„Doamne, că prost mai sunt, își spuse Stănică închizând ușa. Nu m-am învățat minte, așa-mi trebuie, dar, pe de altă parte, dacă e să fie turbat, nu mai contează de câte ori mă mușcă.”
Ajungând el la această concluzie i se făcu milă de câine și se gândi să-i mai îndulcească zilele pe care le mai avea de trăit, așa că îi puse niște carne într-o farfurie, o așeză lângă ușa pe care a lăsat-o întredeschisă și se băgă iar în pat.
Câinele, simțind un val de căldură amestecat cu miros de mâncare, tresări speriat, gândind, probabil, că a avut un vis, dar, treaz fiind, continua să aibă senzațiile din somn, așa că s-a apropiat timid de ușa camerei. Încă îi țiuia în urechi strigătul omului și nu prea îndrăznea să se apropie de mâncare, dar, în cele din urmă, foamea s-a dovedit mai puternică decât teama.
Stănică îl privea din pat, făcându-și mustrări de conștiință pentru chinurile la care îl supusese pe bietul animal. Ura îi dispăruse și adormi liniștit, uitând de toate prin câte trecuse.
Dimineața, când s-a trezit, a descoperit surprins o greutate care-i apăsa picioarele și iarăși mintea i-a luat-o razna, gândind că rana i s-a infectat, poate chiar o fi făcut cangrenă! Din teama ce-o avea că i s-a întâmplat ceva rău a dat în groază când o namilă neagră i-a sărit de pe picioare pe piept. A răsuflat ușurat amintindu-și că seara băgase câinele în casă.
Ciudat lucru! Nu mai simțea nici frică, nici ură pentru animalul care-i părea, nu cu mult timp în urmă, o bestie. A realizat dintr-odată cât de singur fusese până atunci, cât se înstrăinase de semenii lui și de animale, în același timp.
Deși avea aproape 40 de ani, cu bună știință se izolase de oameni, de răutatea lor, crezând că astfel va fi ferit de suferințe și decepții. Viața, însă, își văzuse de treaba ei și se insinuase parșiv în universul pe care și-l crease, crezând că, neavând prea multe bucurii, nici necazurile nu aveau de unde să vină. Se înșelase amarnic, deoarece însingurarea asta deliberată îi măcinase sufletul într-atâta, încât nu se mai putea bucura de nimic, nici măcar de viața lui. De-atâta ură față de oameni pierduse și noțiunea culorilor și vedea totul în alb și negru, rareori în gri murdar.
Ce-l făcuse, oare, să nu-și dorească măcar prezența unui animal? De obicei, singuraticii își îndreaptă toată afecțiunea, nevoia transferului de sentimente, asupra câte unui câine, vreunei pisici sau altei necuvântătoare, presupunând că din partea lor nu vor primi niciodată loviturile pe care le-ar primi de la oameni.
Stănică, depărtându-se de oameni, era tot timpul preocupat de ei, căutându-le necontenit defecte pentru a-și putea întreține și justifica ura și izolarea pe care și-o impusese.
Soarta se-ndurase, care va să zică, de el, trimițându-i această încercare, pe care el, în mod reflex, o respinsese cu agresivitatea-i firească față de tot ceea ce-i periclita intimitatea. Nu se dezmințise nici de această dată, numai că, în cele din urmă, firea lui cedase acestei lupte continue cu tot ceea ce-l înconjura. Se obișnuise să judece viața, raportând-o permanent la universul lui interior, la idealurile lui, fără să accepte o influență a gândirii venită din afară. Cu atât mai puțin exista posibilitatea să înțeleagă trăirile unui animal.
„Cum să aibă un câine sentimente, gândea Stănică? Dacă-i dai de mâncare, se gudură, iar dacă nu-i dai, te mușcă, e simplu. Și-atunci, în ce constă complexitatea stărilor sufletești ale unui animal, când ele nu sunt decât două? Și când te gândești că, încă există popoare care divinizează câte un animal! Primitivi! Dar ce i-o fi venit lui Þurțure ăsta să se culce taman pe picioarele mele?! Hm, parcă nici nu mai simt durerea chiar atât de tare. Că doar nu s-o fi gândit el că regretă ce mi-a făcut și, ca să-și îndrepte greșeala, s-a așezat pe rană, să mă vindece! Hai că am luat-o razna.
Ia uite la el, mi-a noroit toată lenjeria de pat! Acum trebuie s-o spăl.”
- Hai, Þurțure, treci la baie, că, dacă nu te spăl, în două săptămâni îmi faci varză toată casa.
Surprinzător, pentru un animal trăit pe stradă, câinele era de o docilitate extraordinară. Îl însoțea pe noul lui stăpân prin toată casa, iar când Stănică voia să-l verifice și-i spunea să rămână într-un loc, nu se mișca de-acolo până ce nu i se spunea s-o facă. Dacă se-ntâmpla ca omul să mai ridice tonul la el, lăsa privirea în pământ și părea să înțeleagă că este certat.
Acum, după ce-l îmbăiase, parcă nu mai era așa urât, iar ciotul de coadă îl făcea într-un fel aparte simpatic, atunci când își exprima bucuria.
Stănică era pe zi ce trecea surprins de varietatea trăirilor observate la „bietul” câine. Dar cum rămâne cu cele două stări pe care credea el că este în stare să le trăiască un animal? Se vede treaba că, necunoscând deloc viața lor, se înșelase teribil în ceea ce privește puterea de înțelegere și chiar exprimare a animalelor.
Începu chiar să aibă îndoieli dacă nu cumva se înșelase și asupra oamenilor.
Dar, acum îi era suficientă prezența lui Þurțure în preajma lui.



22 ianuarie 2004