Dumnezeu se cam pilise.
Venise la casa de la țară, fiind ziua a șaptea, Marți, că la el nu e ca la noi, la recreere.
Și-apoi, în timpul liber omul face ce-i place, fie el și Dumnezeu.
Se uitase la un meci de fotbal și se enervase. Iar pierduse Steaua.
Acum îi cășunase pe Yote.
- Ce-oi vrea tu să faci cu aspiratorul ăla? Nu cumva te bate vreun gând să-l folosești?
- Ba, cum nu! Uite ce de coji ai făcut pe jos.
- Yote, io te rog să nu-mi strici ziua a șaptea.
- A șaptea, ce să spun! La mine-i a doua, că așa-i la oameni.
- Păi, când au învățat oamenii să socotească zilele s-a nimerit să fie miercuri, dar tu te iei după ei ori după mine?
- Apăi, Doamne, sunt eu Dumnezeie?
- Yote, te rog să nu te-ntinzi la glume. Știi bine că ești prima mea încercare de a crea. Cam nereușită, dar prima.
- Atunci, mitocane, e ziua a doua.
Și porni aspiratorul.
Maestrul ieși să facă un număr nu prea mare de pași prin Eden, mai mult să se răcorească.
Amenajase această grădină ca loc de joacă pentru următoarele creații, la rugămintea Yotei. Dar creațiile se făcuseră mari și-și văzuseră de drum, iar parcul de joacă al copiilor devenise grădină de zarzavat.
Se hotărî să-și ia concediu fără plată o săptămână. Pe cel de odihnă îl luase deja, dar nu plecase nicăieri. Prin natura preocupărilor sale era mai tot timpul plecat, așa că stătuse acasă. Mare greșeală! Făcuse la răsaduri din zori și până-n noapte.
Acum voia să plece la pescuit.
Pe furiș, ca un copil care fuge de-acasă întâia dată, își luă undița și o tăie prin fundul grădinii spre iazul de pescuit.
Ajuns aici se așeză pe o buturugă lângă apă și se-apucă să-și umple pipa, deși lacul lui nu era Mare.
După câteva zile și-a dat seama că nu luase momeală. Neavând altceva la îndemână își scoase inelul de pe deget și-l agăță în cârlig.
Se puse pe așteptat urmându-și firul gândurilor, că așa e la pescuit.
Yote, văzând ea că Dumnezeu lipsește de-acasă și știindu-i obiceiul de a sta supărat 2-3 zile, se gândi să dea o fugă pe Pământ, să vadă cam ce fac oamenii pe-acolo.
Nimerise, fără să știe (sau cine știe!), în Apuseni. Stătea după o piatră mare și se uita la doi tineri, un flăcău și o fătucă, ce stăteau întinși pe iarbă, el cu capul în poala ei, vorbind de-ale lor.
Flăcăul urmărea trecerea norilor, numărându-i, când, agățat de-o sfoară, văzu atârnând din cer un inel.
- Iote, fă, o minune! zise flăcăul.
Yote, mirată, ridică privirea spre cer:
- Doamne, pot?
Dumnezeu fiind căzut pe gânduri, poate chiar ațipise, nu-i răspunse.
Văzând Yote aceasta, luă tăcerea drept aprobare și pentru că mai trăsese cu ochiul și urechea la Maestru știa cum se face.
Pe cer apărură două curcubeie încrucișate, iar din norii albi ningeau flori de măr peste poiana din Apuseni. Inelul cu diamant reflecta în mii de raze toate culorile curcubeului, toate acestea fiind acompaniate de Balada lui Ciprian Porumbescu.
Yote privea încântată la cei doi tineri care urmăreau înmărmuriți specatcolul ce li se arăta ochilor.
Maria, fire mai practică, profită de ocazie.
- No, Ioane, acu-i musai să mă iei.
Dar Ion nu mai avea grai.
Maria apucă hotărâtă inelul, trezindu-l astfel pe Dumnezeu din gândurile lui.
Pescarul ridică undița din lac și nu mică-i fu mirare văzând-o pe Maria agățată de inel.
Speriată, în cămașă albă până-n pământ și părul blond atârnându-i despletit până la brâu, fata părea a fi peștișoara de aur.
Dumnezeu scăpă pipa din gură.
- Tii, ce mai noroc pe mine! Ia să-mi împlinesc eu o dorință.
Se gândi el ce se gândi și-i scăpără o idee când o zări pe Yote ascunsă după piatra din Apuseni.
- Da, zise Dumnezeu. Pe Yote le-o dăruiesc oamenilor, iar pe Maria o fac Dumnezeie, că ar cam fi timpul să împrospătăm gena umană.
Ceea ce se și întâmplă acum.