Cum să crești în ochii socrului

Pe când eram student la facultate, la Iași, eram prieten cu viitoarea mea soție, Elena. În vacanță veneam în vizită la părinții ei din Dolhasca, acolo unde au văzut lumina zilei Sergiu Celibidache, Alexandru Arșinel și Constantin Arseni. În prima zi eram oaspete la socri, nu mă puneau la muncă. Dar a doua zi, socrul meu îmi căuta ceva de lucru, nu răbda să stau degeaba. Ca să demonstrez că sunt băiat muncitor și vrednic de fata lui, nu ieșeam din cuvântul său, îndeplineam tot ce-mi cerea.
Era vară, la CAP-ul din localitate lucrările erau în toi. Chiar în acele zile era de muncă la cositul și strânsul fânului. Într-o frumoasă zi de coasă, mă pun la dispoziția socrului meu să merg să-l ajut la strâns niște trifoi, pe un deal din spatele satului. Tataia, așa cum numeam părinții în casa socrilor, era deja plecat la coasă dis de dimineață. Dar și eu mă trezesc devreme, iau coasa de rezerva din tindă și plec să-l caut pe deal. El avea deja tăiate câteva brazde, muncea împreună cu încă doi săteni vecini. Salut cosașii, mă salută și ei:
- Buna ziua, gospodari! strig eu tare, să mă ia în seamă.
- Bine ai venit, băiete! Ce cauți pe la noi? întrebă un vecin care cosea cu tataia.
- Iaca, am venit să vă ajut la coasă! Mă primiți?
- He-He! Cum să nu te primim! Bucuroși de ajutor!...
Tataia luă coasa din mâinile mele, se uită în lungul tăișului, îl mai îndreptă cu o cute de piatră, apoi îmi zise:
- Du-te acolo, la capăt, lângă șanț, cosește acolo!...
Am executat ordinul. Când dau să cosesc, văd că iarba e a naibii de încolăcită, numai cojoace mari și groase de măzări-che și buruieni amestecate cu trifoi. Nici zece pași n-am făcut și deja ieșise sufletul din mine. Ceva nu era în regulă cu coasa mea. Îi verific cu degetele ascuțișul. Îmi pare că sunt niște știrbituri. A, da, coasa asta nu-i ascuțită, asta era! îmi zic. Ãștia de la țară sunt cam naivi, trag ca robii, nu știu ce-i aia coasă ascuțită la meserie. Cine-i ca noi, de la munte, pricepuți la cosit! Ia să bat eu coasa asta ca lumea, apoi să vezi cum taie ea, de la sine!
Las brazda neterminată, mă duc să caut ciocanul și nico-vala tataiei pentru bătut coasa. Potrivesc tăișul pe nicovală și lovesc tare cu ciocanul. Nu-mi mergea prea bine, nicovala era altfel decât cea a lui tata de acasă cu care eram învățat. Bat eu ce bat, cam chinuit, apoi îndrept tăișul cu cutea și plec să continui brazda începută. Când dau cu coasa prin iarbă, hâp! a rămas încurcată în iarbă, la primul pas! Pur și simplu, iarba refuza să fie tăiată. Na, am dat-o în bară cu bătutul coasei! La mine acasă tata bătea coasa, eu coseam doar. Tata fiind cam bolnav, nu putea cosi, îmi pregătea coasa. Mă duc să-i spun tataiei cele întâmplate. Încercă el cu degetele tăișul și zise:
- Măi, băiete, faină treabă ai făcut!... Coasa asta ia și-o aruncă, nu mai e bună de nimic!...
- Cum așa? Oare nu poți s-o bați matale, s-o îndrepți? dau eu s-o mai dreg cumva.
- Nu mai poți scoate nimic din ea, ai făcut-o numai dinți și știrbituri! Ia furca aia și du-te la deal, la mamaie, s-o ajuți la strâns trifoiașul ăla uscat în prepeleci!...
Spăsit, dezonorat în ochii lucrătorilor, coborât la nivelul de calificare cel mai de jos pentru meseria de cosaș, iau furca și plec s-o ajut pe mamaie. Acolo am devenit harnic ca un șoim. În jumate de ceas am strâns în prepeleci tot ce era de strâns! Așa au văzut socrii și vecinii că viitorul ginere e totuși harnic!
Odată m-a pus tataie să cosesc, pe niște călduri inimagi-nabile de august, niște trifoi încurcat de vite pe niște dâmburi de la izlaz. Chin mare. Mai mult omoram iarba decât o tăiam. După o zi întreagă am exterminat bucățica aia de trifoi de la pășune. Dar m-a ars soarele de eram numai o rană pe spate și brațe.
Altădată m-au luau socrii la smuls cânepă și in, la colec-tiv. Făceam snopi și îi așezam în girezi, de unde veneau și le ridicau tractoarele ca să le ducă la topitorie. Cel puțin la munca de la cânepa și in era lume mai multă din sat, țărănci, copii... și cu mine, studentul. Ne uitam după soare, ziua nu se mai termina. Cât era răcoare și nu le era foame, țărăncile își mai aminteau câte un cântec. Dar, de regulă, mai tot timpul, se muncea fără ca cineva să scoată o vorbă. Era o muncă de blestem, munca la colectiv. Cândva, ca o legendă, povesteau fetele din casa tataiei, că și ele au lucrat la colectiv, mai demult, când erau mai mici. Dar de când învățau la liceu, n-au mai ieșit pe câmp, erau domnișoare.
Tot la colectiv am învățat că cea mai grea dintre muncile câmpului era seceratul grâului, manual, cu secera. Pe călduri infernale, cu mâinile goale, prindeai spicele aspre de grâu, le tăiai, le legai, făceai snopi, îi așezai în grămezi. Simțeai sudoarea curgând pe frunte. Brațele și grumazul erau negre de praf de paie și de pământ. Nu degeaba scrie în Scriptură: “cu sudoare îți vei câștiga pâinea zilei!”
Nici la culesul cartofilor nu era prea ușor. Spre toamnă, veneau tractoarele și răsturnau rândurile cu cuiburile cu cartofi. Ieșeau la iveală o bogăție de cartofi, mari, roșii, lucioși. Trebu-ia să-i adunăm în coșuri, să-i turnăm în saci, apoi să facem o stivă de saci, lângă un cântar mare, în așteptarea remorcilor trase de tractorul în care încărcam sacii. Când a venit tractorul, era coadă la cântărit și predat sacii plini de cartofi. Ne-a venit rândul, eu și tataia am început să ne opintim, să luăm amândoi câte un sac de cele patru colțuri și să-l așezăm pe cântar. Apoi trebuia să-i încărcăm în remorcă. Grea muncă. În spatele nostru aștepta la rând un vecin, un bărbat înalt, puternic. S-a plictisit văzându-ne cât de încet umblam, eu și tataia, la mânuit sacii. S-a supărat, a venit la noi, a luat el sacii și i-a aruncat ca pe niște jucării drept sus în remorcă. Ne-a arătat cum trebuie să fie niște bărbați destoinici. Îmi amintesc, am aflat mai târziu cu tristețe că acest om vânjos a avut un sfârșit tragic. S-a dus la spital la o operație. Din cauză că n-a dat „dreptul” anestezistului atât cât trebuia, i-a făcut o injecție în batjocură, iar omul a rămas paralizat de la mijloc în jos. L-a îngrijit nevasta vreo opt ani, până s-a prăpădit. Ca să fie adevărată zicala din popor: „Brațul voinicului piere de uneltirea calicului!”
Așa munceau la țară oamenii, ajutați și de bătrâni și copii, să îndeplinească normele la colectiv. Iar ca răsplată, toamna, trecea pe la poarta sătenilor câte un camion, sau o că-ruță, împărțind câțiva saci de cartofi, grâu, porumb, ceva zahăr din cel de slabă calitate, pentru toată munca grea de-o vară. Mai însemnată era recolta scoasă de săteni pe cei treizeci de ari lăsați de stat în jurul casei.
Vremurile au trecut, acum nu mai sunt colective. Pămân-tul a fost dat înapoi țăranilor. Doar că aceia care odinioară lucrau pământul, acum sunt bătrâni, mulți au și pierit, iar pământurile încep să fie lăsate nelucrate.
Chiar dacă m-am descurcat greu atunci, la coasă, tataia a apreciat hărnicia mea la celelalte lucrări de pe câmp. Și, până la urmă, tot m-am însurat cu fiica lui. A cântărit mult faptul că voi termina facultatea și voi avea un salariu, la oraș.