Urmează să crești și să speri că vei fi cunoscut de toți oamenii buni și simpatici. Nu știu ce se întâmplă, dar fără să faci mare lucru, viața se transformă treptat într-o babă grasă care te întâmpină în pragul casei cu o coadă de mătură și mutra acră. Vrei să te minți, dar asta nu poate dura mult. Atingerea dureroasă a acelei cozi te trezește la realitate. E timpul să înveți una din cele mai des folosite expresii: „Asta e!”
- Mai repede bă, nu putem sta toată ziua după tine!
„Hai, hai, știu că poți!” își spuse tânărul optimist. „Nu poate fi prea complicat. Sunt atâția oameni care fac asta în fiecare zi...” Ar fi vrut să fie altfel. Nu înțelegea cum a ajuns aici, în atelierul ăsta cu muncitori nervoși, duhnind a tutun și superioritate. „Poate că nu va dura mult!” se încurajă iar și apucând țeava grea o săltă pe umăr. S-a așezat liniștit pe locul din spate al camionului. Au oprit în fața unui garaj:
- Coboară și fugi înapoi la atelier. Într-un buzunar, în geaca mea, găsești hârtia aia cu măsurătorile. Am uitat-o acolo. Hai, tai-o!
- Și deschid dulapul cu levierul, presupun!, răspunse tânărul.
- Tai-o, am spus, repetă acru șefu’. Se vede că ești proaspăt pe aici. Nu îmi inchid niciodată dulapul. Repede, că înghețăm aici!
- Pe jos?
- Nu, pe sus! Poate îl întâlnești pe Gogu, extraterestru și te care el în spate până la atelier. Sau vrei să plătești motorina pentru camion? Ține și ia-mi un pachet de țigări de la chioșcu’ de lângă pocăiți.
Ceilalți îl priveau zâmbind. Nu erau oameni răi. Chipurile, mâinile, bocancii... „Viitorul... spuse el. Doamne, cât urăsc fazele astea! Orice, dar nu absurdul, imposibilul muncitoresc!!!” Fără ca buzele lor să trădeze vreo rostire, i se părea că repetă în cor, toți odată, prostește: „Asta e!”
Porni în grabă spre atelier. „Trebuie să înveți odată să asculți! Ai nevoie de serviciul ăsta, ai nevoie de banii ăștia, ai nevoie de..., ai nevoie, pricepi? Ești un ne-vo-iaș!” Zâmbește. Era zâmbetul ăla care îi înflorea involuntar pe buze ori de câte ori urma să ia în zeflemea un film prost, o scenă fără „substanță”. Drumul până la atelier însemna câțiva kilometri de străduțe întortocheate. Era așezat la marginea orașului. „Să nu ne toace ăștia cu controalele lor”, argumentase șefu’ alegerea.
Ajuns în fața bisericii pocăiților, se opri. Era închis, ca de obicei, în timpul săptămânii. „Asta de fapt nu e o biserică. Sau e? Biserica nu trebuie să aibă o cruce? Contează?!” Bătu încet la poartă.
- Hei, îngere... Șoapta s-a prelins pe lângă perete, a ocolit încet curtea, oprindu-se pentru o clipă deasupra fântânii.
- Salut!
Bara porții pe care își sprijinea acum coatele a început să alunece încet în jos... Ca într-o realitatea îndeajuns probată pentru a nu mai stârni mirări, pășește în curte.
- Nu deschide ochii, spuse îngerul, până ajungi la capătul culoarului.
- Știu, mi-ai spus asta și data trecută. Nici nu pot să-i deschid!, strigă el mirat.
- Trebuia neapărat să afli că nu poți, dacă tot ești hotărât să asculți de o poruncă ce îți spune să nu faci?
„Îmi cunoaște gândurile?”
- Nu, nu îți cunosc gândurile. Cum am știut că te gândești la asta? Ești om, Mașa. Dacă ți-aș putea citi gândurile, eu aș fi un înger grozav de plictisit.
„Cât o mai fi până în capătul culoarului?” Îl dureau pleoapele de atâta strâns. „Trebuie să strâng pleoapele sau ajunge să țin ochii închiși, așa... simplu?”
- Poftim, spuse îngerul întânzându-i o secundă roz, cu gust de zmeură. Nu, nu ești singurul care mă poate vedea. „Dincolo”, asta e parola. Nu asta ai spus când te-ai oprit în fața porții?
- Voi avea o viață lungă?
Îngerul râde, cu râs angelic, în cascade, pe tonuri alternând și tot așa coborând, urcând... „Nu voi trăi mult timp, clar!”, gândi tânărul.
- Contestație?
- Nu se poate, știu, replică el. Unde se depun contestațiile?
- Păi... depinde! La biroul „apucăturile bunicilor”, „sânul mamei”, „nervii tatălui”, „grădinița oarecare”, „treci la oră!”, „eu vreau să aleg” și ar mai fi.
- Toată responsabilitatea cade pe pământ?
- Îți aduci aminte formalitățile prin care ai cerut să te naști?
„Oare am înțeles prea târziu că lumea căreia i-am fost dăruit, sau mă rog, care mi-a fost dăruită, e aceeași cu lumea pe care aș fi ales-o eu dacă era să aleg?”
- Poți deschide ochii acum. Relaxează-te, e ultima parte a filmului. Da, e cu happy...
- Ce-ai făcut mă? La ce te uitai așa, ca lunaticii? Nu, domnule polițist, nu taximetrisul e de vină. Da, ăsta e angajat la mine la firmă, da, urma să îi fac actele. De fapt, nu cred că l-aș fi angajat, nu mă puteam înțelege nicicum cu el.
- A sărit de pe trotuat exact în fața mașinii!, interveni taximetristul. Râdea ca un anormal... Oh, Doamne!...
„Acu ce mai e? Aha, m-a trimis pe jos și acum voia să ajungă la atelier cu taxiul înaintea mea, să ia hârtia și să râdă iar de mine. Mi-a spus Arginte că a mai făcut asta cu unul din ei. De fapt, pe dulap era un lacăt imens. S-au distrat apoi o săptămână pe seama lui.”
- Ești pregătit? întrebă îngerul. Stai, să îi dau pe ăștia mai încet...
S-a făcut liniște. Șoapta de deasupra fântânii se desface în stropi mici și se împrăștie în atmosferă...
Iată-te om mare, cuprins de acea durere cu care încă nimeni nu s-a învățat, plecând de acasă în dimineți oarecare, însoțit de creatura aceea grasă, purtându-și la vedere coada măturii cu care e gata să te pocnească. Deschizi ușa și comanzi obișnuitul ceai. El e deja acolo, îmbrăcat în blugi albaștri și tricou maro, așa cum ți l-ai imaginat mereu. Te cuprinde pe după umeri de parcă v-ați cunoaște de când lumea, ieșiți în strada pe care azi dimineață ai pășit pentru ultima dată, ceaiul se răcește lângă plicul de zahăr... „Așa da!” îți spui, apucând mâna dreaptă a celei care a fost cândva o babă acră, acum o femeie tânără și frumoasă, probabil Eva înainte de șarpe, păcat și blestem... În buzunarul unei haine străine se învechesc mototoliți banii pentru un pachet de țigări: „Asta e!”