agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1109 .



Nevestele morților...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vadumbre ]

2012-01-30  |     | 



Povestirea ce urmează, despre ale cărei întâmplări simple, cotidiene s-ar putea spune că nu merită să fie relatate după trecerea unui timp atât de îndelungat, a stârnit un oarecare interes acum vreo sută de ani, într-un port principal din Provincia Golfului. Amurgul unei zile ploioase de toamnă - salonașul de la cătunul de mai sus al unei case modeste, mobilat simplu, pe potriva traiului nu prea înstărit al celor ce locuiau acolo, dar împodobit cu tot felul de mici curiozități aduse de peste mări și țări, câteva obiecte delicate lucrate de indieni - acestea sunt singurele amănunte ce se pot da în privința scenei și a timpului când s-a desfășurat acțiunea. Lângă foc stăteau două femei tinere și atrăgătoare, căutând să-și aline una alteia mâhnirea și durerea. Amândouă fuseseră cu puțină vreme în urmă miresele a doi frați - un marinar și un pedestraș - și în decurs de două zile primiseră amândouă vestea că soții lor muriseră, unul în războiul din Canada, și celălalt datorită unei furtuni de pe Atlantic. Întristarea generală stârnită de aceste întâmplări dureroase adusese în casa tinerelor femei rămase văduve numeroși oaspeți, care veniseră să-și exprime condoleanțele. Mai mulți dintre aceștia, printre care și preotul, rămăseseră acolo până în pragul înserării, când, unul câte unul, șoptind vreun pasaj din Scriptură destinat să întărească sufletele și primind drept răspuns un șuvoi și mai bogat de lacrimi, își luaseră rămas-bun și plecaseră către căminele lor fericite.
Cele două femei îndoliate, fără să fi rămas insensibile la bunătatea prietenilor și cunoscuților, tânjiseră totuși după momentul când vor fi lăsate singure. Înrudite cum fuseseră prin căsătoria cu cei doi frați - și acum încă și mai unite prin moartea acestora, fiecare dintre ele simțea că singura consolare pe care o putea accepta durerea lor nu putea să izvorască decât din pieptul celeilalte. Își alăturară inimile și plânseră împreună fără o vorbă. După ce se lăsară pradă lacrimilor vreme de un ceas mai bine, una dintre cumnate, cu emoțile influențate de caracterul ei blând și liniștit, deși destul de viguros, începu să-și amintescă de preceptele resemnării și răbdării deprinse dintr-o educație evlavioasă, primită atunci când nu credea că va avea nevoie de acele precepte. Mai mult decât atât, nenorocirea ei, cunoscută atât de devreme, trebuia să înceteze tot atât de timpuriu să o împiedice de la îndeplinirea îndatoririlor cursului obișnuit al vieții; așadar, după ce adusese masa lângă foc și pregătise o cină frugală, își luă ruda de mână.
- Vino, scumpă surioară; n-ai pus nimic în gură toată ziua, zise ea. Ridică-te, rogu-te, și să cerem binecuvantarea cerească pentru aceste puține merinde ce ni le oferă soarta.
Cumnata ei avea o fire vioaie și țâfnoasă și dăduse glas primelor junghiuri ale întristării printre țipete și lamentări nestăpânite. Auzind acum cuvintele lui Mary, se dădu înapoi ferindu-se de ele ca un rănit care se ghemuiește în fața mâinii ce reînvie durerea.
- Pentru mine n-a mai rămas nici o binecuvântare, și nici nu voi cere vreodată! strigă Margaret izbucnind din nou în lacrimi. Facă-se voia Lui și numai pun niciodata gura pe mâncare!
Și totuși, o cuprinse un fior împotriva acestor expresii de revoltă, aproape de îndată ce rosti și, treptat Mary izbuti s-o facă pe cumnata ei să gândescă aproape la fel ca ea. Trecu o vreme, și se apropie ceasul când aveau obiceiul să se ducă la culcare. Cei doi frați și miresele lor, intrând în regatul căsniciei doar cu mijloace modeste care făceau un asemenea pas cât de cât rezonabil, se strânseseră în aceiași gospodărie, cu drepturi egale asupra salonașului și cu drepturi exclusive doar la câte un dormitor învecinat cu încăperea comună. Acolo se retrăseseră cele două văduve, după ce adunară cenușa peste tăciunii gata să se stingă și lăsară o lampă aprinsă pe cămin. Ușile celor două dormitoare rămaseră deschise, pentru ca din fiecare din ele să se poată vedea o parte din interiorul celuilalt și paturile cu draperiile trase deoparte.
