Ne aflam pe la jumătatea lunii lui „Cuptor” a anului 1980 ori 1981… Începuse a treia „repriză” de ploaie din acea zi. Primele două au fost la lumina zilei, pe când acum se înserase. Trecuse de ora nouă…
Și? Ce-i cu asta? Nimic deosebit, desigur…
Atâta doar că, în vara aceea, am auzit și am văzut cele mai puternice manifestări ale fulgerelor, ale acelor descărcări electrice pe care norii supărați, din motive numai de ei știute, le generează și le aruncă în atmosferă, însoțite de tunete puternice – rod al ciocnirilor adesea greu de înțeles! Ele se produc pe timp de vară, de regulă, anunțând și însoțind o ploaie puternică, torențială, de scurtă durată, aria de răspândire a lor fiind uriașă, adesea dincolo de zonele în care cerul este acoperit de nori. Prima manifestare a fost pe la miezul zilei. A durat cam o jumătate de oră și fulgerele cădeau și loveau platoul central al școlii cu o frecvență greu de imaginat. Mi-amintesc ca și când s-ar fi întâmplat azi. Lucram pe vremea aceea în Școala pentru pregătirea subofițerilor de miliție din Câmpina. Eram șeful biroului auto, înainte de a fi numit profesor la „catedra de circulație”…
După ploaie, în lumina puternică a soarelui ce a uscat pământul în mai puțin de o oră, am văzut urmele lăsate de fulger în beton. Platoul central de adunare al școlii de miliție din Câmpina se înfățișa ca după un bombardament. Erau spărturi în el, orificii cu mărimi variabile, între doi–trei milimetri și doi-trei centimetri, de culoare ruginie, ușor cafenie spre margini. Este ușor de imaginat ce energie puternică purtau aceste fulgere, dacă puteau pătrunde în betonul vechi, de foarte bună calitate, la o adâncime de aproape doi centimetri, spărgând acel material dur!
Priveam cu uimire, așa cum priveau toți cei care veniseră să vadă „amprentele” lăsate, la sfârșitul programului de lucru: cadre militare, elevi, personal civil. Nu am rămas la discuții. Am plecat grăbit și îngrijorat spre acasă. Copiii mei erau mici, de cinci și de șase ani, iar ploile din luna trecută, însoțite de puternice descărcări electrice, lăsaseră urme și în zona blocurilor de locuințe din apropierea școlii, în care locuiam. În plus, știau și ei, atât cât pricepuseră de la mine și, mai mult, din ce auziseră de la tovarășii de joacă, la grădiniță, cum un asemenea fulger lovise un depozit de echipament, pe care-l incendiase, iar alt fulger, în altă zi, trăsnise trei-patru militari care jucau fotbal sub cerul senin, departe de zona acoperită de nori. Incendiul se declanșase cu o lună în urmă, pe la miezul nopții, aproape simultan cu zgomotul infernal, care făcuse să trepideze toate geamurile din ferestre până spre centrul municipiului și trecuse peste Poiana Câmpina și peste dealurile Proviței în doar două secunde, trezind lumea din somn. Atunci am salvat noi, cei aflați în desfășurarea programului de învățământ, mare parte din bunuri, dar fără intervenția pompierilor sosiți la circa zece minute de la izbucnirea incendiului, nu puteam limita zona afectată și nici stingerea acestuia. Au fost daune materiale destul de mari. Nu se cunoștea faptul că, numai la trei zile distanță, fusese trăsnită clădirea în care fusese mutat tot ce se salvase. Izbucnise și atunci un incendiu, dar de mici proporții. Cadrele militare aflate în imediata apropiere l-au lichidat folosind extinctoarele…
Nici nu deschisesem bine ușa de la intrare când micuții mi-au țâșnit în brațe, înfricoșați de zgomotele de afară.
Când începea o nouă canonadă, asemănătoare cu focul de baraj al unei divizii de artilerie, alergau temători în baie. Era încăperea cea mai izolată din apartament. Cu ușa închisă, nu se vedeau fulgerele care biciuiau aerul și îi speriau atât de rău. Acolo îi obișnuise soția mea, Dumnezeu s-o ierte! Se retrăgea împreună cu ei și poveștile mamei păreau să fie mai liniștitoare ca orice alte explicații și asigurări.
