„Gheorghe, Gheorghe”
PRIMO TEMPO

Era prin anul 1149 după Cristos într-o toamnă timpurie cu brumă și sărăcie, într-un Ardeal călcat deja de unii „musafiri”. Gheorghe Gheorghe (așa se numea), închisese găinile, dăduse câteva lături la un purcel care nu promitea prea multe până la Ignat și mânca o turtă din secară în fața căsuței din lemn, cu tindă și pământ pe jos. Cucuruzul era încă pe tărâmul făgăduinței pentru care spaniolii hoinăreau în derivă peste mări și oceane. Gheorghe nu era nici vesel, fiindcă nu avea motive și nici trist, așa cum îi stătea bine unui ardelean. Asta era viața lui. Stătea așezat pe un bolovan adus cu boii, din prudișul râului. Niște vecini se întorceau de la câmp cu un coș de car cu sfeclă și lobenițe. Era toată averea cu care urma să intre și să iasă din iarnă. Faină recoltă zise Gheorghe, vădit ironic, spre țăranul desculț din carul cu boi, care-i arătă ostentativ mâna într-un mod vulgar dar semnificativ. Bine că ești tu gazdă grea, completă mucalitul dintre lobenițe și sfecle. Satul era plin de astfel de oameni care nu se urau dar aveau o plăcere atavică de a se tachina . La un moment dat, Gheorghe Gheorghe auzi un huruit surd de căruțe de undeva din depărtare. Își plecă urechea pâlnie pe pământul bătătorit de copitele boilor și sunetul i se amplifică. Se auzeau ropote de cai mari, bine hrăniți și bine potcoviți, trăgând din greu căruțe cu povară. Primul sentiment al lui Gheorghe a fost unul de spaimă, drept pentru care a dat drumul unui câine ciobănesc flocos, slab și flămând dar negru în cerul gurii. Apoi se liniști și îl cuprinse un sentiment de curiozitate.Topăi așa desculț cum se afla, pe la casele vecinilor și în scurt timp tot sătucul era în bătătura uliței. Copii, tineri, bătrâni, cu căciuli uriașe pe cap dar desculți sau cu opinci din piele de porc, așteptau minunea cu gurile căscate și urechile alungite de curiozitate dar și de foame. La un moment dat, un convoi uriaș își făcu apariția.Căruțe lungi cu coviltir și cai mari, intrau în sat.Un moș sfătos, cu mustață pe oală, făcându-și cruci la „foc automat” dădu fuga la bisericuța din lemn să bată un clopot mic și dogit după ce a băgat mii de morți în pământ. În fața fiecărei căruțe bătea pasul în ritmul cailor un bărbat blond, spălăcit la față dar încălțat cu cizme din piele întoarsă și zeghe gri-cenușiu.În căruțe se puteau zări saci doldora cu bucate, lăzi mari de zestre pline cu haine, stofe , alături unelte pentru munca ogorului iar în spatele căruțelor, legate cu lanțuri, câte două vaci uriașe. Acoperite cu broboade negre și groase, peste sacii cu grâne stăteau ghemuite femei și fetițe atât de spălăcite la față încât niște babe zbârcite stuchiau în sân, convinse că toți ăștia erau goniți de pe undeva că dăduseră în gălbinare. Dar nu era așa. VENEAU...SAȘII.
Va urma