Somnul nu se furișa în același timp în patul amândorura. Mary cunoscu efectele ce urmează adeseori unor dureri suferite în tăcere, și curând căzu în acea uitare efemeră, în timp ce Margaret se simți tot mai tulburată și mai agitată, pe măsura ce noaptea înainta către orele ei adânci și tihnite. Stătea culcată, ascultând picăturile de ploaie ce cădeau într-o succesiune monotonă, fără să fie tulburate de cea mai mică suflare de vânt; și un impuls nervos o făcea să-și ridice neîncetat capul de pe pernă și să se uite în dormitorul lui Mary și în salonaș. Lumina rece a lămpii arunca pe pereți umbrele nemișcate ale mobilelor, afară doar de cazul când erau clătinate de o licărire bruscă a flăcăruii. Două fotolii goale rămaseră în poziția lor dintotdeuna, de o parte și de alta a căminului, unde avuseseră obiceiul să stea cei doi frați, râzând cu toată veselia tinereții de noua lor demnitate de capi de familie; în preajma lor se aflau două jilțuri mai modeste, adevăratele tronuri ale acestui mic imperiu, unde Mary și Margaret își exercitaseră cu afecțiune puterea pe care o cucerise dragostea. Lumina veselă a focului strălucise asupra cercului familiei fericite și licărirea firavă a lămpii ar fi fost potrivită pentru întrunirea lui în ceasul acela. Pe când Margaret gemea amarnic, auzi o bătaie în ușa de la stradă.
"Cum mi-ar mai fi sărit doar ieri inima din piept la auzul unui asemenea sunet!" se gândi ea, amintindu-și de nerăbdarea în care așteptase vreme îndelungată vești de la soțul ei."Acum nu mai îmi pasă; n-au decât să plece, căci nu vreau să mă scol."
Dar chiar în timp ce toana-i copilărească o făcea să ia o asemenea hotărâre, începu să respire din ce în ce mai repede și să-și încordeze auzul, ascultând dacă nu cumva se repetă chemarea. E foarte greu să te convingi de moartea unui om cu care ești atât de unit. Bătăile se auziră din nou, repetându-se încet și regulat, parcă ar fi lovit în ușă pumnul cuiva, însoțite de cuvinte care răzbăteau greu prin pereții grosi. Margaret se uită în dormitorul cumnatei și o văzu cufundată într-un somn adânc. Se ridică, pășii pe podea și își puse o îmbrăcăminte ușoară tremurând tot timpul între teama și nerăbdare.
"Cerul să-mi vină în ajutor!" oftă ea "Nu mai am nimic de ce să mă tem și cred că sunt de zece ori mai lașă ca oricând."
Apucând lampa de pe cămin, se grăbi să scoată capul pe fereastra deasupra ușii de la stradă. Avea obloanele prinse în balamale; după ce le îndepărtă, își întinse capul în afară, în văzduhul umed. În fața casei licărea lumina roșiatică a unui felinar, reflectându-se în băltoacele dimprejur, în timp ce un potop de întuneric inunda toate celelalte obiecte. Când obloanele de la fereastră scârțâiră, un bărbat cu o pălărie cu boruri largi și veșminte dintr-un postav gros ieșii de sub adăpostul oferit de cătul ieșit în afară și se uită în sus, pentru ca să vadă ce răspuns au reușit să stârnescă insistențele lui. Margaret recunoscu în el pe amabilul hangiu al orașului.
- Ce dorești, jupân Parker? strigă văduva.
- Văleu, dumneata ești, jupâniță Margaret ? răspunse hangiul. Mă temeam să nu fie cumnățica dumitale Mary; căci nu pot să sufăr să văd jalea unei femei tinere, când nu-i poți șopti nici măcar o vorbă de alinare.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ce vești aduci? strigă Margaret.
- Pai acum vreo jumătate de oră, zise Parker, a trecut o trăsură de poștă prin oraș, călătorind din provincia de răsărit cu scrisori de la un guvernator și de la consiliu. Surugiul a zăbovit puțin la mine ca să-și mai vină în fire cu o picătură de rachiu și să îmbuce ceva și l-am întrebat ce vești aduce de la graniță. Mi-a zis că noi am biruit în încăierarea de care ai auzit, și că cei treisprezece oșteni de care se zise că au murit sunt bine sănătoși, și printre ei și soțul dumitale. Mai mult decât atât, a fost pus să escorteze alaiul fantujilor și indienilor prinși, ca să-i ducă în temnița provinciei. Eu așa am zis, ca nu o să te superi dacă îți tulbur odihna, așa că am venit până aici să-ți spun. Noapte bună!
Și zicând aceasta, vrednicul hangiu se îndepărtă; felinarul licării în josul străzii, lăsând să se vadă nu prea deslușit diferite obiecte, crâmpeie ale unei lumi, ca o orânduială licărind prin haos sau amintirile ce rătăcesc pe meleagurile trecutului. Dar Margaret nu zăbovi să privescă această scenă pitorescă. Bucuria scânteie ca un fulger în inima ei, luminând deodată totul; cu respirația întretăiată, căpătând deodată aripi, alergă la căpătâiul cumnatei ei. Și totuși, pașii i se opriră în pragul dormitorului, copleșită de gânduri îndurerate.
"Sărmana Mary!" își zise în sinea ei. "Să o trezesc doar pentru ca să văd cum durerea i se întețește din pricina fericirii mele? Nu; o să păstrez vestea ascunsă în pieptul meu până dimineața."
Se apropie de pat, ca să vadă dacă Mary doarme liniștită. Își întorsese fața către pernă, acolo unde și-o ascunsese pentru a plânge; dar acum se vedea bine că stăruie pe ea o mulțime tihnită, de parcă inima ei ca un lac fără fund s-ar fi liniștit pentru că mortul ar fi căzut atât de departe în adâncul lui. E o mare fericire - și totodată o mare ciudățenie - ca cel mai adesea visele sunt plăsmuite din dureri mai puțin grele. Margaret se feri să-și tulbure cumnata , socotind că propria ei soartă mai fericită o făcuse fără voia ei infidelă, de parcă afecțiunea schimbată și micșorată ar fi fost consecința destăinuirii ce avea să o facă. Cu pas hotărât se îndepărtă. Dar bucuria nu putu fi ținută multă vreme în frâu, nici măcar de împrejurări care într-o altă clipă ar fi putut stârni o mâhnire profundă. Mintea ei fu scăldată într-un vălmășag de gânduri încântătoare, până când o cuprinse somnul și le prefăcu pe toate în vedenii încă și mai plăcute și mai nesăbuite, ca suflarea iernii care zămislește podoabe încântătoare pe fereastră.
Când noaptea înaintase mult pe rugul ei, Mary se trezi tresărind brusc. Un vis plin de viață o atrăsese în lumea-i nereală, însă nu-și mai putea aminti decât că fusese întrerupt tocmai în momentul cel mai interesant. De o vreme toropeala stăruia în jurul ei ca negurile dimineții, împiedicând-o să perceapă situația ei într-un contur mai distinct. Auzise ca prin vis două sau trei bătăi grăbite și nerăbdătoare; la început zgomotul i se păru firesc, ca răsuflarea ei; apoi se gândi că lucrul nu o putea interesa; în cele din urmă, însă, își dădu seama că era o chemare căreia trebuia să i se supună. În aceiași clipă îi pătrunse în suflet junghiul amintiri; lințoliul somnului fu izgonit îndată de pe fața-i mâhnită; lumina slabă din încăpere și obiectele care i se dezvăluiau îi reținuseră toate gândurile, dar i le dădură îndărăt de îndată ce deschise ochii. Din nou se auzi o bătaie grăbită în ușa de la stradă. Temând-se că zgomotul să nu o tulbure pe cumnata ei, Mary se înfășură într-o pelerină cu glugă, luă lampa de pe cămin și se duse repede la fereastră. Din întâmplare rămase nezăvorâtă, așa că o putu împinge ușor cu mâna.
- Cine-i acolo? întrebă Mary tremurând în timp ce privea afară.
