... A reușit să articuleze cu greu câteva cuvinte, mai mult pentru a-și face cunoscută prezența în încăpere:
- Săru' mâna doamnă, eu nu vream ca să... știți, am să plec...
- Bună dimineața, băiatule! Stai pe scaunul ăsta că o să cazi din picioare! Alina, pune repede de un ceai, fetițo! Îi pregătesc eu ceva de mâncare. Să mănânci și tu ceva și om vedea pe urmă ce vom face. Ne-o lumina Dumnezeu mințile..., a concluzionat femeia, cu speranță și blândețe în glas, examinându-l neîntrerupt pe băiat cu privirea. Te cheamă Eugen, așa am înțeles, nu? i-a pus ea întrebarea mai mult să poată începe dialogul.
- Da, așa mă cheamă si vream să vă rog...
- Lasă! Mă rogi mai încolo. Mergi și spăla-te și să te văd dacă pot sa te mai oblojesc puțin, că nu-mi place cum arăți. Părinții tăi știu pe unde ai fost și ce ai pățit?
- Nu știe nimeni și tata o să se supere când i-oi spune.
- Aha! Că mama ta o să se bucure, sărmana de ea. Pe ea n-o pui la socoteală...
- Mama..., mama nu stă cu noi. E o poveste mai lungă...
- Lasă! Mi-i spune cândva. Hai, mergi la baie că acu e ceaiul gata! O să-ți pun două ochiuri și să văd ce mai am pe aci că ți-o fi și ție foame. Si mie îmi e. Hai!
Au mâncat în tăcere și parcă le era jenă să ridice capul și să-și ridice ochii din farfurii ca să se vadă. Alina ar fi dorit să-i arunce o privire de încurajare, dar simțea din privirea mamei că ar fi dojenit-o pe loc, de față cu el. Nu i-ar fi convenit.
După ce au băut cafeaua, slabă, fără gust și aromă, Eugen le-a mulțumit și a vrut să plece. S-a opus mama Alinei, destul de hotărâtă.
- Să te văd întâi, că m-oi pricepe și eu la câte ceva! Să văd ce ai, băiatule, că nu-mi place cum arăți. O fi ceva rupt în tine. O să te duc la spital să...
- Nu! În niciun caz, doamnă, vă rog! Trebuie să ajung acasă. Tata nici nu...
- O să ajungi și la tac' tu ăsta care nu știe pe unde umbli, băiatule, dar, până ajungi, să vedem dacă te țin picioarele. Te-ai uitat în oglindă? Te-ai văzut în ce hal ești? Nu mai fă pe viteazul cu mine că am mai văzut eu ca tine și nu m-am speriat…

Când Lucica, mama Alinei, a intrat cu el în dormitor, fata s-a furișat în încăpere, a luat hainele băiatului, a căutat o perie de scânduri și a intrat cu ele în baie. A avut ce freca! Spăla de zor, cu ochii înlăcrimați. Intuia prin ce trecuse purtătorul acestor haine pline de tină că doar și ea fusese în miezul evenimentelor. Simțea și acum larma îngrozitoare întreținută de vuietul tancurilor ce acoperea pocnetul gloanțelor, păcănitul asurzitor al mitralierelor, țipătul sfâșietor al tinerilor îngroziți de impactul armatei asupra populației și parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, totul era învăluit în praf și fum înecăcios.
Văzuse cu ochii ei și încă mai simțea pe trup forța loviturilor și îmbrâncelilor…
Încă nu se dezmeticise și respira greu, ca atunci când alerga și se târa pe străzi cu groaza întipărită în sufletul ei curat. Mai avea timp să se întrebe și să hotărască ce va povesti și ce va ascunde la școală, în fața profesorilor curioși și a colegilor de clasă. Era elevă în ultimul an de liceu și se temea că nu va putea termina școala din cauza evenimentelor la care participase cu sau fără voia ei. Nu era premiantă, dar nici codașă. Se statornicise, în toți anii de liceu, pe undeva în jurul mediei 8,40, deși mulți colegi și chiar câțiva profesori afirmau că nota nu reflectă adevărata ei pregătire. O considerau superioară acestei valori. Poate că era prea emotivă și nu se anunța la toate dezbaterile. Se rușina când ea cunoștea și putea trata o problemă pe care întreaga clasă se chinuia să o înțeleagă...
A luat fierul de călcat, ață si ac de cusut si s-a așternut la treabă cu mintea învolburată de întrebări fără răspunsuri.
Alături se auzeau frânturi de vorbe. Mama ei se pricepea al naibii de bine să intre în sufletul oamenilor. Și a intrat și în sufletul lui Eugen, pe nesimțite, cu prietenie și cu o bunătate ce erupea din ea prin vorbe și gesturi, prin priviri și înțelegere matură, ocrotitoare, de femeie-mamă.
S-a mulțumit să afle unde este situat Service-ul auto în care lucra tatăl băiatului și cum îl cheamă. Altceva, cel puțin în acele momente, părea că nu o interesează și Eugen nici nu și-a dat seama cât și ce anume a povestit despre familia sa....

