agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-10-09 | | Înscris în bibliotecă de Dely Cristian Marian
11. Au trecut, după aceea, zile și săptămâni, stăteam cu Zenobia în beznă, mențineam dragostea pe lume, de afară se auzea viscolul, n-am să-l descriu, apoi lupii începură să ne dea târcoale, scheunau jalnic, era, poate, îngrozitor de frig, peste groapa cu apă se așternuse o pânză de gheață, trebuia să o spargem când ne încerca setea; rodeam, câteodată, ierburi, era o stare de dincolo de gânduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cârpele noastre deschise, desfăcute până la soarele care probabil că mai exista și până dincolo de el, departe, atât de departe încât distanța se pierdea, uita să mai existe, se risipea în noi, în aerul stătut al scorburei; ajunși aici, vă rog să recapitulați acele zile, să le umpleți cu tot ce știți despre dragoste, cu tot ce credeți că știți, eu nu inventez nimic, și așa mai departe.
Un timp, ce-i drept, Dragoș nu ne-a deranjat prea mult, atâta doar că își ținea deschiși ochii care luceau ca două stele triste, dar, într-o noapte, i-am simțit respirația în ceafa mea, o ușoară adiere de aer m-a făcut să-i bănuiesc clătinările capului iar după tremuratul ritmic al crengilor așternute pe jos și după foșnetul veșmântului său de in mi-am dat seama că se afla, cine știe de când, la câțiva centimetri de noi; mai mult ca sigur, clătina din cap și țopăia acolo, ascultând gunguritul Zenobiei; în plus, poate vedea tot ce vedeam noi în centrul peliculei, poate că ne rodea și ierburile, ne murdărea mica latrină sau, ce era mai grav, se încălzea în cele mai intime cârpe ale noastre. “Ascultă, scârnăvie”, i-am spus, “(iartă-mă că folosesc cuvântul acesta dar n-am altul la îndemână) ce cauți tu aici? Marș pe masă, porcule, și încremenește acolo, dacă nu vrei să te arunc afară; ia te uită, domnule, ce-i trăznește prin minte! Să ne asculte șoaptele de dragoste, să ne spioneze fără pic de rușine viziunile! ei, nu, că asta e prea de tot! ia uită-te, domnule, până unde poate să ajungă cu neobrăzarea și, fii atent, mai și țopăie, vita!” “ Mi-e frig”, a bâiguit Dragoș. “Frig, pe dracu!” i-am strigat eu, bineînțeles după ce am pus la locul ei consoana lipsă, “care frig, ce frig? Nu mai știi pe ce lume trăiești, ai uitat ce lucru important se petrece aici, ai uitat de ce stăm ghemuiți în scorbura asta? Marș pe masă și altădată să nu te mai prind, că-ți rup oasele alea medievale și le dau lupilor, să le roadă.” Ce e drept, Dragoș a trecut, dintr-un salt, pe masă, firește cu ochii deschiși; dar mie, din clipa aceea, a început să-mi fie frig, ronțăiam întruna la ierburi, umărul mi s-a dezlipit de umărul Zenobiei; eram neliniștit, nu mai aveam pic de încredere în mine, în tot ce văzusem, îmi venea să plâng, să-i spun Zenobiei: “Nu vezi ce nenorocit sunt, în bezna și în noroiul ăsta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi că plasticul ăla împuțit cu care ești îmbrăcată e rece, și nici nu mă iubești măcar, dacă m-ai iubi ai face și tu ceva ca să termin cu nervii rațiunii și cu neîncrederea asta, m-ai scăpa din scorbură, am sta și noi, ca oamenii, lângă un calorifer încălzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-aș cumpăra tutun irlandez, pentru pipă, nu așa, în mizerie, cu cizmele sparte și cu ciorapii uzi și înghetați, nu vezi? Nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap că sunt predestinat și așa mai departe, că tu, ce să mai spun, pe dracu, poate că tu ești, nu zic, dar eu nu sunt bun de nimic, nu vezi? M-ai ales greșit și nu mă mai iubești, ți-ai dat seama că nu merit, degeaba zici, fiindcă nu mă iubești, asta e...” Zenobia tăcea, m-am dus la fereastră, am depărtat câteva nuiele și am rămas acolo zile și nopți, ca să privesc afară, ziua vedeam cerul de plumb, zăpada și, câteodată, lupii; atunci, ce e drept, mă bucuram că sunt la adăpost, aveam mici sentimente; dar noaptea, când cerul își desfășura miriadele de stele deasupra noastră, mă simțeam necăjit și mic și murdar, îmi simțeam cămașa găurită și ciorapii idem, îmi pipăiam fruntea murdară de pământ și îmi venea să mor; iar înăuntru mă pândeau ochii lui Dragoș, care luceau descurajant și trist. Am stat așa zile și nopți, nu mai știu câte, până când am simțit din nou, lângă umărul meu, umărul adorat al Zenobiei. “Lasă-mă în pace”, i-am spus, “ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sunt bun de nimic, mi-e frig, îmi vine să mor, mai bine îmi astup gura cu palma și numai respir, mai bine mor și nu mai respir, fiindcă nu mă iubești, m-am convins și așa mai departe, nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap ce văzusem...” “Liniștește-te”, mi-a spus Zenobia, acum nu mai gungurea, vocea îi era limpede și melodioasă, “a fost greu, acum a trecut, s-a terminat”. “Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut și cum s-a terminat? Mie îmi vine să mor, sunt disperat, și tu îi dai zor că a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut când stăm până în gât în noroiul ăsta și eu crăp de frig și senilul ăla se holbează la mine? Dacă nu faci ceva să mă scapi de el să știi că mor, cu toate că ție puțin îți pasă, știu eu, te uitai după bărbați, în mlaștini, să știi că mor, uite aici, la fereastră, sau ies afară să mă mănânce lupii, dacă nu mă scapi de putrezitul ăsta care nu-și mai ia ochii de la mine.” “Liniștește-te”, a repetat Zenobia, și glasul ei suna ca un clopoțel de argint, “liniștește-te, lasă-l pe Dragoș, el a făcut ce trebuia, erai între cercuri, pe margini, în gol, acum s-a terminat...” “Sigur, așa zici tu, ca să mă liniștești”, am bombănit eu, dar, de fapt, mă și liniștisem, mă simțeam liber, și am adăugat: “N-am nimic cu Dragoș, ce să am cu el? Stă cuminte, săracu', la locul lui, și eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu.” “Acum nu te mai gândi, nu mai vorbi despre asta”, a murmurat Zenobia. “Te iubesc neînchipuit de mult”, i-am spus, ,,și e cald în cârpele noastre”. Apoi m-am întors de la fereastră și m-am uitat spre masă; cum era și firesc, Dragoș închisese ochii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate