În jurul amiezii trenul s-a oprit. Au coborât. Fiecare trebuia să se prezinte la o anumită subunitate dar, între timp, multe din acestea și-au schimbat poziția. Un căpitan, care s-a prezentat comandant al garnizoanei, i-a anunțat că vor trebui să aștepte câteva ore, în gară, până vor fi îndrumați, cu precizie, spre posturile lor
- Domnule căpitan, interveni Diaconescu, putem între timp să dăm o raită prin oraș?
- În mod normal, ținând seamă de situația actuală, n-ar trebui să primiți o astfel de învoire. Dar acum, fiind o stare de acalmie, se pare prelungită, o să închid ochii făcându-mă că nu știu nimic în această privință. Veți găsi și câteva prăvălii deschise, așa că vă sfătuiesc să vă cumpărați lucruri de primă necesitate: lame, săpun, țigări etc. Ajungând pe pozițiile ce vă vor fi încredințate, sigur n-o să vă mai puteți aproviziona din comerț. Sunteți ofițeri și subofițeri așa că am încredere că la ora patru, după amiază, vă veți întoarce în acest loc. După această oră nimeni nu va umbla să vă găsească și să vă îndrume. Vă rog să vă verificați ceasurile, este ora unsprezece și treizeci.
În sfârșit, își zise Nae, am ajuns să vizitez Iașul. Dar în curând, atât el cât și Diaconescu și-au dat seama că acel dulce târg nu mai există. Case dărâmate, case încă în picioare, dar fără tocuri la ferestre și cu pereții afumați, molozul de pe uliți, pavaje sparte, sigur de șenilele tancurilor, i-au luat locul. Cu toate astea au putut cumpăra lame și săpun de ras, câteva batiste și chiar o sticlă de Cotnar, dar nu din prăvălii, ci din niște coșuri de nuiele amplasate pe trotuar.
- De ce nu țineți mărfurile în prăvălie, de ce le-ați scos afară? Este încă destul de frig.
- În caz de alarmă aeriană, le băgăm urgent înăuntru.
Sigur, le vâră într-un loc unde nu pot fi găsite ușor de hoți,
gândiră cei doi.
- Domnilor ofisări, li se adresă cu o voce mieroasă cel ce le vânduse lame și săpun de ras, dacă doriți o pitrecire pe cinste, fără a vă costa mult, vă pot îndruma la locanta Coroana, nu-i diparate ci ași lângă gară, veți găsi acolo, ca-n vremurile di pașe, tot ce vă trebuiește pentru aceasta: plăci di patifon cu muzică vianeză chiar și o dizueză cea mai prima în cantatul Palomei ori Lantiarnei. Se dădu mai aproape și le cântă încetișor vrând, parcă, să nu fie auzit și de alții: Undivaaa dipaaarte un soldat scria / Vorbă di iubire pintru draga sa…
Îi pufniră râsul pe amândoi. Nae zise:
- Unde plecarăm noi?
- Și unde ajunserăm... Completă Diaconescu.
Omul se uită mirat la ei zicând:
- Dacă nu acum, oricând sunteți bineveniți
Se îndepărtară de negustor. Deodată se opriră, ca la comandă din râs. Nu și-au spus, un timp, nimic dar amândoi gândeau la fel. Aveau impresia că au făcut o faptă nelalocul ei, un fel de fluierat în biserică. Să râdă acolo unde s-au întâmplat atâtea nenorociri: oameni rămași fără case, fără părinți ori fără copii, oameni care au trebuit să plece, nu se știe unde, doar cu ce aveau pe ei și cu ce puteau duce în mâini? Să râdă în orașul în care sfintele lăcașuri, așa cum au văzut când au trecut pe lângă Trei Ierarhi, aveau scânduri bătute la geamuri și saci de nisip în jurul lor? Să râdă într-un oraș plin de suflete, desprinse de trup, care nu și-au găsit încă alinarea? Cu fețe abătute s-au întors în gară. Aici aflară că părintele Boțocan a plecat, după Sfinția Sa venind un curier de la Statul Major. Nae simți că parcă s-a rupt ceva în el. Îl va mai vedea oare pe lumea aceasta, de ce a plecat în oraș fără a-și fi luat rămas bun?
A sosit și ora patru de după amiază, dar tot au mai stat o vreme până au sosit câțiva soldați de acolo, din prima linie, unul dintre ei având și lista noilor veniți.
S-au urcat apoi într-o căruță, cu un singur cal, mânată de un caporal, ce părea destul de în vârstă, poate trecut de patruzeci de ani.
- Ne duci departe, camarade?
- Apoi, domnule sublocotinent, ar fi bine să mergem cât mai departe de locurile acestea. O să vedeți dumneavoastră, când o să înceapă a clănțăni mitralierele și, de departe, a bate katiușele, zici că s-a coborât iadul pe pământ, nu alta. Dar parcă n-ați ști ca și mine. Pe dumneavoastră, și arăta spre Nae, eu cred că v-am mai văzut, era pe la sfârșitul lui 42 atunci când am început să fugim de ruși, era viscol pe un ger năprasnic. Nu v-aș fi ținut minte dacă n-ați fi șezut pe rozorul de la marginea drumului, ca vara, cu mantaua dată la o parte și cu un picior întins. Mi-am zis: omului acestuia, pesemne, nu-i pasă de frig. Așa-i, domnule sblocotinent, am dreptate?
- Ai, ai. Așa a fost, mă odihneam acolo și apoi în multe locuri m-am tot odihnit și iată-mă acum, am ajuns și aici unde iarăși m-oi odihni. Dar cumu-i pe aici?
- Cum să fie. Oamenii fiecărui ploton s-au cam înjumătățit, dar au fost aduși alții, care au fost mai norocoși, din alte plotoane înjumătățite. Acum, dacă ați venit și dumneavoastră, se cheamă că și plotoanele 3 și 4 din compania noastră vor avea comandanți, că cei de dinainte, amândoi locotinenți ierte-i Cel-de-Sus, au fost oameni pâinea lui Dumnezeu. Dar iată c-am ajuns. Vom sui dealul acesta din față. Nu știu cum îi ziceau oamenii care au locuri arătoare pe aici, dar domnul căpitan Zamfir, comandantul companiei noastre, zice, atunci când vorbește la tilifon, că se află la Cota… numai știu cât.
L-au găsit pe Căpitanul Zamfir într-un tranșeu alături de alți patru ofițeri comandanți de plutoane.
- Bine c-ați venit. Fără alte formalități, Diaconescu va lua comanda plutonului patru, iar celălalt, Tomescu, plutonului doi. Ca și ceilalți veți aduce la cunoștință subordonaților Ordinul de zi al generalului Corpului de Armată. Semnați de primire.
Au semnat și apoi au băgat hârtiile primite în porthart. Ceilalți patru comandanți de plutoane au ieșit pe rând din tranșeu.
- Voi mai rămâneți, le zise căpitanul. O să vă duc personal, pe fiecare, la subunitatea voastră.
A plecat, întâi, cu Diaconescu. Nae a așteptat aproape jumătate de oră. Mai încolo, în aceeași groapă-tranșeu moțăia, lângă un telefon portabil, un sergent, sigur telefonistul companiei, iar mai încolo un soldat, probabil un curier sau poate furier. A deschis porthartul a scos hârtia primită și și-a aruncat ochii peste ea:

Armata 4
Stat major


Ordin de zi nr. 6.
Din 2 aprilie 1944
Ostași ai Armatei 4
Inamicul a ocupat Bucovina, jumătate din Basarabia, și parte din Moldova și prin lovituri puternice, încearcă să pătrundă spre frontul Armatei4 să-și reverse hoardele pentru a cuceri deocamdată întreaga Moldovă
Ostași ai armatei 4
În aceste zile grele este vorba de a apăra iarăși ființa nației noastre și sunt sigur că veți face datoria.
Nimeni nu trebuie să-și părăsească frontul de luptă care i-a fost hărăzit și mai bine să se lase să moară pe loc, decât să lase pe inamic să înainteze.
Inamicul care întâmplător ar fi ajuns până la linia noastră de luptă, va fi contraatacat fără cruțare.
Sus inimile, ostași!
Veți fi oare voi mai prejos decât strămoșii noștri?
Veți fi oare mai prejos decât părinții voștri care au făcut România Mare?
Veți permite voi inamicului hain să ne pângărească mai departe satele și orașele noastre, nevestele și copiii noștri, bisericile și datinile noastre?
Sus inimile, ostași!
Soarta neamului nostru este în mâinile voastre

Comandantul armatei 4
General de corp de armată Mihai Racoviță

Și-a zis că astfel de materiale n-au cum să fie folositoare oamenilor simpli, țăranilor, în uniformă militară, care se află într-un moment de răscruce a vieții lor. Adevărata emoție și totodată conștientizarea necesității jertfei supreme nu se poate face prin acte oficiale, prin Ordine de zi, oricât de măiestrit ar fi ele întocmite. Acțiunea din tren, de azi dimineață, a părintelui Boțocan a fost mult mai aducătoare la scop. Dar o astfel de acțiune nu poate fi multiplicată în sute și mii de exemplare, și apoi împrăștiată mulțimii.
L-a surprins îngândurat și căpitanul Zamfir care l-a readus la realitate:
- Hai, camarade, să te prezint celor ce-i vei veghea să se poarte cum trebuie.
I-a plăcut cum a zis căpitanul.