Nu cu mult timp în urmă, cineva curățase de zăpadă aleea largă, dreaptă, pavată cu dale de piatră, care conducea către intrarea principală.
Locuința Wandei, o clădire veche, impunătoare, în stil Neo-Georgian, nu fusese, din păcate, prea bine întreținută de-a lungul anilor. Pereții săi erau murdari și crăpați, iar cornișele acoperișului mânjite de pete ruginii. Nici curtea din față, împânzită de tufe neîngrijite de trandafiri, din care acum rămăseseră doar corzile uscate, nu avusese parte de mai multă atenție.
Judecând după coșurile de fum ce se puteau zări, casa avea nu unul, ci două șemineuri dispuse simetric pe laturile sale.
Întocmai ca la un teatru de umbre chinezesc, lumina galbenă, difuză, ce răzbătea prin cele șase ferestre mari și prăfuite de la parter, proiecta peste draperiile lor albe siluetele alungite ale oamenilor care dansau și ale grupurilor răzlețe, ce discutau pe margine, sorbindu-și băuturile din pahare și gesticulând haotic. Cu toții păreau conduși de mâinile nesigure ale unui păpușar care nu se hotărâse încă ce destine avea să apropie sau să despartă.
Doar camerele de la etaj arătau părăsite.
În prag, apăru pe neașteptate Jane – mama Wandei –, o femeie înaltă, slabă, cu părul blond, buclat, având o nuanță mai închisă decât cel al fiicei sale.
Trecuse mai mult de un an de când ea și Frances se întâlniseră ultima oară. Iar fata descifră pe chipul acesteia aceeași expresie distantă și autoritară, care o îndepărtase de ea încă din primele clipe. Așadar, nimic nu se schimbase între timp. Însă Frances Willemina nu ar fi putut spune că doar atitudinea sa arogantă i-o făcuse antipatică, deoarece nici ea nu le arăta prietenilor mai multă afecțiune, dacă nu o meritau.
De fapt, ea și Jane se asemănau în multe privințe. Amândouă știau că, în această lume, orice privilegiu se obține doar determinându-i pe ceilalți să cedeze – iar aplicarea acestui principiu presupunea o întreagă artă, pe care ele și-o însușiseră în cel mai mic detaliu.
Și, tocmai de aceea, Frances hotărâse că nu avea să se lase folosită de nimeni.
Ea nu dorea cu niciun chip să se alăture nefericiților pe care Jane, într-un fel sau altul, îi atrăsese în cercul său de influență, ci, dimpotrivă, voia să fie cea care mereu îi scapă printre degete, cea pe care nu o poate controla.
Pentru această seară, Jane Dormenster își alesese o rochie simplă, lungă, cu un decolteu adânc, croită dintr-un material negru, catifelat, ce absorbea parcă fiecare rază de lumină, creând astfel un efect destul de straniu la acea oră târzie. Privind-o, Willemina avu impresia că întunericul dens și vâscos de dincolo de ușa întredeschisă se revarsă cumva prin acel spațiu îngust – bustul alb și delicat al femeii plutind cu grație deasupra umbrelor mișcătoare.
Părând oarecum încântată să o vadă, ea îi strigă:
– Frances, scumpo, ai ajuns! Văd că l-ai găsit pe bietul Fowley. Fii drăguță și adu-mi-l, te rog, înăuntru, înainte să înghețe de tot.
Apoi, fără să-i mai aștepte răspunsul, se retrase în negura antreului, iar sclipirile aurii din părul ei se stinseră treptat, de parcă ar fi fost acoperite de o pată uriașă de cerneală. Prin ușa rămasă deschisă se puteau auzi sunetele neclare ale unei melodii lente.