A doua aversă puternică a fost puțin mai săracă în descărcări electrice. Parcă și tunetele erau mai slăbuțe, cel puțin aparent. Presupun că veneau de la distanțe din ce în ce mai mari. Atâta doar că trăsnetele au căzut înainte de a începe ploaia, cerul fiind senin! Cu atât mai mult au fost înfricoșătoare. Populația Câmpinei era în alertă. Se dusese vestea despre acel incendiu și despre „ploaia de fulgere” de care vorbea cam toată lumea, încercând să găsească explicații la fenomenul acesta, straniu și greu de explicat, repetat aproape zilnic în ultimele două luni…
În seara cu pricina, înainte de culcare, mă jucam cu cei doi copii în dormitor. Soția trebăluia prin bucătărie. Nu am auzit primele tunete. Oricum, nu le luam în seamă. Eram acasă cu toții și asta însemna mare liniște pentru familie. Când joaca era în toi s-a deschis ușa brusc și soția a intrat speriată, albă la față. Abia putea vorbi.
- Musiu, lasă joaca și vino repede la bucătărie!
- Ce este, dragă? Că doar nu dau turcii năvală…
- Hai repede și lasă gluma! a rostit ea privind cu teamă la copii. Voi rămâneți aici. Se întoarce tata imediat…
Traversând sufrageria mi-a spus în șoaptă, la fel de speriată:
- E groaznic! A trăsnit chiar în fața ferestrei. Am văzut fulgerul… Închide fereastra! Mi-e teamă să mă apropii de ea.
- Hai, fii calmă, draga mea! O închid imediat, am liniștit-o eu în timp ce deschideam ușa la bucătărie.
Aici am auzit tunete puternice. Se formase curent ori vântul sufla, nu știu, dar ușa s-a închis cu zgomot în urma noastră. Eu ajunsesem la fereastră din trei pași. M-am uitat înapoi. Soția se rezemase de perete cu mâna, privindu-mă înfricoșată.
- Ai grijă! Nu sta la geam, te rog! a îngăimat ea, albă la față și cu ochii mari.
Dorind s-o liniștesc, nu m-am grăbit să închid fereastra. Simțeam nevoia să-i arăt că nu-mi este teamă, că nu există nici un pericol. Am privit afară. Era întuneric beznă. Cerul nu se mai vedea. Era acoperit de nori grei. Se vedeau doar fulgere frecvente departe, pe dealurile de dincolo de Poiana Câmpina. În acea direcție puteam observa, pentru câteva clipe, siluetele clădirilor din apropiere. Tunetele pătrundeau aproape la intervale egale, uneori fiind prelungite. Erau mai înfricoșătoare pe timp de noapte. Dincolo de gardul de beton, cât puteam cuprinde cu privirea interiorul perimetrului școlii, vedeam copaci îndoindu-se puternic și acoperișul câtorva clădiri. Nici țipenie de om nu am observat. Am întins mâna să prind fereastra deschisă de mânerul ivărului și, pentru o fracțiune de secundă, am înlemnit. Un fulger puternic a căzut foarte aproape, undeva, în școală. Lumina acea, desfășurată sub forma unei linii frânte, a apărut atât de brusc din întuneric și atât de puternică în intensitatea-i luminoasă, încât m-a paralizat pe moment. Am tras fereastra cu forța dată de teamă și m-am retras la ușă după ce am zăvorât-o.
Soția m-a prins de mână. Tremura toată. Ne-am privit în ochi pentru o clipă. Nu am avut timp să scoatem o vorbă. Ușa s-a deschis și copiii au năvălit spre noi țipând. Se speriaseră foarte rău. I-am luat în brațe, fiecare câte unul. În dormitor i-am liniștit. Eu am plecat imediat la baie. Am aruncat puțină apă pe față și am ieșit grăbit să mă echipez. Când eram gata de plecare a ieșit soția din dormitor. M-a privit înlemnită de surpriză și teamă.
- Unde pleci pe vremea asta? Ce-i cu tine?
- Fug la școală. Trăsnetul acela a căzut aproape. L-am văzut și am impresia că tocmai la mine, la parcul auto, a lovit… Stai lângă copii. Mă întorc repede…
- Lasă-l naiba! E personal de serviciu acolo…
- Este, dar… în situații din astea, știi cum se pune problema… Dacă a luat ceva foc?
- Ia umbrela, de ce pleci așa? Ufff! Ia o pelerină, mai bine, că pe vântul de afară ți-o dă peste cap…
Avea dreptate. Umbrela nu ar fi fost bună de nimic. Am îmbrăcat un fâș și ea mi-a prins gluga în nasturi, grijulie. Exact când treceam pragul ușii am auzit amândoi sirenele mașinii de pompieri. Soția mea și-a dus mâna la gură. Ne-am gândit amândoi la același lucru.
- Du-te! Ai grijă de tine. Te așteaptă copiii, nu uita!
Am sărutat-o scurt și am năvălit pe scări. De la etajul patru până în fața blocului am trecut ca o vijelie în câteva secunde. M-am apropiat de gard. Pe poartă era mult de ocolit. Făceam aproape un sfert de oră ocolind o parte din cartier până la muzeul Iulia Hașdeu, vecin cu intrarea principală în Școala de Poliție. M-am săltat, l-am încălecat și am sărit. Am aterizat cu bine dincolo, în ciuda întunericului din jur. Nu era prima escaladare! Curentul electric se întrerupsese. „Nu durează mult. Intră în funcțiune grupul electrogen…”, mi-am zis eu în timp ce traversam câteva parcele de legume pentru a ajunge direct în aleea ce ducea la parcul auto.
Am ajuns acolo în același timp cu prima mașină de pompieri. Un ofițer de-al lor, ieșind din cabină ca și când ar fi fost catapultat, a strigat cu voce tare, să se audă în noapte printre tunetele ce nu conteneau:
- Atenție pentru toată lumea! Nu folosiți chibrituri sau brichete sub nicio formă!
Căutam cu privirea subofițerul de serviciu pe parcul auto. Nu l-am descoperit în întunericul brăzdat de lumina strălucitoare a fulgerelor ce păreau că vin tot mai de departe, cum de altfel și tunetele se auzeau din ce în ce mai lipsite de intensitate. Am strigat tare, într-un moment de liniște și de întuneric deplin:
- Planton!
- Ordonați! s-a auzit răspunsul imediat, la fel de tare, de undeva dinspre prima remiză metalică în care se aflau adăpostite câteva autoturisme și două autobuze.
- Dă-mi o lanternă imediat! i-am ordonat, știind că trebuie să o aibă în dotare pe timp de noapte în serviciul de pază.
Pompierii trebăluiau în viteză pe lângă mașina lor. Ordine scurte și mișcări rapide, exacte era tot ce vedeam și auzeam. Au dispărut în apropierea rezervoarelor de benzină. Din acea direcție s-a desprins o siluetă și s-a apropiat de mine, în același timp cu alta dinspre garaje.
- Tovarășe locotenent major, în timpul serviciului meu…
- Lasă-l naiba de raport! l-am întrerupt eu pe plutonierul Oprea. Spune-mi repede de ce sunt pompierii aici, băiete!
- Ne-a trăsnit, șefu’. Drept pe primul rezervor a căzut, a răspuns subofițerul cu vocea încărcată de emoție. Aproape că nu i-o recunoșteam. Am văzut lovitura pe gura de aerisire… ori pe zidul împrejmuitor… Am…, am fost… și am raportat… imediat…, a mai adăugat el rar, greu, până ca vocea să i se frângă.
Am luat lanterna de la elevul-planton ce se apropiase și rămăsese în poziția „drepți” la doi pași de noi. Ascultase și el. Am intuit pericolul uriaș și emoția ce putea să o genereze oricui om vederea fulgerului căzut atât de aproape într-o zonă în care se aflau câteva zeci de tone de benzină și motorină în rezervoare. Nu am avut timp să vorbesc. Ofițerul-pompier se apropia în fugă strigând repetat și scurt:
- Hidranții! Hidranții! Repede, hidranții!
- Aici! i-am strigat eu și am aprins lanterna să indic locul în care mă aflu. Planton! Ia-l pe plutonier în camera de serviciu! Pe aici tovarășe căpitan!
Cunoșteam perfect tot ce aparținea de biroul auto. Am condus pompierii în fugă la primele două hidrante, cele mai apropiate de zona rezervoarelor. Am alergat imediat, cu lanterna aprinsă în mână, în clădirea birourilor, direct la panoul cu siguranțele electrice. Am decuplat coloana principală. La nici trei minute s-au aprins luminile afară, departe, la blocul de locuințe și la comandament. Noi am rămas în întuneric pe toată zona parcului auto.
Între timp ploaia se oprise. Tunetele se auzeau vag. Pe cer apăreau timid primele stele și liniștea obișnuită a nopților de vară încerca să se reverse peste noi. Mi se părea că aud freamătul spumei ce acoperea aproape întreaga suprafață a terenului sub care se găseau rezervoarele de carburanți. Toată furia naturii, dezlănțuită în urmă cu o jumătate de oră, trecuse. Nu am avut răgaz să simt și să respir toată liniștea de după furtună. Se apropiase ofițerul de serviciu pe unitate. Mă recunoscuse după voce. Vorbeam cu plantonul, pe care-l chemasem să aflu cum s-au desfășurat evenimentele, deoarece emoția puternică ce-l cuprinsese pe subofițer mă pusese pe gânduri.
- Ce bine că ați venit! a exclamat el. Cunoașteți locul. Nu v-am văzut la intrare…
- Am trecut pe la poarta doi, tovarășe maior, i-am răspuns eu repede, să nu aibă timp să-și aducă aminte că la acea oră nu era permis să mi se deschidă. Săritul gardului era un „sport” interzis în unitate.
- Cum se simte subofițerul de serviciu? Unde este?
- E bine, am răspuns destul de contrariat. L-am trimis la cameră… De ce întrebați de el, tovarășe maior?
- Nu știți? N-ați avut timp să vă informați… El a văzut și a înăbușit focul. Altfel, cine știe dacă mai eram pe aici acum!
Am rămas încremenit pentru câteva secunde. Ofițerul de serviciu a plecat la mașinile pompierilor care își adunau dispozitivele și materialele de luptă. Terminaseră ceea ce situația de urgență reclama intervenția lor. Căpitanul m-a liniștit, asigurându-mă că nu mai este nici un pericol și puteam să reconectez rețeaua electrică de iluminat. Ne-am salutat ușurați, cu zâmbetul pe buze. Am rugat plantonul să-mi raporteze tot ce știe.
Am înțeles că, înainte de acel fulger, el era în post și patrula pe itinerariile înscrise în fișa postului. Începuse să plouă și nu-și desfăcuse foaia de cort să o folosească drept pelerină. Plutonierul Oprea Petre l-a strigat de pe scările clădirii în care se găseau birourile și magazia de piese auto. I-a zis să continue supravegherea din acel loc, de pe scară, atâta timp cât plouă. De acolo se vedeau căile de acces principale în incinta parcului auto și putea avea legătura din vedere și prin semnale acustice cu santinela din postul de dincolo de rezervoarele de carburanți. În acel moment a căzut acel fulger deosebit de puternic, lung și șerpuit, urmat de un tunet îngrozitor, care părea că vine de sub pământ, cutremurându-l. Mai înainte cu două sau trei secunde, după spusele elevului, au auzit amândoi un pocnet ascuțit și a văzut o flacără scurtă la unul din rezervoare. Subofițerul l-a împins pe elev pe hol, i-a arătat ușa biroului meu și i-a strigat, în timp ce se repezea în camera destinată personalului de serviciu:
- Dă telefon la ofițerul de serviciu pe școală și raportează.
Elevul a intrat în birou. Când a întins mâna spre unul din telefoane, curentul electric s-a întrerupt. A format numărul folosindu-se de lumina lanternei. În timp ce vorbea l-a văzut pe plutonierul Oprea alergând pe hol. În brațe avea o pătură militară și o foaie de cort. După ce a raportat în două fraze ce s-a întâmplat, a fugit după subofițer. Prin lumina intermitentă a fulgerelor, care adesea era orbitoare pentru câteva secunde, l-a văzut pe acesta culcat pe pătura ce o întinsese în două, acoperind gura de acces în rezervor. Acolo văzuseră amândoi flacăra ori scânteile provocate la contactul fulgerului cu betonul ori capacul metalic. Subofițerul l-a observat și i-a strigat să ia foaia de cort și să astupe gura celuilalt rezervor, apropiat de primul. Știa că în el se află nu mai puțin de opt tone de benzină cu cifra octanică 90. După ce elevul a executat ordinul, l-a trimis în post atenționându-l să fie atent și la telefon. Instalasem nu de mult o sonerie în afara clădirii, care să fie conectată numai pe timpul nopții…

Am ascultat uimit întreaga relatare a plantonului fără să-l întrerup. Încă mai era emoționat, dar nu a uitat nici un amănunt. M-a edificat perfect. Aveam senzația că văd tot ce au făcut ei în acea împrejurare, de parcă aș fi fost de față. Am plecat și am intrat în camera de serviciu. Plutonierul Oprea s-a ridicat de pe scaun, luând poziție regulamentară. L-am liniștit imediat:
- Te rog să iei loc! În primul rând, spune-mi, te rog, cum te simți!
- Raportez, bine, tovarășe locotenent major.
- Petrică, lasă-mă naiba cu formulele…! Cum a fost, măi, băiatule? Spune-mi prietenește, nu te înțepeni de litera regulamentului!
- Păi, șefu’, ce să zic…? Am văzut fulgerul acela… Era mai mult albastru. Nu era alb. Sau… aproape, pe undeva, galben-alb-alabastru… Lumina nu m-a speriat prea mult, dar pocnetul făcut la atingerea bazinului m-a amuțit. Mi-am zis: s-a terminat cu noi! Eram cu plantonul pe scări… Nu știu ce i-am spus atunci, nu mai știu… M-am repezit și am luat pătura de pe pat și am smuls foaia de cort din cuier. Am acoperit acolo unde am văzut eu lovitura. Mirosea a fum. Ceva arde, mi-am zis eu, noroc că plouă! Am stat pe pătură până n-am mai simțit mirosul fumului… Am văzut plantonul. Venise și el… I-am zis să pună foia de cort pe puțul de alături… Rezervorul de motorină ea mai departe, știți și dumneavoastră… Nu avea cum să ajungă acolo flacăra. O văzusem aici, dar mi-era teamă să nu fie și alături. Pe urmă, nu știu cât am stat. Am plecat când am văzut luminile pompierilor, să le arăt drumul… Cred că i-a alarmat ofițerul de serviciu. Înseamnă că elevul…
- Da, elevul a raportat imediat. Când alergai la rezervor… Ce ai gândit tu atunci, Petrică, acolo la bazin ori… înainte și după…?
- … Nu știu! Nu-mi aduc aminte… Am văzut o explozie uriașă care ar fi aruncat toată zona în aer. Am văzut mașinile distruse făcând explozie una după alta… M-am uitat spre blocurile noastre. Se vedeau lumini. Am văzut copii printre flăcări și dărâmături și atunci m-am repezit după pătură… Nu mi-a venit altceva în minte… Nici la extinctoare nu m-am gândit. Pe urmă…, pe urmă, după ce ați venit și dumneavoastră, au început picioarele să-mi tremure… Adică, vreau să spun că mi-a fost frică, pe urmă…
- Nu, nu! Pe urmă ai înțeles la ce pericol uriaș te-ai expus. Ai ieșit din acea tensiune care te-a îmboldit… Da! Te înțeleg perfect. În modul cel mai sincer, m-ai uimit, omule! Nu-mi vine să cred. Ai avut un curaj ieșit din comun. Ai acționat cu un sânge rece de invidiat, Petrică… Toată școala sărea în aer la o explozie… Da, chiar și blocurile noastre și o parte din cartier ar fi fost în flăcări… Sunt tone de benzină, omule! Plus mașinile toate, cu rezervoarele lor, plus motorina… Făceau explozie în lanț… Toate, toate!