Furtuna trecuse și luna se înălțase pe cer, strălucind peste norii peticiți de deasupra, peste casele înnegrite de umezeală și peste băltoacele lăsate de ploaia ce căzuse înainte, care acum se vălureau argintii sub vraja grăbită a brizei. Un tânăr în haine de marinar, ud de parcă ar fi ieșit din adâncurile mării, stătea singur sub fereastră. Mary recunoscu în el pe unul din acei oameni ce-și câștigă existența prin mici călătorii de-a lungul coastei; și iarași nu putu să nu-și amintească de el, ca fiind unul din pețitorii lipsiți de noroc ce-i avusese înainte de căsătorie.
- Ce cauți aici, Stephen?
- Înveselește-te, Mary, pentru că ce caut eu este alinarea, îi răspunse îndrăgostitul respins. Trebuie să aflii că m-am întors acasă acum cel mult zece minute și primul lucru pe care mi l-a spus buna mea mamă a fost vestea despre soțul tău. Așa că, fără să-i mai spun vre-un cuvânt bătrânei, mi-am trântit pălăria pe cap și am alergat încoace. N-aș fi putut închide ochii măcar o clipă înainte de a vorbi cu tine, Mary, de dragul amintirilor frumoase ce ne leagă.
- Stephen, aveam o părere mai bună despre tine! exclamă văduva, izbucnind în lacrimi și pregătindu-se să închidă oblonul; căci nu era câtuși de puțin dispusă s-o imite pe prima soție a lui Zadig.
- Dar stai o clipă și ascultă-mă până la capăt, strigând tânărul marinar. Þi-am spus că ieri după amiază corabia noastră a întrecut pe drum un bric venind din bătrâna Anglie. Și pe cine crezi că am văzut în picioare pe punte, bine sănătos, doar un pic mai slab decât era acum cinci luni?
Mary se aplecă mai tare pe fereastră, dar nu izbuti să scoată o vorba.
- Pai, era chiar bărbatul tău, continuă mărinimosul marinar. El, și încă vreo trei s-au salvat pe o vergă când s-a răsturnat corabia. Bricul o să sosescă în golf cam pe la ceasul zorilor, dat fiind că bate vântul ăsta prielnic, așa că mâine îl vei vedea aici. Asta e alinarea pe care am vrut să ți-o aduc, Mary, așa că acum îți spun noapte bună.
Plecă grăbit, și Mary îl urmării cu privirea, stăpânită de îndoială dacă e trează - o îndoială când mai puternică, când mai slabă, după cum tânărul era ascuns de umbra caselor sau ieșea din nou în lumina lunii. Treptat, însă un binecuvântat șuvoi al convingerii crescu tot mai viguros în inima ei, destul de puternic pentru a o copleși cu totul, dacă apele lui s-ar fi înălțat mai brusc. Mai întâi inima i-a zis să-și scoale cumnata și s-o înștiințeze de această bucurie.
Deschise ușa dormitorului, care fusese închisă peste noapte însă nu era zăvorâtă, înaintă până la capătâiul patului și era gata să pună mâna pe umărul celei adormite. Dar apoi își luă seama, amintindu-și că Margaret s-ar trezi doar pentru a începe să se gândească la moarte și la durerea ei, amărăciunea nefiindu-i câtuși de puțin îndulcită de contrastul cu fericirea lui Mary. Așadar lăsă razele lămpii să cadă peste trupul adormit al femeii ce suferise o pierdere atât de grea.
Somnul lui Margaret nu era liniștit și tot așternutul îi era răvășit; obrajii ei tineri aveau o culoare trandafirie și buzele i se întredeschiseră într-un zâmbet; o expresie de bucurie, pe care pleoapele pecetluite o împiedicau să se astearnă pe față, se lupta să izbucnesca în întreaga ei înfățișare.
"Biata mea surioară! Ai să te trezești prea curând din visul tău fericit!" , se gândi Mary.
Înainte de a se duce înapoi la culcare, lăsă jos lampa și încercă să aranjeze așternutul, în așa fel încât aerul răcoros al nopții să nu-i facă vreun rău femeii înfrigurate. Dar mâna în tremură pe gâtul lui Margaret, și o lacrimă îi căzu pe obraz, trezind-o pe cea adormită.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!