Urlând, a trântit sacoșele de ciment (de data asta borcanul cu zacuscă n-a mai scăpat!) și a tăbărât cu picioarele pe bietul animal, care, având de ales între loviturile îndârjite ale omului și frigul mușcător de afară, n-a mai stat pe gânduri și a rupt-o la fugă schelălăind, fără a mai privi în urmă. Abia acum a observat Stănică piciorul șchiop al câinelui și faptul că avea un ciot de coadă, mai degrabă lipsă. Cum nu era, totuși, un om rău, l-a blagoslovit cu o privire miloasă, în care se zărea o urmă de regret, slabă consolare pentru câine.
Fiind el celibatar convins și-a oblojit singur rana de la picior, spălând-o cu spirt și aplicându-i un unguent pe care-l găsise prin casă, chiar dacă era pentru dureri de spate, tot dureri se chema că erau. După ce a mai înfășurat-o și cu un bandaj, își spuse că poate să uite incidentul, numai că, spre seară, l-a vizitat un vecin care era doctor honoris causa la nu știu ce universitate, dar tot doctor se chema că era și l-a sfătuit să meargă neapărat la spital, că, „după cum zici că arăta câinele, sigur era turbat”.
Stănică știa, l-a mai asigurat și „doctorul”, ce însemna mersul la spital: douăzeci și una de injecții în burtă! Cum să facă el așa ceva când avea oroare de tot ceea ce însemna injecție?! Și mai ales în burtă, când el nici măcar vaccinările obișnuite nu le făcuse, copil fiind, când fugise de la școală o săptămână de spaima lor.
Tot „doctorul” l-a salvat spunându-i că ar mai fi o posibilitate și anume, să urmărească animalul timp de cincisprezece zile și să vadă cum se comportă, că poate nu e turbat. Își spuse că e o idee bună, atâta timp cât animalul nu dispare, așa că a doua zi a început să-l caute prin cartier. Privirile îi rătăceau grăbite peste întinderea străzilor, ce păreau proaspăt și din belșug văruite, printre mașini, tomberoane, dar mai cu seamă prin locuri mai ferite de asprimea iernii. Nezărindu-l pe nicăieri preț de câteva ceasuri, omul a intrat în panică, negre presimțiri punând stăpânire pe sufletul lui zbuciumat. Colinda aceleași străzi, aproape alergând, oprindu-se înfiorat, cu speranțele renăscându-i, atunci când zărea câte un câine rătăcit. Dar câinele lui nu apărea nicăieri.
Ciudat lucru! Cel care îi pricinuise atâtea necazuri îi devenise acum ființa de care avea cea mai mare nevoie! Aproape că îl ruga în gând să iasă din ascunzișul lui, iar pentru asta ar fi fost în stare să-l pupe până și în bot. Ei, nici chiar așa. Dacă turbase deja și avea spume la gură? De fapt, nici nu mai conta dacă era sau nu turbat, numai să știe odată cum stă treaba.
Noroc că viscolul se mai domolise și zăpada se cernea liniștită, acoperind urme și gânduri, suflete albe și negre deopotrivă. Contururile copacilor începuseră să prindă luciri argintii, datorită întunericului care se strecura ca un hoț printre blocuri, când Stănică se hotărî să ia drumul spre casă. I se părea că piciorul începe să se umfle, zvâcnirile din creier mutându-se toate în amprenta dentară a câinelui, rămasă ca o pecete pe pulpa lui, fapt care i-a amintit că azi este ziua de Crăciun.
Când să intre în scara blocului l-a văzut. Era chiar el, criminalul, bestia fără suflet, ucigașul zilelor de Crăciun! Își promise că, dacă nu moare câinele de turbare în cele cincisprezece zile, îl va omorî el. Dar mai întâi să-l prindă, că se hotărâse pe loc, îl ia acasă și îl închide pe balcon.
Probabil câinele nu-l recunoscuse, că nu fugise de el, își mutase doar puțin mai încolo osul pe care-l ronțăia. Așa deci, era o fiară ce avea crima în sânge, nu avusese ceva personal cu el. Cu atât mai mult va trebui să moară, dar nu mai devreme de cincisprezece zile.
Temându-se ca nu cumva să-l muște din nou, Stănică a luat din casă un sac de iută și s-a pus la pândă în scara blocului, să-și prindă adversarul nepregătit, ca să-l poată băga în sac. Nu după mult timp câinele își ascunse restul de os lângă o tufă și își făcu un culcuș în zăpada afânată. Omul nu mai putea de bucurie. S-a apropiat încet prin spatele câinelui (norocul lui cu zăpada care încă nu înghețase și nu trosnea!) și s-a aruncat asupra animalului, vârându-l în sac. Ajuns în casă, a deșertat sacul pe balcon, închizând grăbit ușa, nu fără un rânjet de satisfacție.
-Vezi, mă, fiară! Și de data asta inteligența a învins sălbăticia, îi zise omul. Dacă n-ai să mori de foame și de frig, sigur ai să mori de turbare.
Și trase jaluzelele.
Gândindu-se mai bine, parcă nu prea mai dorea să moară câinele de turbare, adică, reușise să-l prindă, foarte bine, dar ce rezolvase cu asta? Faptul că-l ținea sub observație și constata într-o bună zi (nu mai târziu de a cincisprezecea!) că animalul va turba, nu-l va scăpa de înfricoșătoarele injecții. Și-atunci? Abia scăpase de teama că nu va mai găsi câinele și o mulțime de alte gânduri puseră stăpânire pe ființa lui, niciunul dintre acestea nefiind prea îmbucurător.
„Vai de sărbătorile mele, gândea Stănică! Oricum nu aveam niciun aranjament mai special, dar măcar să mă bucur și eu în tihnă de cele câteva zile libere, pe care s-a învrednicit guvernul să ni le dea. De parcă nu tot noi am fi lucrat pentru ele. Și acum, colac peste pupăza din tei, mai trebuie să-l și suport, sub același acoperiș, atâtea zile pe Þurțure ăsta. Bine măcar că nu trebuie să-l mai și hrănesc. Lasă-l să crape acolo, pe balcon, că așa-i trebuie.”
După ce se mai liniști în ceea ce privește conviețuirea lui – victima, cu animalul de pradă – călăul, încercă să-și vadă de treburile casei, dar, făcea ce făcea și tot îl trăgea ața să mai arunce câte o privire pe balcon, să vadă dacă nu cumva își schimbase bestia comportamentul. Nu prea-i era lui clar cum trebuie să se manifeste turbarea la câini, așa că urmărea cu atenție orice mișcare pe care o făcea prizonierul. Deocamdată, se obișnuise cu noua locuință, fiindcă, probabil, asta-și închipuia că este, altfel de ce i-ar fi aruncat din când în când câte o privire plină de recunoștință?
- Așa, uită-te cu încredere, că ai să vezi tu ce soartă vei avea! Nu cumva aștepți și un castronel cu mâncare caldă? Pune mâna, adică pune laba și mănâncă zăpadă de pe balcon, că altceva nu primești.
Parcă simțea o oarecare mulțumire gândindu-se ce-i făcuse și el câinelui, dar și o urmă de îndoială începea să-i apese sufletul. Își alungă repede acest gând, amintindu-și câte mai trăsese de pe urma fiarei și nu se putu stăpâni să nu-l chinuiască un pic, așa că, aduse din bucătărie un cârnat, ridică jaluzeaua și se apucă să-l mănânce tacticos în fața câinelui, care, fericit, se ridică în două picioare și începu să lingă frenetic sticla geamului în dreptul cârnatului. Stănică nu mai putea de bucurie, savurându-și pe îndelete răzbunarea, după care, brusc, a lăsat jaluzeaua să cadă, întrerupând spectacolul.
Noaptea, băgat în așternutul călduros, asculta fermecat viscolul care se pornise iarăși să bântuie pe la ferestre. Uitase de câine, numai că animalul nu putea uita de el însuși și nici de gerul ce-l făcea să-și muște piciorul beteag. Nici măcar de foame nu uitase și se gândea cu regret la osul ce-l îngropase la doar câțiva metri de locul în care era închis. Noroc că nu avea prea multă judecată, că ar fi sărit cu siguranță peste marginea balconului, unde l-ar fi așteptat libertatea și o masă bunicică. Asta, dacă ar fi scăpat cu viață după saltul în gol.
Cu gândul la bucata de os scoase niște sunete tânguitoare, lucru care-i aminti omului de existența lui. S-a terminat cu liniștea ce-l cuprinsese ascultând cum viscolul vorbește cu noaptea.
„Fir-ai tu să fii de câine, acum nu mă lași nici să dorm? Îți dă omul cazare gratuită, te face colocatar și tu, cum îi mulțumești, stricându-i liniștea? Ia să văd eu dacă nu cumva ai făcut spume la gură.”
Câinele se băgase într-un colț mai ferit și Stănică nu putea să-l vadă, nici măcar să-l audă, că scelălăitul încetase. Se codi câteva clipe dacă să deschidă ușa sau nu, dar în cele din urmă curiozitatea învinse teama, așa că ieși pe balcon, frigul cuprinzându-i dintr-odată toate simțurile. Se gândi cu regret că părăsise căldura din casă, dar, dacă tot ieșise, îl cercetă bănuitor pe animal. Părea mort. Nu scotea niciun sunet și nici mișcările regulate ale respirației nu i se vedeau.
„O fi murit de frig, își zise Stănică. Dar dacă a murit din cauza turbării? Ia să mă conving eu.”
Se apropie de el, cu inima cât un purice și puse mâna pe blana lui, simțind că e cald, totuși. Speriat din somn, fiindcă adormise, câinele s-a repezit și l-a mușcat de mână, instinctiv, fără să știe ce face.
Noaptea geroasă s-a speriat în momentul când urletul a țâșnit din pieptul omului, nu atât de durere cât de indignare și revoltă.