Am rămas de vorbă cu subofițerul până m-am convins că s-a liniștit complet. Îl admiram pe acel om pe măsură ce înțelegeam de la ce catastrofă ne salvase. Mă gândeam dacă eu aș fi acționat la fel. Nu eram convins. Poate că găseam altă modalitate… Nisip, pământ… Hm! Când să-l arunci peste bazin? Vaporii de benzină din jurul lui sunt oricând un pericol. Noroc cu ploaia…
Am intrat în casă pe la miezul nopții. Eram vlăguit. Soția s-a speriat când m-a văzut.
- Ești alb la față, Marian! Ce ți s-a întâmplat?
Nu i-am răspuns. I-am făcut semn să privească înapoi. Copiii se furișaseră în spatele ei, gata să asculte. Ea știa că dorm. Nu era prima oară când o înșelau. Și pe mine au reușit să mă adoarmă uneori înaintea lor. Mai ales fata. Povesteam până adormeam și ea mă acoperea. După aceea fugea la maică-sa să se laude: „L-am adormit pe tata!”. I-am povestit, dar după ce am culcat copiii. În timp ce-i explicam cum au decurs toate cele arătate mai sus, mi-a preparat un ceai. Nu știu din ce, dar m-a liniștit suficient să mă pot culca, golit de emoții, în brațele ei ocrotitoare, obosite de grijă și teamă crescândă. Se îngrijorase pe măsură ce trecea timpul și nu știa ce se întâmplă acolo, ce necazuri am…
Dimineața, la prima oră, eram chemat la comandantul școlii. Deși îi raportase ofițerul de serviciu ce evenimente au fost, mi-a cerut să-i relatez tot ce știu.
- Am înțeles că ai fost în unitate, tovarășul… Raportează tot ce știi, amănunțit!
- Am înțeles, tovarășe colonel! i-am răspuns, mutându-mi greutatea corpului de pe un picior pe altul, sperând că mă invită pe scaun. M-a ținut în picioare…
- Da! Asta-i tot… Mda!
- Da, tovarășe colonel. Asta-i tot!
- Ia spune… băiatul ăsta, așa cum îl cunoști dumneata, ca șef direct, merită o recompensă?
- Absolut, tovarășe colonel! Și-a pus viața în primejdie și…
- Da! De ajuns…Poți pleca…
Am salutat și am ieșit puțin nemulțumit. Nu-mi plăcuse dialogul, recunosc! În jurul orelor douăsprezece s-a anunțat că la ora paisprezece, imediat după ore, se ține raportul școlii în sala de festivități. Ne-am adunat cu toții acolo. Militari de toate gradele și personal civil.
A vorbit comandantul școlii prezentând, foarte pe scurt, momentele pe care le-am relatat eu aici, apoi a dat cuvântul șefului de cadre pentru a da citire Ordinului Inspectoratului General al Miliției, pe care asistența l-a ascultat în picioare:
- Ordin de Zi… Se acordă plutonierului Oprea Petre gradul de plutonier major, înainte de termen, pentru fapte de eroism, constând în…
Personal, am fost mulțumit și chiar fericit. Nu mai eram supărat pe comandant. Mi-am dat seama că el cântărea faptele, să știe ce raportează la București, să aibă o motivare beton la propunerea de avansare. Pe lângă înaintarea în grad, subofițerul a fost recompensat cu acordarea de sume în bani. A meritat totul cu prisosință.
Din vara aceea, atât de bogată în trăsnete puternice, căzute îndeosebi pe teritoriul Școlii de subofițeri din Câmpina, mare parte a locuitorilor municipiului făceau deosebire între cadrele de miliție operativă și cele din școală. Noi eram „trăsniții din parc”! Mai în glumă ori în serios, nu știu.
„Din parc”, pentru că școala era situată pe o parte a teritoriului fostului domeniu-grădină a lui Constantin Istrati, doctor în medicină la 1877 și fost colaborator al lui Carol Davila, membru corespondent al Academiei Române, comisar general al parcului Carol I, inaugurat în 1906. „Trăsniți” pentru că în școală au fost două incendii provocate de trăsnete și trei militari în termen au fost, cu adevărat, trăsniți pe stadionul de fotbal și în vecinătatea acestuia…