Poarta era înaltă, din fier. Câteva secunde oprisem la intersecția în T pentru a mă asigura stânga-dreapta înainte de viraj. Îmi căzuseră ochii pe poartă. Decupajele din ea lăsau să se întrezărească dincolo silueta înaltă, veșmântul negru descompus ca piesele unui puzzle. Atât zărisem. Câteva piese negre dintr-un puzzle pe care l-am compus mental sub forma unei siluete. Poarta era obișnuită. Cel de dincolo de ea, nu. Nu era un om obișnuit. Dar, în secundele acelea – câte vor fi fost – mi s-a năzărit că ar fi dorit să fie.

Intuisem cine putea fi cel care-și plimba cu lentoare pașii în drumul către poartă. Părea că merge fără scop. Mergea ca să meargă. Așa cum merge un om simplu către poarta lui. Doar că omului simplu îi este îngăduit să iasă și să rămână el și dincolo de poartă. Lui, nu. Lui nu-i sunt îngăduite multe. Nici măcar lucrurile simple, cum ar fi să meargă desculț prin iarbă. Ori să mângâie un câine maidanez. Ori să se joace de-a v-ați ascunselea c-un copil. Așa l-am simțit, ducându-și cu greutate pașii spre poarta ce va rămâne închisă, parcă mânat de-un dor. Dorul după cele neîngăduite.

Să nu poți străbate singur, c-un rucsac în spate, o cărare de munte mirosind a brad. Sau, dacă-ți vine cheful, s-alergi de nebun pe străzi, luându-te la-ntrecere cu frunzele toamnei. Să nu poți face toate acestea pentru că ești o pasăre captivă în colivie. E drept, într-o colivie aurită, înconjurat de atenții, de onoruri care mai de care. Dar toți aceia să nu înțeleagă că, din când în când, ai vrea măcar să culegi o floare de câmp cu mâna ta. Toți aceia care te-nconjoară cu cei mai sofisticați trandafiri să nu intuiască faptul c-ai dori poate să miroși o lăcrămioară. Cui să spui? Și cine să te creadă? Nu, nu te poți plânge nimănui. Căci tu ești cel care porți sarcinile altora. Tu ești cel la care vin alții să plângă. Nici măcar aceasta n-ai voie. Să plângi. Trebuie să zâmbești mereu. Să dai nădejde celor deznădăjduiți, curaj celor slabi. Se gândesc ei la tine ca la un om? Te-ntreabă vreodată dacă te doare ceva? Dacă ți-e dor de cineva? Ori dacă, pur și simplu, nu ți-e prea toamnă... Dacă ți-e somn, dacă ți-e sete, dacă-ți e... frică...

Așa l-am văzut. Bucăți de puzzle dincolo de poartă. Parcă ducea pe umeri toată greutatea omenirii, parc-ar fi alergat desculț prin iarbă, parc-ar fi avut un dor. Parc-ar fi vrut să fie un biet țăran îndreptându-se agale, fără nicio greutate pe umeri, spre poarta lui.

Am plimbat după mine ziua întreagă filmul acesta. Seara, mi-a curs o lacrimă. O lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului.