agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-03-09 | |
Gara este un refugiu al disperării, pendularea între minte și suflet, nebunia obscurului din noi.Viața ne este o jumătate de adevăr, chiar dacă vedem că drumul nu este bun, noi îl ascundem și invocăm fericirea, că ea ar trebui să fie interioară, lăsând iadul să domine exteriorul. De ce trăim doar pe jumătate, poate din teamă, din rutină, din nepăsare uneori, ca universul nostru să nu se schimbe, el afectând și interiorul care pare intangibil. La fiecare deziluzie, la fiecare depresie, dezamăgire, primul impuls este să te agăți de exterior sau să îl demolezi. Păstrezi bucăți de amintiri sau le arzi ca să te ajuți să treci mai departe, să evoluezi și prin dezastre.
Periculos, dar și de admirat, este să păstrezi obiectele rupturii, prăbușirii, oricum ele nu vor dispărea niciodată, dar este bine să le îngropi, să le lași să moară în pace. Simți o nevoie de schimbare, începi să te urăști și pe tine, taci, natura noastră exterioară devine gri, interiorul tot este o furtună, aștepți și te zbați să te salvezi și nu mai cunoști pacea, ești în război cu toate. Viața mea este o prăbușire, orice tren aș alege, el nu ar ajunge la final, nu m-ar accepta fericit. Exteriorul meu este mereu împotriva mea, destinul meu îmi este cenușă, mai râd, mai mult mă amăgesc în brațele primei venite, mai iubesc o pasageră a destinului, dar tot o prăbușire mă simt. Nu fug de oameni, îi iubesc pe toți, nu îi judec, dacă Dumnezeu există, atunci unii sunt dominați de diavol și nu am nici un drept să fiu un justițiar să-i judec; mulți sunt chinuiți de propriile umbre ale trecutului, au trăit traume care i-au transformat în stânci, în piatră, mulți din exacerbarea egoului au orbit, cum pot eu să îi judec. Am silă de persoanele care chiar în discuții atacă o clasă socială de parcă ar indica un alt regn, mă mir, stau și mă mir, oare el nu se simte om? o furnică nu acuză niciodată o altă furnică, dar pe pământ avem de toate și invidia ne roade, ne așezăm singuri pe nivele care nu există decât în mintea superficială și plină de boală a omului murdar. Îmi este silă, doar atât, dar știu că mintea lor a suferit grele lovituri; aparent nu par că ar avea probleme, dar diavolul sigur știe să se ascundă, nu sunt un credincios perpetuu, dar dacă Dumnezeu există, sigur undeva dracul își bagă coada, așa că nu îi condamn, sunt pierduți. Stau în gară și iubesc pe toată lumea, nu fac rabat de la nimic, sunt și acuzat pentru asta, multe persoane îmi spun că pentru ei „te iubesc” este sfânt, nu îi contrazic, dar a iubii nu este o moșie, o parcelă de pământ pe care o poți dărui cui vrei și să o lași și moștenire, a iubi este o dăruire totală către oameni, a fi ceva sfânt înseamnă și a fi al tuturor, mă gândesc cum ar fi fost acum două mii de ani, dacă un Om nu ne-ar fi iubit atât de mult, cum ar fi sunat predica de pe munte: nu vă iubiți,unde vă prindeți dați cu piatra și mai ales fură capra vecinului.
Nu pot să nu iubesc toți oamenii, frica de a spune te iubesc este o dereglare de la normal, iubirea nu poate fi condiționată, nu poate fi oprimată, uitată și mai ales gestionată ca într-un supermarket, am să îi spun te iubesc persoanei care merită, ce amăgire! Iuda a fost tot om și el a fost iubit, ținând monopolul asupra iubiri, dăruind-o doar unei persoane, excludem o lume, o aruncăm în ceața zilelor reci. A iubi nu este sfânt decât dacă îl extinzi, îi dai libertatea necesară oricărui sentiment de a fi recunoscut, a iubi toată lumea nu exclude iubirea familială; dacă iubești lumea, nu înseamnă că nu îți iubești familia, iubita, copii și mai ales părinții. Gândiți-vă, de ce părinții nu sunt geloși pe copii lor când își găsesc o altă iubire? pentru că ei știu că iubirea lor nu este uitată și amplificată, copilul lor va rămâne mereu copilul lor și iubirea lui nu se pierde. Iubesc pe toată lumea în mod egal, doar unele persoane îmi sunt și sânge mă leagă mai mult, iubita de care dragostea, regina sângelui năvalnic mă leagă cu amor, copiii care îmi sunt aripile viitorului meu, părinții care îmi sunt trecutul meu și frații, surorile mele care îmi sunt prezentul de fiecare zi. Minunea de la nuntă, preschimbare apei în vin, nu știu cât a fost de necesară. Omul ar fi trebuit să țină o predică, să le explice tinerilor cununați să se iubească și să uite de ceilalți, dar nu, El a preschimbat apa în vin, indicând sângele năvalnic care îi va lega o viață, dar nu îi va rupe de lume, iubirea lor va fi dragostea ce o vor purta unul altuia până moartea îi va despărți.
Este seară, fata-crin cu buze-păsări va veni iar, arătându-mi cât de frumoasă este dragostea noastră, care nu eclipsează iubirea pentru o lume, uneori străină, imensă și grea, mă iubește sincer, rar uită de mine, florile niciodată nu mint. O iubesc și ea știe că a iubi este un total din care ea face parte, îmi este zborul meu frânt pe acest pământ unde iubirea a devenit o proprietate a oamenilor bogați prin sărăcirea sentimentelor. Dacă iubirea ar fi o casă, ar fi o casă unde nu locuiește nimeni, o casă pustie, noi avem vilele noastre construite din inerția visului că lumea este doar patru pereți și iubirea nu are voie pe stradă și mai ales nu aerisiți camera, iubirea poate fugi pe fereastră. Ați ținut în brațe o floare de crin, să o strângeți atât de tare încât seva ei să se facă must, un elixir al iubirii care, intrându-ți prin piele, sângele tău să se facă păsări? ați sărutat vreodată un crin, buzele tale să se facă ulcior, plin cu dor și toate mirosind a iubire? Crinul îmi este peisajul dominant în călătoria mea prin această lume, prea individuală, dar cine mai are curajul să iubească total sau măcar să încerce când finalul ei este o cruce. Fata-crin îmi este muză, iubită, parfum, ea îmi este ultimul drum. Trenul iubiri trece rar pe aici, a fost oprit din circulație, nu avea pasageri, toți aleg un destin, dar fără iubire, ea mereu incomodează, mai ales că trebuie iubit și dușmanul. Iubesc pe toată lumea la fel, doar dragostea îmi este un inel, legat de crin, iubesc o floare, iubesc o lume mică cu o iubirea mare... Vă iubesc Prieteni, călătoria continuă... un călător prin iubire vă spune: La revedere! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate