Să visez la cortegiul obsesiilor, la toate clipele sfârșitului metempsihozei, prima obsesie paroxistă ce zdruncină lanțurile vieții încă de la prima naștere. Neacceptarea ei ne va elibera de restul obsesiilor primei vieți – aceasta e singura cale : renunțarea la primul eu prin suprimarea conștiințelor imanente vieții, distrugerea și totala anihilare a anamnezelor in trepte necircumstanțiale. Singura modalitate asta e . Apoi va trebui să renunțăm la renunțare, demonul suprem conștiinței, căci nu poți renunța la conștiință, dar poți renunța la renunțarea conștiinței.
De vină suntem toți că nu ne vedem alegând în detrimentul liberului arbitru, că ne lăsăm pradă îndoielilor încă din primul moment – și aici intervine devenirea. Meteahnă sordidă a celui trădat de percepții, devenirea nu numai că presupune transformare, mutație forțată aplicată din exterior , ci și o recunoaștere periodică a obsesiilor și limitelor de mai-nainte, a eului cu totul. Nu continui să exiști în devenire, devii în devenire.

Nu cunosc partea demonului pe cât ar trebui și pe cât aș vrea, acest sevraj monstruos al insensibilului – datoria neplătită de șarpe. Împătimitul neșansei n-a învățat nimic, el încă se agită în întunericul sufletului lui, în lăuntric, oricât de mult ar încerca renunțarea va sfârși ca un netot obsesiv...neîmpăcatul. Tot ce e pristin pentru el e demn de vină, de dispreț nemijlocit de timp, un tabula rasa al limitei ignobile rezistenței, iar rezistența e tot ce urăște mai mult, ea e limitarea necondiționată a suferinței. Se folosește de noi abuziv batjocorându-ne și abandonându-ne la liziera consecinței. E ceva macabru în rezistență, nici măcar moartea nu poate scăpa de ea, se va distrofia în absolut fără să știe vreodată că Dumnezeu nu are parte de rezistență. El e esența fără leac a proiditului, neizbăvitul încă din pântec, minimalistul nefericirii, căci nimeni nu știe cine se amăgește noaptea cu lumina stinsă căutând calea îngustă printre gânduri nedorite și obsesii nepărtinite. El e un fenomen întreg pe lângă freamătele ispitei sau bolii – detestă lucidul și își reneagă până și cea mai mică acțiune, singurul ecou vinovat al singurătății de care suferă pe cât de mult pe-atât cât grăbește timpul fascinat fiind de ce se află dincolo de devenire, de neînțeles chiar și de el, căci se întreabă, dar nu insistă. Pentru el e deajuns că suferă distrugerea lumii în fiecare zi.

Văd nesiguranța în depărtare și nu mă feresc de ea. Dimpotrivă ! E paradigma care îmi aparține întru-totul. Cum ar trebui să continui să exiști când îți cunoști trecutul întinat de eroziunea predevenirii ? Altfel, cum se numește ? Încetăm să mai continuăm în existență – ea fiind superioară – și devenim inexistenți în sentimente. Fermecătoare și stranii, sentimentele ne controlează total firea, se ceartă cu rațiunea, o înjosesc și râd de ea. Nu există autor care să nu scrie din sentimente, chiar dacă nu o să recunoască. Poate doar psihopații, dar să nu uităm că și ei tânjesc după ele în momentele rătăcirilor lor măcar să vadă cum sunt, cum se simt .

Puși în fața alegerii ne semnalăm adevărata vocație, ori acest adevăr al budismului înseamnă totul. Cum ar trebui să faci această imensă diferență dintre adevărurile credinței și cele ale religiei ? Insomnia ne devine resemnarea începutului, nu poți agoniza la nesfârșitul existenței celorlalți. Însă pentru cel ce nu doarme, resemnarea înseamnă eșec, ca o marotă fără fund, cu sânge pe față și lacrimi în suflet. Înțeleg vacuitatea, scopul neprihănirii și al anduranței obiective. Doar minciuna îmi e tăgadă în refuz atunci când numai metecul înțelege rostul cetății. Să fii un zeu neinteresant printre creațiile tale nu e rezultatul așteptat de primul. Cum să percepi evoluția totului când creștinii se complac ignorându-se atunci când tună și fulgeră despre Christos ?
Ne îndepărtăm de bine atunci când ne aruncăm și ne strivim în sufragiul axiomei, când ne-a scăpat oglinda visurilor și plutim în ceața rătăcitorilor. Pentru noi nu mai există răsărit chiar dacă vom aștepta după el, după înțelegerea a ceva. În schimb, natura îi va minți pe naivi oricât de mult vor vrea să coboare, întoarcerea își va schimba numele în destinul fără de Dumnezeu – zilele lor vor fi blestemate pe vecie, sfârșitul nu va mai fi al lor !
Tonul regăsirii îl va da cel care câștigând bătălia cu Dumnezeu, se va sacrifica pe sine ca noi ceilalți să-i devorăm trupul mort și să ne dorim învierea fără vreo urmă de divin în noi. Renașterea va veni în noua era Hadeană care va începe în simțurile ultimei maimuțe – a câștigat întregul pentru ea.
În mine urlă scâncetul nostalgic al celui ce moare prin amintirile celorlalți în fiecare noapte. Pentru el nu mai există nimic demn de ceva – se aruncă de pe blocul conștiinței în hăul celor morți înaintea lui, singurătatea fiindu-i prima moștenire a oricărei acțiuni pe care ar vrea s-o întreprindă în deplângerile lui nocturne. El nu se amăgește cu ceva, știe că nu poate schimba nimic din neputința interioară de a vrea să schimbe totul. Știe că e antiprofet, un mincinos al adevărului, își caută locul în memoriile cuiva, însă doar așa își poate justifica sinuciderile din care nu vrea să facă parte.
Dar, să nu fie oare această lamentație doar o palmă de imprecație exterioară pe care scrie “nu” ?

Mă exasperează regretul celorlalți cum n-o face vreun alt sentiment moștenit și masterizat de mine. Să fii o sursă de fum neîncetat care iese din tine atunci când regreți e inadmisibil. Cum să moștenești sentimentele din familie dacă nu ai învățat să le ții pentru tine ? Genetica e simplă și înfricoșătoare – îți poate justica tot ce nu vrei să accepți : un coșmar în care mor la nesfârșit îmi zvârcolește zilele. Și bunicul trecea prin același supliciu .