Remus Vodeanu era în pragul nebuniei. După ce o căutase pe Vera în tot orașul se închisese în birou. Nu mai voia să vadă pe nimeni. Se căina pentru că fusese un idiot și un orb ce nu văzuse fericirea de lângă el. O privea zi de zi, dar parcă nu cu ochii lui. Când i se limpezise privirea și sufletul, mintea lui era prizoniera unei boli de care crezuse că a scăpat. Fiara ce o crezuse îmblânzită nu așteptase decât un moment de slăbiciune pentru a sfărâma în fălcile-i puternice vise și destine prea firav clădite.
Remus știa să proiecteze edificii colosale, aproape indestructibile, dar viața lui o lăsase la mâna destinului. Cel puțin nu o ancorase cu legături de siguranță. Lumea îl momise cu bani și faimă, îi scrisese numele cu litere mari între alte mărimi ale timpului, făcându-l să uite de omul din spatele acestui nume. Acest om se dovedise slab când se învăluise cu propria-i soartă. Nici măcar nu fusese o luptă. Se lăsase folosit ca un pui de animal ce încă nu-și dezvoltase instinctele. Își dădea seama de acest lucru și plângea ca un prost. Înțelegea că plânsul nu mai ajută la nimic și atunci urla ca un leu ce își descoperise prea târziu forța. Colții metalici ai capcanei îi zdrobiseră această forță.
Prăbușit în fotoliu recitea a suta oară felicitarea de la Vera. De fiecare dată când o făcea simțea ca o lamă de cuțit ce-i pătrundea în creier prin ceafă. Vera îl iubise cu tot sufletul ei curat, înțelegea acest lucru și alesese o zi importantă să-i sugereze sentimentele ei. Era ziua lui de naștere, sărbătoarea Buneivestiri și asta se întâmpla nu la mult timp după ce el redevenise liber.
Își acceptase, în cele din urmă, soarta. Fusese un ticălos. Pângărise o iubire pe care nu o meritase. I se cuvenea orice pedeapsă și orice suferință. Măcar de n-ar fi prea târziu pentru Vera, să îndrepte lucrurile. Îi era teamă să nu se fi sinucis.
Cum stătea cu brațele moi de o parte și de alta a fotoliului, degetele lui au întâlnit un obiect din piele, moale și rece. Mângâia acel obiect, absent, cu gândul la Vera. După un timp a devenit curios să vadă ce mângâie. Era poșeta fetei, uitată în graba plecării. O deschise, curios, cu speranța că va descoperi ceva care să-l ajute să o găsească. Nu erau prea multe lucruri. Actul de identitate, câțiva bani și multe farduri. Se uita pierdut la fotografia din buletin. Ochii aceia îl ardeau cu inocența lor. Îi sfredeleau sufletul, iar el știa că sufletul lui e pierdut. E nedemn de o privire atât de încrezătoare în viață. Ea nu știuse că viața o poate lovi din senin, fără premeditare și fără motiv. Vieții îi place să se joace cu oamenii, ființe prea încrezătoare în puterea și în destinul lor și îi lovea cu ajutorul altor oameni, scântei luate de vânt, create numai să aprindă focul mistuitor, focul care transformă fericirea în cenușă, pentru a fi împrăștiată de același vânt al rătăcirii, peste tot și nicăieri.
Telefonul zbârnâi strident. Lui Remus îi plăceau obiectele vechi, din epoca trecută. Se uita la telefonul din ebonită și își vedea în el sufletul făcut scrum. Nu avea niciun gând să răspundă. Cel care îl căuta era insistent. Suna de zece minute. Remus țâșni din fotoliu, când îi trecu prin minte că ar putea fi Vera.
- Alo!
- Hei, bătrâne, dormi? La voi nu se muncește?
Era David. Agentul lui de bursă din State. Nu avea niciun chef de el.
- David, sunt ocupat acum. Putem vorbi altă dată?
- Ce spui tu acolo? După ce că abia dau de tine... Nici gând. Am un pont mare.
- Nu am timp, David. Te rog să mă înțelegi.
- Nu, nu și iar nu. Este o oportunitate unică. Eu am băgat deja mulți bani în acțiunile astea. Crede-mă, vom da lovitura. Nu imediat, dar în câțiva ani vom fi bogați.
- Mie nu-mi mai trebuie bogăție. Îți doresc succes.
- Remus ești nebun! Ce-ai pățit? Ok, nu vrei să fii tu bogat, dar ai un copil. Fă-o pentru el.
Remus privea la fotografia Verei și atunci i-a trecut prin minte să cumpere acțiunile pe numele ei. I-a spus lui David acest lucru.
- Și Maria-Roberta? Fata ta? La ea nu te gândești?
Avea dreptate. David nu era numai agent de bursă, îi era și cel mai bun prieten. Fusese chiar și la nunta lui cu Elena, în România.
- Ok, David. Uite, ăsta e contul meu și parola de acces. Cumpără de toți banii acțiunile de care vorbești. Jumătate pe numele meu și jumătate pe numele Vera Deleanu.
Îi dădu datele fetei din buletin și închise, lăsându-l pe David perplex. Agentul și-a imaginat că prietenul său e foarte ocupat. Îl va lămuri el mai târziu, după ce va face tranzacția.
Bursa din New York e cea mai veche companie de acest gen din lume. Funcționează încă de la sfârșitul secolului XVIII, mai exact din 1795, iar de câțiva ani tranzacțiile se efectuează electronic. David O'Neil era un agent apreciat la Bursă. Pe mulți dintre clienții săi îi îmbogățise. Chiar el fusese în câteva rânduri bogat, însă averea ușor câștigată, ușor o pierduse. Așa pățise și cu nevasta, care, exasperată de frecventele treceri de la bogăție la sărăcie, își jucase căsnicia la Bursă. L-a pus pe David să aleagă o companie listată. Dacă acțiunile acesteia creșteau a doua zi, rămâneau împreună. Dacă scădeau, se despărțeau. David căzuse în capcană. A intrat în joc, iar a doua zi asista mirat la plecarea soției din viața lui. Definitiv. Nu pricepuse jocul pe care-l făcuse femeia.
Bărbații au tendința să ia tot timpul viața în joacă, în timp ce femeile se iau prea în serios.
Remus era obișnuit să gândească logic. Cel puțin în afaceri. Evalua riscurile, calcula șansele de reușită și găsea soluția. Încerca să facă același lucru și cu viața lui de acum, numai că nu găsea nicio logică în ceea ce se întâmplase și nici soluții nu vedea. Nu atâta timp cât lipsea elementul de bază, Vera, iar fata nu era de găsit. Apelase la prieteni și la poliție fără niciun rezultat. Parcă intrase în pământ. De fapt, de asta se temea cel mai mult.
Nebunia nu lovește mințile plate și liniștite. Nebunia nu vine așa, din senin, ca o pedeapsă. Este mai degrabă o binecuvântare, care scapă mințile agitate de pedeapsă. Le liniștește.
Pentru Remus, după săptămâni chinuite de remușcări și gânduri negre, nebunia venise ca o izbăvire. Simțise nevoia să iasă din birou, să se plimbe. Această plimbare se transformase într-o rătăcire continuă. O rătăcire care îl depărta tot mai mult de omul care fusese, de viața pe care o trăise, ducându-l pe căi neumblate, care nu-i aparțineau. Scopul acestei rătăciri era însăși rătăcirea fără niciun scop.
Keep walking, Johnny!