Nedumerită, fata rămase o clipă locului, privind câinele. Nu era tocmai primirea caldă pe care și-ar fi dorit-o. Și cu siguranță că nu avea de gând să ducă înăuntru potaia Dormensterilor. Se uită prevăzătoare împrejur, temându-se să nu fie văzută, apoi, călcă apăsat peste vârful cozii lui Fowley, dorind să-l gonească cât mai degrabă de lângă ea. Iar acesta, surprins și speriat, scheună scurt și dispăru în fugă printre arbuștii desfrunziți din apropierea casei. Crengile lor noduroase se ridicau din stratul subțire de zăpadă asemeni coastelor descărnate ale unor schelete.
– Ia-ți-l singură, blondino!... Murmură ea încruntată.
Îndreptându-se către treptele de la intrare, auzi sunetul unei mașini parcând în capătul aleii și, curioasă, se opri un moment. Era un Dodge de teren, argintiu, cu geamuri fumurii. Însă nimeni nu coborî din el.
Poate că sunt doar alți invitați, se gândi ea. Probabil vreo tipă care își aranjează machiajul...
Și, atunci, deodată, acea membrană impenetrabilă de dincolo de ușă păru că se contractă din nou, iar Jane, având un pahar de șampanie în mână, țâșni din întuneric, urmată de fiica ei, care îi șoptea ceva, privind-o îngrijorată. Fata strângea la piept o poșetă mică, roșie.
Cele două trecură în grabă pe lângă Willemina, fără să îi adreseze vreun cuvânt, de parcă nu ar fi observat-o, iar acest lucru o irită și mai mult.
Când ajunseră în dreptul mașinii, Jane își luă distrată poșeta din mâinile fiicei sale, îi întinse paharul, o sărută și se așeză pe bancheta din spate. Iar timp de câteva clipe, Wanda urmări automobilul îndepărtându-se. Abia apoi se întoarse și o zări, în cele din urmă, pe prietena ei.
– Oh, Frances, iartă-mă! Nu te-am văzut stând acolo, îi zise Wanda stânjenită. Mă bucur mult că ai ajuns.
– La mulți ani! Îi răspunse sarcastică Willemina și îi întoarse spatele intrând grăbită în antreu.
– Francine, așteaptă-mă, te rog... Nu am vrut să te supăr! Ai grijă pe unde calci, o atenționă ea alergând. Avem o problemă temporară cu instalația electrică.
Wanda o apucă de braț și o conduse cu grijă de-a lungul holului, către salon, unde se adunaseră restul invitaților.
Centrul încăperii spațioase, cu tavan înalt, fusese eliberat de orice piesă de mobilier, pentru a se improviza astfel un ring de dans, care devenise între timp destul de aglomerat. Pe lângă pereții acoperiți cu tablouri și nenumărate fotografii de familie erau așezate, direct pe parchetul gol, mai multe lumânări parfumate, de diferite culori. Flăcările lor se reflectau în lacul podelei, desenând mici pete roșii, albastre sau verzi, ce vibrau la fiecare adiere.
Șemineul sculptat în marmură albă, cu pilaștri canelați, care susțineau o friză decorată cu motive florale elaborate, răspândea o căldură moleșitoare, dar plăcută. Grupate câte două, de-o parte și de alta, erau așezate dinaintea lui patru scaune masive de lemn, îmbrăcate în piele neagră, și o măsuță de cafea, încărcată cu pahare, sticle de băutură și câteva scrumiere, în care încă mai fumegau câteva chiștoace mânjite de ruj.
Încadrate de cele trei ferestre înalte, ce se deschideau spre curtea din față, se mai aflau aici două canapele moi, pe care se cuibăriseră câteva perechi de tineri. Însă, din nefericire pentru ei, volumul muzicii făcea imposibilă orice conversație purtată în șoaptă. Așa că, cel puțin deocamdată, gândurile lor intime trebuiau să rămână nerostite ori să le exprime cumva prin gesturi – ceea ce și făceau, stând strâns îmbrățișați.
– Lasă-mă să îți iau paltonul, o înghionti Wanda.
– Jeff este aici? întrebă Frances, deschizându-și nasturii cu grijă.
– Da. Dar nu l-aș deranja acum, se răsti Wanda, încercând să acopere zgomotul tot mai puternic din încăpere.
– De ce?
– Nu e într-o dispoziție prea bună. Știi, de la o vreme, mama se întâlnește cu un bărbat pe care el nu-l suportă, îi răspunse prietena ei. Și, mai devreme, Ted – așa îl cheamă pe tip – a trecut pe la noi. Probabil i-ai văzut mașina. De fapt, nici eu nu-l plac foarte mult. L-aș fi poftit totuși înăuntru, din politețe, însă Jeff a insistat să nu fac asta. Iar el și mama s-au certat...
Willemina o ascultă atentă, netezindu-și cutele rochiei. Încă nu se acomodase cu agitația dimprejur, simțindu-se puțin dezorientată printre atâția necunoscuți. Iar seara aceasta nu decurgea deloc așa cum se așteptase.
– Hisaki, ea este Frances; dă-i, te rog, ceva de băut, strigă Wanda către o brunetă slăbănoagă, ce stătea tăcută pe colțul unei canapele, fumându-și țigara. Apoi, ieși grăbită din cameră.
Fata aceea, care nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani, era de o senzualitate amețitoare, făcând-o pe Frances să se simtă oarecum intimidată – ceea ce nu se întâmpla foarte des. Și, din nefericire pentru ea, prezența unei posibile rivale era cum nu se poate mai nepotrivită, deoarece, mai ales în seara aceasta, Willemina nu dorea să stea în umbra nimănui.
Însă, privindu-i talia subțire, umerii albi, rotunzi, bluza care îi stătea întinsă peste sâni, subliniindu-le formele, și fusta crem, ce abia îi acoperea coapsele zvelte, Frances își dădu seama că nu-i va fi deloc ușor să se distingă în preajma acesteia.
Hisaki își rujase buzele cu un roșu intens, care, fără să își dea prea bine seama de ce, o făcu pe Frances să se gândească la aripile unui fluture exotic, ce rămăsese prins cumva în această încăpere.
Datorită atitudinii sale dezinvolte, bruneta le lăsa bărbaților din jurul ei impresia că o pot aborda, fără să întâmpine un refuz. Dar, deocamdată, era totuși singură. Și tocmai acest detaliu o îngrijoră pe Willemina. Poate că ea venise aici tocmai pentru a-l întâlni Jeff... Nu poți să îți expui sânii în felul acesta la aniversarea unei colege, fără să ai un motiv întemeiat, gândi Frances.
Cu mișcări leneșe, ca ale unei pisici, Hisaki, își trecu după ureche câteva șuvițe de păr vopsite în roz, ce îi acopereau fruntea, se ridică de la locul ei și se apropie legănându-și șoldurile.
– Bună! Îmi place parfumul tău, îi spuse ea Willeminei, pronunțând cuvintele cu un accent ciudat. Apoi, o cuprinse de mijloc cu blândețe.
Strecurându-se cu greu printre ceilalți invitați, către masa cu băuturi, care se afla în celălalt capăt al camerei, Frances simți, uimită, cum mâna delicată a lui Hisaki coboară tot mai jos pe spatele ei, pipăind-o insistent. Unghiile lungi ale fetei, mișcându-se încet peste cutele rochiei sale, îi trimiteau fiori plăcuți în tot corpul. Dacă ar fi făcut asta un băiat, l-ar fi împins la o parte furioasă. Însă nu știa cum să reacționeze față de gestul neobișnuit al tinerei japoneze.
Și, chiar în clipa în care ajunseră în dreptul mesei, bruneta o ciupi ușor. Apoi, umplu cu whiskey un pahar mic de sticlă, pe care i-l duse la gură de parcă l-ar fi dat unui bebeluș.
– Bea! O invită ea zâmbind.
Frances ezită un moment, ațintindu-și privirea în ochii negri ai fetei. Dar, gândindu-se că, refuzând-o, ar fi părut poate prea timidă și plictisitoare, se hotărî să intre în jocul ei și sorbi băutura.
Amândouă începură să râdă.
– Să îmi torn și eu unul, zise bruneta, desfăcându-și câțiva dintre nasturii bluzei sale, și scoase dintre sâni o pungă mică de plastic, cu un praf alb, din care își presără puțin în pahar.
– Ce ai acolo? O întrebă Frances curioasă.
Hisaki bău repede amestecul acela, ca și cum ar fi înghițit un medicament. Și începu să se miște în ritmul melodiei lente, apropiindu-se atât de mult de Willemina, încât, la un moment dat, aceasta crezu că avea să o sărute. Se lipi de trupul ei, mirosindu-i părul, și îi șopti la ureche:
– E un praf magic. Jane e înnebunită după el. Este într-adevăr deosebit. Știi de ce, frumoaso?
Frances ridică sprâncenele intrigată, așteptându-se s-o audă descriindu-i extazul pe care i-l provoacă o doză de heroină ieftină sau orice altceva o fi avut acolo... Iar apoi, probabil, va încerca să o ademenească, oferindu-i o mostră gratis. Mai avusese de-a face cu astfel de persoane.
O surprinse însă să afle că Jane era o drogată. Oare Wanda știa asta? De fapt, amintindu-și cât de ciudat se comporta prietena ei uneori, se gândi că poate se drogau amândouă – mamă și fiică.
Dar Jeff? Nu – el era perfect. Nu își putea închipui că un tip atât de dorit și de popular ar avea nevoie de asemenea stimulente ca să se simtă fericit.
În definitiv, sexul este cel mai bun drog, își zise ea. Și orice bărbat ar fi de-a dreptul nebun să prefere niște prafuri în locul unei femei.
– Pentru că mă face să par mai drăguță, continuă bruneta râzând. Nu-i așa că mă găsești atrăgătoare? O întrebă pe Frances, zâmbindu-i provocator, în vreme ce degetele ei firave îi mângâiau pielea catifelată a gâtului, ridicându-se încet spre obraji și buzele umede. Vino cu mine; vreau să dansăm!
– Nu, Hisaki. Ea dansează cu mine, se auzi, deodată, o voce veselă în spatele Willeminei, făcând-o să tresară.
Era Jeff. Probabil că auzise întreaga lor conversație.
– Vrei? O întrebă el învăluind-o cu lumina ochilor săi căprui, limpezi, cum Frances doar în vis și-i închipuise. Dar apariția lui neașteptată o tulbură atât de mult, încât nu reuși să-i răspundă nimic atunci când o prinse de mână și o conduse spre centrul încăperii, pierzându-se amândoi printre celelalte perechi care dansau.
Hisaki rămase singură, privindu-i tăcută, cu o expresie de dezamăgire întipărită pe chip, de parcă ar fi pierdut în fața unui adversar mai puternic o pradă pe care o urmărise îndelung. Se așeză pe unul dintre acele scaune masive aflate dinaintea șemineului, unde flăcările, mistuind trunchiuri groase de lemn, se ridicau amenințătoare, ca dintr-o gură a infernului, în marginea căreia fata pândea răbdătoare momentul când avea să se apropie, din nou, de ținta ei.
Însă Frances nu voia să se mai desprindă din îmbrățișarea caldă a lui Jeff. Iar, când acesta o împinse ușor de la pieptul său, se temu că el avea să se îndrepte, poate, spre o altă parteneră și, astfel, îl va pierde mult prea curând.
– Așteaptă-mă aici, îi zise. Am să îți aduc ceva de băut.
Și își făcu loc prin mulțime, oprindu-se în dreptul mesei pe care se găseau sticlele cu băutură, deși Frances nu dorea decât ca el să rămână.
Acolo, se întâlni, din nou, cu Hisaki. Fata se ridică de la locul ei, și îi umplu un pahar cu whiskey, ca și cum ar fi știut pentru ce venise.
Apoi, se întâmplă ceva care o făcu pe Willemina să se simtă de parcă ar fi pășit, fără să își dea seama, într-o realitate diferită, ale cărei intrigi sinistre abia acum începea să le deslușească. Brusc, i se păru că toți cei aflați în încăpere erau, de fapt, complicii celor care o atrăseseră în această capcană oribilă – prietena ei, Wanda, Jane, Hisaki...
Bruneta scoase din bluza sa strâmtă aceeași pungă de plastic, pe care Frances o văzuse mai devreme, și îi turnă în băutură praful alb. Iar Jeff nu o opri, ci îi luă paharul din mână zâmbindu-i, ca și cum i-ar fi mulțumit pentru acest mic serviciu.
Iar acum, el se întorcea spre Willemina, fără să știe că fusese văzut.
Frances se strădui, în zadar, să găsească un motiv pentru care Jeff ar fi vrut să profite de ea în felul acesta – s-o adoarmă, să o aibă inconștientă, deși știa prea bine cât de mult îl dorește.
– Uite, sper să îți placă, îi spuse el întinzându-i paharul.
– Dar, Jeff, nu cred că e nevoie să... Îi zise Willemina, privindu-l cu teamă, fără să își rostească gândurile până la capăt, sperând că totuși o va înțelege.
Însă el, tăcut, îi apropie paharul de buze.
– Știi că am venit aici doar pentru tine... Continuă ea, încercând să nu plângă. Dar nu primi niciun răspuns.
Pasiunea fetei se dovedi totuși atât de puternică, încât o făcu să își învingă teama față de toate acele lucruri îngrozitoare, pe care el ar putea să i le facă, undeva, în vreo cameră întunecată, odată ce și-ar pierde cunoștința în brațe sale.
În clipa în care se decise că, de fapt, nimic nu putea fi mai rău decât să îl îndepărteze, refuzându-l, parcă orice urmă de spaimă dispăru din mintea ei. Sorbi băutura, fără să se mai gândească la ceea ce ar putea să urmeze.
Apoi, se simți parcă mult mai stăpână pe sine, știind că ei vor fi împreună, chiar dacă nu așa cum sperase.
Și începură, din nou, să danseze, până când mișcările îi deveniră tot mai nesigure și o amețeală ușoară o cuprinse.
Luminile palide ale salonului îi păreau că se contopesc într-o ceață urâtă, ce mirosea a fum de țigară și vapori de alcool. Își apropie capul de pieptul lui Jeff, agățându-se speriată de el, în vreme ce se învârteau haotic, tot mai repede, prinși parcă într-o spirală amețitoare ce îi cobora în adâncuri.
Simți, apoi, cum brațele lui puternice o smulg din acel vârtej năucitor și o poartă prin mulțimea de oameni care se zbat neputincioși, nereușind să scape.
În cele din urmă, o duse într-una din camerele goale de la etaj și o așeză pe un pat. Frances se lasă învăluită de căldura plăcută a așternuturilor parfumate.
Reuși însă să își arunce privirea spre ușă și acolo văzu umbra neclară a unei femei, care se strecură înăuntru. Înțelese atunci că ceva rău avea să se întâmple.
Jeff își trecu degetele prin părul ei catifelat, dându-i la o parte șuvițele răvășite ce îi acopereau fruntea, și îi mângâie obrajii. Apoi, fără să o sărute, se ridică de lângă ea și ieși din cameră, închizând ușa în urma sa.
Frances începu, în sfârșit, să plângă. Însă, acum, era prea târziu – nu mai avea cine să o ajute. Jeff o abandonase, lăsând-o în întuneric cu cealaltă femeie.
Și, în ultimele sale clipe conștiente, Willemina simți degetele nervoase ale lui Hisaki sfâșiindu-i rochia.