Mama lui era învățătoare. A fost educatoare la o grădiniță, a făcut o serie de cursuri la fără frecvență, a susținut mai multe examene și a reușit să avanseze. Din nefericire, acest salt profesional a născut marele necaz al familiei!
După vreo doi-trei ani, a devenit mai pretențioasă. Se îmbrăca mai atent și nu prea mai era mulțumită de faptul că soțul ei repara mașinile vecinilor de scară și pe ale altora din cartier, unii dintre ei fiind părinți ei elevilor săi. Sublinia și reproșa, de la un timp, că ea este o doamnă și el se milogește de ei pentru un ciubuc la întreținerea ori repararea mașinilor deși, între noi fie vorba, el era mai respectat. Lucra cu multă seriozitate și nu se apuca niciodată de treabă dacă nu era convins că are condiții să o facă de calitate. Era specialist în reglaje. La frâne, la ambreiaj, la carburator. Mai schimba ferodourile pe saboți, mai regla o frână de mână ori schimba un cablu de ambreiaj sau rulmentul de presiune ori demonta carburatorul și-l curăța, punea iarna antigel în instalația de răcire si multe altele, de care unii proprietari habar nu aveau. "Dacia" era o mașină accesibilă pentru "Nea Petrică", ușor de întreținut și de exploatat, iar el avea mare drag de ea că era româneasca.
Dragostea lui de meserie l-a determinat pe Eugen să se încadreze legal la aceeași unitate de reparații, după absolvirea liceului industrial, chiar dacă profilul era cu totul altul. Lucra adeseori cu tatăl lui, pe trotuar ori la service, într-un loc de parcare ori pe vreun teren viran din apropiere, încă de pe vremea în care era elev și începuse să-i placă. Se specializase în instalația electrică si lucrări de tinichigerie. Nu era mașină tamponată să nu-l atragă și să nu pună mâna pe ea, să constate gravitatea urmărilor impactului și posibilitatea îndepărtării urmelor fără să se schimbe componentele. Îndrepta tabla cu multă îndemânare, sufla cu grund si antifon, acoperea cu chit și-l finisa până la lustru încât, după vopsire, nu se mai cunoștea nimic. Părea ca nouă.
Și cât de mult îl apreciau proprietarii pentru asta! Era mult mai ieftină și de calitate lucrarea la băiatul acesta grijuliu...

Nea Petrică nu era în apele lui și nimic nu-i convenea. Știrile veneau pe bandă rulantă și nu știa ce să mai creadă. Nu lucrase nimic, îngrijorat ca băiatul nu dormise acasă și nu știa unde este. Întotdeauna îl anunța că întârzie ori că nu vine în vreo noapte. Se perpelea în salopetă cum se perpelise și acasă după miezul nopții.
Nici ceilalți nu lucrau. Vorbeau în șoaptă, cu teamă. Își puneau întrebări și nu găseau răspunsuri la toate. Unii plecaseră spre centru. Destul de departe. Service-ul era pe Voiniceni, aproape de intersecția Bd.-ului Leontin Sălăjean cu Călărașilor.
Era aproape de prânz și nici-un șef nu intra prin secții.
O femeie îl căuta pe nea Petrică...
- Dumneata ești?
- Apăi, eu, dacă mă cauți pe mine! Cine ești mata?
- Nea Petrică... eu vin în numele băiatului dumitale, Eugen, ca să...
- Ce treabă ai mata cu băiatul meu, femeie, că-i poți fi aproape mamă, după cum te văd?!
- Nea Petrică, aude lumea și este rușine și, Doamne ferește, că te gândești la prostii! Ai răbdare și asculta-mă oleacă...
- A dormit cu mata și acum vrei să...
- Omule, taci și asculta-mă! Nu mai vorbi tâmpenii, că te bate Cel de sus! Ai băiat cuminte, dumneata văd că o iei razna și…
- Unde e? Îl omor în bătaie! Eu l-am făcut, eu l-am crescut și eu îl omor! Să-mi facă el mie una ca asta într-o noapte care a dat peste cap o țară și eu să nu știu de el? Þi-a plăcut că e cuminte, hai?!
- E rănit, omule! șopti Lucica înghițând în sec și privind temătoare în jur.
- Ce? Cum? Unde, femeie? Spune odată!
- Spun tot, că trebuie să știi, dar hai la un loc mai ferit că, Doamne ferește! Cine aude ne poate face rău și nouă și băiatului dumitale și n-o să ne fie bine, omul lui Dumnezeu.
Nea Petrică, fără sânge în obraz și speriat de cuvintele femeii, o trase de cot spre un hol dinspre magazia de piese de schimb, pe unde numai vântul mai trecea pe sub uși, își aprinse cu greu o țigară care-i cădea printre degetele ce-i tremurau și o îndemnă pe femeie să vorbească:
- Da spune odată, femeie, că fac explozie!
A ascultat toate cele povestite de femeie punându-și răbdarea la grea încercare. Scrâșnea din dinți cu fălcile strânse, își freca mâinile în neștire și își fremăta picioarele pe loc, de parcă ar fi fost în alergare, să poată fi atent și să nu întrerupă relatarea…