi spuse, că era dezamăgită de ea însăși, era prima dată, când luase o notă mai mică decât nota maximă (din toată viața ei!) la care el a tresărit involuntar, nevenindu-i să creadă, și de aceea nici nu știa ce să-i răspundă. Lui Piper îi păru rău de întristarea Crinei. A încercat să o consoleze, iar pe un ton glumeț i-a zis, că a se pare că ea descoperise pentru prima oară în viață că nu e perfectă, la care ea protestă înciudată, (el și-a dat seama atunci, că ea era o perfecționistă), i-a spus să accepte, că este și ea doar un om, iar nici un om nu e desăvârșit, la care ea în cele din urmă se liniști, ca apoi să-i treacă toată supărarea. Crina își schimbă aproape instantaneu atenția asupra altor lucruri, își aduse aminte că are atâta treabă și se grăbi să plece, el urmărind-o din priviri. De la trepte ea se întoarse brusc și îi aruncă cel mai fermecător zâmbet, în care el descifră o infinită gratitudine. El rămase fericit și totodată trist, fiindcă știa, că ea nu va accepta niciodată mai mult decât o simplă prietenie... De ce să mai spere, și totuși nu putea altfel, era prins în mreaja instinctelor, și îi era imposibil să mai gândească la altă femeie. O vedea doar pe ea. Fiecare întâlnire, cât de banală, îi provoca un dezechilibru sufletesc mai puternic, decât cel precedent. Ea era aceeași, drăguță, distantă... toată „Ars amandi” nu-i folosea la nimic... Pentru a se concentra asupra altor lucruri îi trebuia timp, să iasă din obsesiunea de a visa cu ochii deschiși...
Într-o seară, în prima oră a seminarului cu tema „Bărbații Candidei, de George Bernard Shaw”, Piper se trezi cu Crina șezându-se lângă el, nonșalantă și lascivă, bine dispusă, radiantă. Te vreau, îi șopti el spontan, în febră, singurul motto care îi mai rămăsese din rațiune în acel moment de erupție, era latinescul „Alea jacta est” al lui Cezar, (sub forma lui greșită din aventurile lui Asterix), și desigur, și sub influența lui Ovidiu, pentru care în dragoste ești un soldat, la care ea râse zgomotos, degajat, din fericire, (dar ce mai conta), ora încă nu începuse. Desigur că ea nu îl luase în serios. Dar pentru el, cerul îi căzuse pe cap pentru ultima oară. De ce era ea acolo? Fiindcă el era acolo! El trebuia să o ajute, să fie ochi și urechi pentru ea, care era moartă de oboseală, dar datorită practicii seminarului, de a se aduna semnăturile fiecărui cursant în fiecare oră, ca dovadă a frecventării, ea trebuia să fie de față, măcar de formă. Se nimerise numai bine, faptul că el se așezase undeva mai în spate, aproape în semiîntuneric, (nu toate neoanele ardeau), și ea avea un sprijin în el, hotărâtor, fiindcă la cinci minute după profesorul respectiv, anonim, începuse cu prezentarea temei, ea adormise, cu capul pe caietul deschis. Piper era fascinat de ea, nu putea să scape de farmecul ei natural, nociv, original, se simțea dependent de simpla ei prezență. Spontaneitatea ei de a se așeza lângă el (el credea, că a fost spontaneitate!)îl dezechilibra integral, iar faptul că ea se lăsase pe deplin în grija lui, îi dădea dovada unei intimități decisive. Și acum, în starea aceea de tulburare, trebuia să fie atent la oră. Era fericit, fiindcă știa, că ea va veni regulat, fără ca el să trebuiască să o influențeze în vreun fel, toată iarna, se vor întâlni! apoi speranța la o schimbare a destinelor, totul era posibil, din nou... Poate nu... Dumenzeule, ce supliciu!