Era spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înțelegând dintr-odată ceea ce nicicând nu reușisem și chiar renunțasem să mai caut a înțelege, sătul, chiar cu lehamite-mi spusesem într-o zi că nu-mi mai pasă, de ceea ce crezusem uneori că „văd”, dar, vai!, vălul ce mi se luase de pe ochi nu era din vălătuci de ceață, ci din lumină strălucitoare era și, luându-mi-se, am crezut că încep să deslușesc lucruri din afară, dar, curios lucru, pesemne că ochii mi se întorseseră către mine, fiindcă mă priveam pe interior.
Mai întâi am fost contrariat, nedumerit, speriat, chiar neîndemânatic, dar asta trebuie să fi fost pentru că nu mai privisem niciodată un om viu prin interior. Ce-i drept, nici mort nu privisem.
M-a surprins faptul că nu mă priveam organic, sau poate că-mi pierdusem îndemânarea de a vedea lucrurile lumesc, astfel că mă învârteam printre paradigme și parabole, descriind uneori largi hiperbole între cuvinte ce tocmai se nășteau și penițe boante și rășchirate, aruncate la voia întâmplării printre cuvinte folosite.
În unele ipostaze mă recunoșteam, vag, dar altele-mi erau cu totul străine, de parcă nu le-aș fi scos încă la iveală sau, mai degrabă, să nu le fi înțeles încă.
Cine poate ști, pentru că eu, deși străin de mine însumi, eram totuși subiectiv în subconștient.
Unele lucruri îmi plăceau tare mult la mine și mă întrebam de ce oare nu reușeam să le exteriorizez în același fel, încât să fie plăcute și altora, sau chiar mie, cel de-afară, sau poate că aici, fiind amândoi înghesuiți înăuntru ne înțelegeam mai bine decât noi, cei de-afară, care aveam mult mai multă libertate de mișcare și ne regăseam rareori pe aceeași stradă.
Apropos, dacă afară eram obișnuit să merg tot timpul pe asfalt, aici, în mine însumi, pașii îmi erau purtați pe cărări acoperite cu iarbă crudă, proaspătă, dar de culoare violet, iar asta nu-mi părea de loc ciudat, ba chiar părea să i se potrivească mai bine decât verdele.
Întâlnisem chiar și-un negustor guraliv, care semăna foarte bine cu mine, numai că, parcă avea nasul mai subțire și ochii ceva mai mici și încerca să-mi vândă bucăți de suflet, de mai multe categorii, dar, curios, la același preț toate!
Ce-o fi fost în mintea lui să mă vândă pe mine însumi mie?!
Dar, nu știu ce mi s-o fi năzărit, că m-am speriat ca nu cumva să-mi cumpere altcineva, sau poate chiar mai multe persoane, sufletul, iar eu să umblu neîncetat prin lume, ca jidovul rătăcitor, să mă răscumpăr, bucată cu bucată.
Așa că, m-am decis pe loc să mă cumpăr eu însumi, fie chiar și pe datorie.
Mă speriasem, de altfel, fără rost, pentru că nu se mai afla pe-acolo, cât vedeai cu ochii, picior de vreun alt potențial cumpărător, dar mi-am spus că „ce-i în mână nu-i minciună” și am început tocmeala.
Ciudată tocmeală, pentru că nu-mi prea venea să-i denigrez negustorului marfa, iar el nu prea se-nghesuia să și-o laude!
Eu i-aș fi dat tot ce aveam, poate și pentru faptul că nu prea aveam nimic de dat, iar el stătea gânditor, neștiind parcă ce să-mi ceară, dar de fapt își căuta cuvintele pentru a-mi spune prețul.
- Ce poți tu, biet muritor, să-mi oferi pentru aceste bucăți de suflet? Ce ai tu atât de valoros ca să-mi poți plăti mie marfa? Ce?
- Bine, i-am spus eu pierdut, dar eu vreau să-mi cumpăr sufletul meu. Nu-mi poți cere prea mult.
Negustorul părea obosit și parcă fără chef să-și piardă prea mult timp cu mine. Mi-a răspuns, totuși:
- Sufletul este al tău, spui, dar oare nu vezi tu cum este acest suflet? Nu vezi tu în câte bucăți l-ai spart, rupt și sfâșiat? Mi-au trebuit mii de clipe pentru a-l strânge laolaltă, iar tu vii acum și-mi spui că este al tău și mi-l ceri așa, aproape degeaba?! Atâta migală mi-a trebuit pentru a-l aduna încât îmi pare că a devenit oarecum și al meu.
- Păi, așa și trebuie să fie, pentru că tu ești un alt eu.
- Ei, lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă tu însuți ai spus „un alt eu” și nu pur și simplu „eu”, pentru că îți dai seama de deosebirea dintre noi. Într-un anumit punct al vieții noastre devenisem într-adevăr „unul”, dar ai făcut în așa fel încât lucrurile să se schimbe, tu căutând necontenit un alt drum, iar eu încercând să urmez idealurile pe care amândoi le făurisem cândva.
- Și când zici tu că s-a întâmplat ruptura aceasta? Când am ales eu drumul greșit, deși nu sunt prea sigur dacă nu cumva tu ai rămas pierdut pe un drum fără ieșire?
- Mă mir, se miră negustorul, cum de nu știi lucrul acesta, fiindcă pentru mine acel an a fost un alt 1054, la o scară mai mică, desigur, și de-atunci, știi prea bine, viața noastră nu a mai fost la fel.
- Se poate, i-am spus eu, fericit de ideea ce-mi venise, dar și ca la cealaltă celebră scindare, la care nici până astăzi omenirea nu s-a pus de acord care parte este cea adevărată, fiindcă fiecare crede despre sine că este cel bun și curat, la fel se întâmplă și cu noi. De unde știm care dintre amândoi este cel real? Faptul că tu ai rămas conservator și credincios unor idealuri, puerile poate, nu-ți dă dreptul să te erijezi în judecătorul meu.
- Poate că ai dreptate, numai că eu am în mâna mea bucățile sufletului tău sfărâmat, iar tu vrei acum să le cumperi. Acestea sunt faptele, spuse negustorul pregătindu-se să-și strângă taraba, fiindcă, într-adevăr, îmi pusese sufletul pe tarabă.
Atunci m-am speriat și am vrut să mă reped la el și să-i răstorn taraba pe jos, cu cioburile lui cu tot, dar negustorul s-a întors și m-a privit cu milă, fără să spună vreun cuvânt. Am știut atunci, de fapt știam mai dinainte, dar nu vroiam să recunosc, că eu eram cel care greșise drumul, iar el, bunul negustor, mersese tot timpul în urma mea ca să adune bucățile de suflet pe care le lăsasem în drumul meu, ca plată a greșelilor făcute.
Fiecare astfel de ciob păstrase în el imaginea mea din clipa în care greșisem, fiindcă știam că greșesc, însă nu mă puteam opune greșelii.
Mi se făcuse frică acum de ceea ce aș fi putut să văd în cioburile negustorului și mă întreb dacă nu cumva vroiam să le cumpăr pentru a nu încăpea pe mâna cine știe cui, iar acesta să pună cap la cap greșelile mele și să obțină imaginea mea completă și să mă vadă așa cum, de fapt, aș putea fi în realitate.
Ce mai vroia și acest negustor?! Cine era el de fapt?
Parcă ar avea ceva din mine, dar, totuși, este prea dur și intransigent, iar eu nu sunt așa, niciodată n-am fost prea dur cu mine însumi.
Sau, poate că tocmai aici este problema. Dacă mă gândesc bine, întotdeauna am dat dovadă de o bunătate excesivă în ceea ce mă privește și prea mi-am iertat multe greșeli.
Nu cumva asta a fost marea mea greșeală, că am fost prea indulgent cu mine însumi?
Se pare că da. Ia să vedem ce preț îmi face, totuși, negustorul.
- Hei, negustorule, m-am hotărât. Ce-mi ceri pe sufletul meu?
Omul s-a oprit și m-a privit la fel, cu milă, dar parcă și cu neîncredere și ceva curiozitate.
- Poate ai băgat de seamă că eu nu sunt negustor ca toți negustorii, poate că nici așa priceput nu sunt, de aceea te-aș ruga pe dumneata să-ți faci singur prețul.
Am rămas buimac. Cum adică, să-mi fac prețul singur? De fapt, nici nu știam prea bine ce aș putea să-i ofer. Ce am eu de dat care să acopere valoarea sufletului meu pierdut?
I-am spus asta și negustorului, dar el nu a părut deloc surprins și mi-a spus că nu trebuie să mă gândesc neapărat la un preț material. Ar fi prea puțin pentru acest târg.
Avea dreptate, dar ce era de făcut? Cum o puteam scoate la capăt?
M-a salvat iarăși, cel puțin pentru moment, o idee care m-a lovit din senin. Zic:
- Tot nu avem nici o grabă, ce-ar fi să reconstruim imaginea în întregime și abia atunci să-i facem prețul?
Cum negustorul nu a avut nimic împotrivă ne-am așezat amândoi, ca doi copii, umăr lângă umăr, pe covorul de iarbă violet și am început să construim puzzle-ul sufletului meu.
Nu știu câte mii de clipe să fi stat așa, dar, într-un final am reușit să reconstruim imaginea completă a oglinzii și când m-am privit în ea nu mi-a mai fost chiar așa de frică, pentru că găsisem printre cioburi și imagini plăcute din copilăria mea, învăluite în abur de inocență și candoare, am găsit și imagini din adolescența entuziastă și plină de curaj, când nimic nu-mi părea de neîmplinit în viață și alte zeci și sute de imagini, mai mult sau mai puțin vinovate, care, luate în ansamblu, nu erau chiar atât de rele.
Era imaginea unui simplu om, așa că am făcut târgul cu negustorul, dându-i sufletul meu de-acum pe imaginea sufletului meu din oglindă.