Acest text este un pamflet bla, bla, bla.... Știți voi cum stă treaba.
S-a gândit într-o zi Dumnezeu să stea de vorbă cu un muritor. De mult timp nu se mai arătase și voia să vadă cam ce probleme mai au oamenii. Este adevărat că primea trimestrial câte un raport de la fiecare sfânt, dar parcă ar fi vrut să se convingă singur. Își spuse că primul om care va rosti cuvântul ”Dumnezeu” va fi alesul. Ciuli urechile și se pregăti să se arate. Nimic. Le ciuli mai bine. Tot nimic. Începuseră să-i cam amorțească de-atâta ciulire, când auzi cuvântul magic: ”Oh, my God!” Se dădu de trei ori peste cap și se arătă. În fața lui era Inna cu un deget în gură.
- M-ai chemat, copila mea?
- Ce-ai pățit, tataie, ai scăpat de la azil? De unde ai apărut?
Dumnezeu rămase o clipă perplex, dar își spuse că așa-s tinerii și își reveni.
- Tu m-ai chemat. Eu sunt Dumnezeu.
- Da, iar eu sunt Lady Gaga. Du-te, moșule, de-aici. Sau te pomenești că ești vreun promotor muzical? Ups! N-ai față. Eu am alte probleme. Uite, mi-am rupt o unghie.
- Tu nu pricepi că eu sunt Dumnezeu?
- Tu nu pricepi că mă plictisești? Cine e Dumnezeu? N-am auzit. Cântă și el?
Dumnezeu se dădu la loc peste cap și se făcu nevăzut. Își spuse că a fost o eroare de conexiune și se puse iar pe ascultat. Defect profesional. Deodată auzi: ”Alah Akbar!”, sau cam așa ceva. Bun și ăsta, își spuse el, tot copilul meu este. Se mai dădu o dată de trei ori peste cap și se arătă. Nimerise pe platourile de filmare de la Buftea, unde Sergiu Nicolaescu regiza filmul ”Mircea”.
- M-ai chemat, fiul meu?
- Tată, lasă-mă, nu vezi că filmez? Și nu-mi mai spune fiule în fața oamenilor. Mă faci de râs, ce Dumnezeu, sunt și eu om bătrân, cu barba albită de-atâtea filme colosale câte am scris, filmat, regizat, jucat, povestit, comentat etc. Hai, continuăm. Scena 4570, dubla 325. Turcii să strige tare: ”Alah Akbar!”. Apropos, moșule, eu sunt ateu. Cum crezi că puteam să fac atâtea filme pe vremea împușcatului? Hai, te pup! Ia-ți o vacanță.
Văzând că n-o scoase la capăt nici cu ăsta, Dumnezeu se dădu iar la loc peste cap și dispăru. Așa e când n-are omul ce face, își face probleme. Și dacă nu i-ar fi cunoscut pe oameni de atâtea mii de ani. Își spuse să le mai dea o șansă. A treia trebuie să reușească. Trei e numărul lui norocos. Ciuli...
”Doamne-Dumnezeule, mare e grădina ta!”
Ei, ăsta e un adevărat credincios, își spuse prea-sfântul. Dar ce l-o fi mirând atât de tare? Ia să vedem. Pentru că îl făcuse curios s-a dat numai o dată peste cap și se arătă.
- Bună să-ți fie inima, fiul meu!
- Ptiu, drace, ce m-ai speriat!
- Ei, nici chiar așa. Eu sunt Dumnezeu.
- Serios? Dovedește.
- Cum să-ți dovedesc?
- Dublează viteza la internet.
- Ce-i ăla?
- Nu știi?!Mai zici că ești Dumnezeu...
- Bine, nu știu ce e, dar se face.
Bătu cu toiagul în podea, de-i căzu lustra vecinului de la șase și dublă viteza.
Am deschis câteva site-uri la întâmplare și viteza de reacție a cumputerului era aproape instantanee. M-am uitat mai atent la bătrân. Om ca toți oamenii, dar ce putere are, frate!
- Și de ce zici că m-ai chemat?
Mi-am adus aminte de mirarea mea dinaintea apariției bătrânului.
- Te-am chemat să vezi și tu ce văd eu aici pe internet.
- Dar ce e cu internetul ăsta, că m-ai amețit?
- Internetul este toată lumea pe care ai tu făcut-o, numai că e virtuală. Poți vedea orice, dar nu poți avea nimic.
- Interesant. Sunt și eu acolo?
- Presupun că da. Dumnezeu e în toate, nu-i așa?
- Arată-mi.
Am scris ”Dumnezeu” pe Google și pe ecranul computerului au apărut o mulțime de trimiteri la texte care făceau referire la Dumnezeu.
- Ești tare, Doamne! Eu am numai câteva pagini.
Am surprins o licărire de orgoliu gâdilat în privirea bătrânului.
- Să revenim la mirarea ta.
- Da. Este un personaj pe internet care mănâncă mult spațiu. Orice site ai deschide, dai de el acolo. Vorbim de literatură, că omul e dependent. Postează texte, comentează texte, revine, șterge comentarii etc. Asta face toată ziua pe toate site-urile literare. Nu știu cum reușește. Cred că se multiplică.
- Și cum îl cheamă?
- Oleg...
- Aha, rus.
- Nu. Marianus...
- Ehe, latin.
- Mă rog. Și Minciunovici.
-Aaa... Da. Om și el.
- E bătrân?
- Prea bătrân.
- O vrei?
- N-o vreau, dar accept situația. Apropos de alegerea ta de atunci...
- N-am prea avut de... ales. Asta e situația.
- Nu vrei să-ți fac profil pe Facebook?
- Nu vrei mai bine din față? Nu prea mă avantajează nasul.
- Nu așa, Doamne. Să intri în lumea internetului, să cunoști oameni.
- Crezi că nu-i cunosc?
- Nu prea. În lumea virtuală oamenii spun ce gândesc. Unii spun și ce nu gândesc sau multe spun, dar nu gândesc.
- Sfântul Petru are?
- Nu cred.
- Atunci, vreau. Să vezi ce-i fac în ciudă! Este și literatură?
- Este, dar nu prea multă.
- Vreau și la unul de literatură.
- Ok, te fac membru pe un site de literatură. Dar tu scrii ceva? Te pricepi?
- Mă mai joc cu poezia.
- Ia postează niște versuri aici.
Dumnezeu se gândi puțin și începu să tasteze:
Mă uit în sus, nu văd nimic.
În jurul meu mi-e somn de pic.
În jos e Lumea. Un pustiu...
Nu știu, sunt mort, voi fi? Nu știu...
- Ești bun, Doamne! Clasic. Deși ai ales forma cea mai simplă, de opt silabe, ai băgat ceva filosofie. Ia uite, ai deja un comentariu.
Dumnezeu se uită pe ecran.
- Minciunovici!
- Chiar el. La ce te așteptai? Ia uite ce zice: ”banal. versuri de grădiniță. ai grijă puștiule, aici eu sunt dumnezeu.”
Mă uitam la el cum face fețe-fețe.
- Ce îndrăzneală nemaipomenită! Ia să-i zic eu vreo două.
- De ce, Doamne, te superi pentru atâta lucru?
- Cum să spună el că nu scriu bine?
- Aaa, eu credeam că partea cealaltă te deranjează.
- Nicidecum. Unii se cred Napoleon, alții Don Quijote și cei mai mulți Dumnezeu. Dar să-mi ia poezia în râs? Asta nu admit. Stai că-l combat eu acum.
- Nu e bine. Îți spun, că sunt pățit. Trebuie să lași să treacă furia, îndreptățită de altfel și abia apoi îi dai replica. De cele mai multe ori o dai pentru ceilalți cititori, că împricinatul n-o pricepe sau se face că nu. Să mai așteptăm. De ce zici că te-ai hotărât să vii printre noi?
- Am vrut să văd la fața locului ce-i frământă pe oameni.
- Am și eu o frământare din asta.
- Spune și te voi lămuri.
- De ce-ai făcut tu, Doamne, oamenii atât de răi?
- Așa? Tu ești un om rău?
- Eu zic că nu sunt, dar mulți sunt.
- Cam câți?
- Nu știu, dar sunt destui.
- Oamenii pe Pământ sunt foarte mulți. Dacă ar fi fost mai mulți răi decât buni nu s-ar mai fi putut trăi. Ar fi fost haos.
- Nu suntem prea departe. Deci de ce?
- Eu, când am făcut omul, pe lângă puterea de judecată, lucru care îl deosebește de animale, i-am dat și cel mai important atribut pe care îl putea primi. L-am lăsat să-și aleagă singur soarta. Să hotărască ce vrea să facă cu viața lui și cu planeta pe care trăiește. Așa că, pentru ce a devenit nu este nimeni de vină decât el însuși, omul.
- Dar de ce lași să aibă unii atâta putere încât să controleze viețile oamenilor? O mână de oameni conduce întreaga lume.
- Ți-am spus că nu las să se întâmple asta. Ei, oamenii, permit. Toți oamenii sunt la fel. Au același trup și, aproximativ, aceeași minte în cap. Numai că nu toți o folosesc în interesul lor.
- Și tu lași să se întâmple asta?
- Eu am intervenit o dată, când cu Sodoma și Gomora. Mi-a părut rău și de atunci nu am mai intervenit în destinul omenirii.
- Și cu Potopul?
- Aia nu a fost mâna mea. Ce, tu nu ai auzit de Glaciațiuni?
- Am auzit, dar cu Noe cum rămâne?
- Oamenii, individual, îi mai ajut. Omenirea însă, să se ajute singură.
- Vrei să spui că ar trebui să facem revoluție? O revoluție mondială?
- Mai degrabă o renaștere spirituală. Omul trebuie să conștientizeze ceea ce reprezintă. Din păcate se apropie tot mai mult de condiția animală.
- E cam greu de trezit conștiința spirituală la popoarele care mor de foame în lumea așa-zis a treia, unde accesul la cultură este egal cu zero.
- Să nu te bazezi pe asta. Foamea ascute instinctele, iar cultura în epoca asta tehnologizată a devenit nocivă. Omul va trebui să se întoarcă la instinctele primare.
- Ãsta nu e un mare regres?
- Asta e salvarea. Civilizațiile care au dispărut de-a lungul istoriei a trebuit să dispară pentru că nu se mai puteau susține.
- Totuși, marile civilizații din trecut nu au avut niciodată o acoperire atât de mare asupra Lumii.
- Tocmai din această cauză renașterea spiritului nu va porni acum din lumea civilizată. Ea este prea ușor controlabilă. Dar să nu anticipăm. Lucrurile se rezolvă de la sine.
- Uite că mai ai un comentariu la poezie. E tot Minciunovici. Nu-i răspunzi?
- Dă-l în mă-sa de răspuns! Pierdere de timp.